#1 Dacă pui în fața unor dovezi, fapte, lucruri de netăgăduit, există tendința de a nu recunoaște greșeala. Poți să vii să îi demonstrezi cuiva că greștește, poți să îi aduci dovezi, poți să faci ce vrei. Nimeni nu recunoaște vreodată “Da, am greșit.”.
#2 Dacă pui în fața unor dovezi, fapte, lucruri de netăgăduit, există tendința de a veni cu piste noi. Lămurești ceva, cauți, te zbați, apar teme noi. Dacă faci greșeala să încerci să rezolvi o dilemă, care e răsplata? Apar alte dileme. Se lansează piste noi, în cele din urmă tu fiind persoana care nu știe să răspundă, nu acele persoane că nu recunosc că au greșit, și vin cu piste noi.
#3 Dacă pui în fața unor dovezi, fapte, lucruri de netăgăduit, există tendința de a păstra convingerea. Chiar dacă tocmai am demonstrat, este irelevant. De multe ori, nu e vorba de o căutare a adevărului, ci o luptă pe “i-am tras-o, i-am închis gura, îi arăt eu lui”. Nu e o dilmeă globală, o căutare, o dorință de adevăr.
#4
„Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi real că adevărul se află în afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul.” —F. M. Dostoievski, Scrisoare din 20 februarie 1854
Din păcate, citatul din Dostoievski este abuzat în multe discuții online. Se caută “calea lui Hristos”, iar ce e evident adevărul e ignorat. Problema e că Hristos nu e în afara adevărului.
#5 Lipsa unei rușini. Dacă cineva mi-ar arăta că am greșit, probabil aș lua niște măsuri. Când cineva își pierde timpul și îmi scrie un răspuns în care e evident că am făcut ceva greșit, caut să iau o măsură. În online, cineva spune un lucru fals, îi arăți că e fals, apoi postează altul.
Soluția? Atâta timp cât nu se respectă niște reguli de comunicare, discuțiile din online sunt de cele mai multe ori sterile, rareori fecunde. De evitat, pe cât posibil.