Tatălui meu îi plăceau întârzierile, economia până la ultima centimă, mai pierdea câte-un tren, mai rata un termen-limită.
În drumul dinspre bunicii din partea mamei (un sat din județul Buzău – Curmătură) înspre casă (Năvodari – Constanța), mergeam cu două trenuri – unul din zona satului spre Buzău, unul dinspre Buzău spre Constanța.
Legătura între aceste două trenuri era destul de la limită. Mai întârzia trenul spre Buzău, aveai și oarece distanță de parcurs, nu existau telefoane mobile.
În Buzău erau faimoșii covrigi de Buzău, care, fratelui meu, mie, și oricui altcuiva ni se păreau o delicatesă. (alte vremuri, alte amintiri)
Am în memorie un episod, undeva în anii ’90, în care tatăl meu s-a dat jos din trenul care ajungea în Buzău. Aici s-a despărțit de noi (mama mea, fratele meu, și eu), și urma să ia covrigi și apoi să se suie în tren.
Înțelegerea ca înțelegerea, dar trenul a pornit, și Nic (așa îi spuneam) nu era.
După ceva timp, a venit, urcase în tren undeva mai în față, și a venit spre noi, care, ca aproape mereu, eram la ultimul vagon, chiar în ultimele banchete.
Așteptarea respectivă (Oare s-a urcat în tren?, și mai ales – Ce s-a întâmplat cu covrigii?) îmi stă în minte.
Bucuria revederii după așteptare n-o să o mai trăim în viața aceasta.
Poate că nu numai pentru covrigii așteptați am această amintire în memorie.
***
Citește mai departe