Am tendința să mă repet. Uneori, mă și stresez. Combinate, cele două, mă fac uneori să zic “Nu știu mă ce să zic despre asta! Nu știu! Nu știu!” (precipitat).
De ce cred, totuși, că răspunsul meu nu e de lepădat?
Aparent, să zici “Nu știu!” și să mai și insiști cu asta, e o eroare. Dar eu cred că această mini-umilință și recunoaștere a neputinței în anumite aspecte poate avea și un sens pozitiv.
Întâlnesc uneori situații în care întreb pe cineva ceva și persoana își dă cu părerea, fără să fie evident că:
a. Nu e 100% sigură (acea persoană) de răspuns. Uneori, o persoană se poate simți forțată să zică ceva, chiar dacă în mod normal, neîntrebată, nu ar face o anumită informație;
b. Nu e persoana în măsură să decidă. Aici problema e că sunt persoane care răspund în locul altor persoane – “Eu cred că X ar zice …” (uneori omițând “Eu cred …”, și zicând direct afirmația).
Consider că e util acest “nu știu”, dă mai multe libertăți decât închide drumuri.
Despre partea cu “stresat”, da, aici ar fi mai bine să nu mă stresez. Poate da, poate nu, nu știu.
