La înmormântarea tatălui meu nu aveam pregătit un discurs. Nici nu m-am gândit că aș putea spune ceva.
Acesta e discursul pe care acum aș vrea să-l fi zis atunci.
Întâi, o povestire:
Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian se îndreaptă degrabă și-nveșmântați în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, întâlnesc căruța unui țăran adânc înțepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească și să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: Se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire și să ne înfățișăm înaintea Domnului cu haine mânjite sau, mai știi, chiar sfâșiate!? Așa o fi, așa este, încuviințează Sfântul Nicolae, dar nici pe năpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării și a trece pe lângă el ca preotul și levitul din parabola samarineanului milostiv. Și nici una, nici două își sumecă poalele hlamidei, își suflecă mânecele stiharului și coboară alături de țăran, punând voinicește umărul sub codârlă. Se zbate, se opintește, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veșmintele harcea-parcea… Dar, până la urmă, căruța e scoasă la drum drept și omul vesel și bucuros, blagoslovindu-și binefăcătorul, își poate urma calea. Sfântul Casian, în acel timp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri și pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian așteaptă de multă vreme, când, în sfârșit, apare și bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-și sufletul și într-un hal de murdărie și neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit și nițel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primește cu o glacială politețe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Și le grăiește astfel: Numele tău, imaculatule și neîntârziatule, respectuosule și multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Și încă! Vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o, mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău și adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din toată lumea.
Sursa »
Tatăl meu, Nicolae, îmi amintește de povestea de mai sus.
Cred că tatăl meu, dacă ar fi trecut pe lângă cineva în nevoie, nu s-ar fi jenat să ajute. Ar fi făcut cum considera că e mai bine, indiferent de normele sociale, indiferent de costuri.
Dacă tatăl meu a avut niște vicii, au fost niște vicii în aceeași idee – o dăruire totală, o intrare în viciu atât de mare încât îl consumă până la capăt.
Dar, de partea cealaltă, a Binelui, tatăl meu nu s-ar fi dat niciodată la o parte, de rușinea, jena, și norma socială de a ajuta.
În bine și în rău, tatălui meu i-a păsat mai mult de o problemă anume decât de presiunea socială și norme.
Tatăl meu avea probleme cu spatele. Motivul? Probabil și un eveniment punctual, în care a încercat să ridice o piatră grea și a “rupt” ceva la coloană, dar și anii de zile în care a cărat cu spatele lucruri pentru alții. Nu i-a păsat de spate, coloană, dureri – avea lucruri de cărat în spate. De la copii mici (eu și fratele meu), la de-ale gurii pentru bunici, la bucăți mari de fân în vremea fânului. Fără nicio grijă de consecințe. A cărat până și-a “rupt” spatele.
De asta, când mă gândesc la tatăl meu, îmi vine în minte povestirea Sfântului Nicolae.
Posibil ca povestirea cu Sf. Nicolae să fie imaginară. Viața tatălui meu, Nicolae Breda, a fost cât se poate de reală.
Citește mai departe
