Suflete drag,
-De unde vii tu mirosind a cer?
Și în ce doruri ți-ai prins ființa?
Către ce sensuri vrei să zbori?
Și de unde tu-ți aștepți biruința?-Eu vin dintr-un departe-aproape,
Ce-a fost, și este, și va fi
Ce e-năuntru și-n’ afară,
Din Cela ce El Singur Este și Este Însuși a Iubi!
Suflet românesc, așa cum e el, necăjit, doritor de mai bine, cu speranță și mâhnire, un pic leneș, un pic cocolășit, dornic de a împărți binele cu alții, și a păstra răul pentru sine, vesel deși aparent trist, așteptând ajutor ca în Miorița, dar și dornic de a se zidi în perete, ca Ana, primitor și vesel de binele altuia, cu dorință de reuși, și de a fi totul bine, dar trist când vede realitatea. N-am văzut în ultima vreme o mai bună radiografie a sufletului românesc. Ignorați subiectul, e irelevant, vedeți omul din spatele vorbelor. Vezi monologul aici »
Je préfère d’explorer la psychologie, plutôt que de découvrir nouvelle choses ou places.
J’aime beaucoup plus de connaître comment des hommes pense, que d’aller quelque place et voire une paysage.
Je suis beaucoup plus heureux quand je comprends quelque chose de nouveau, plutôt que de voire quelque chose.
Ça c’est moi.
J’aime regarder avertissements, j’aime essayer de comprendre pourquoi une certaine personne dit quelque chose.
Eu personal văd o mică diferență între cum ar trebui să mă văd eu pe mine și cum ar trebui să le spun altora că sunt ei înșiși. E o dezbatere mai lungă, doar că nu aș pune pe același plan cum mă văd pe mine cu cum le spun altora că sunt, că îi văd.
Când te raportezi la lumea din jurul tău, e util și gentil să fii un domn – să îl vezi pe X bine, și să nu provoci traume și șocuri în jurul tău. N-ai dreptul să rănești.
În schimb, dacă te uiți la tine, poate fi mai OK să nu consideri că ești o ființă superioară. E o idee de bază în ortodoxie (dacă faci lucrurile care trebuie, și îți faci datoria, nu e OK și suficient, ești slugă netrebnică, cu toate că ai făcut datoria). În lumea modernă, ideea asta e în general văzută rău (negativism, suferință), dar eu cred că părțile bune ale principiului ăstuia sunt mai mari decât părțile rele. La suprafață, e chin și neplăcere, frustrare, neîmplinire. Pe termen lung, însă, te forțează să crești, și îți dă o perspectivă în care intri în viață fără mari așteptări la ce ar ți se cuvine.
Poate greșesc cu asta, așa văd lucrurile.
I think, at some times, it is not only allowed to make some mistakes, but it’s the only way possible.
When I started to write in English, a few years ago, I used to: (1) not be able to structure information very well and (2) write in a poor English.
I’m far from perfect, but I’m also far from that level.
Sa repet o remarca mai veche facuta cu privire la Mircea Eliade, pe care, din pricina harniciei lui fara pereche si a programului de lucru ce-si impunea fara crutare, reducându-si asemenea unui calugar ascet somnul la cel mult trei ori patru ore din ciclul diurn-nocturn, l-am denumit „monahul mirean . Am enuntat atunci ca adevarata trasatura cu totul proprie calugarului nu este – cum gândesc mai multi oameni – credinta, pe aceasta o au si multi mireni, ci un amestec de vointa (de fier), de rabdare fara margini, de rezistenta (neobosita) la frecusul de zi cu zi al vietii de manastire (monotona si extenuanta). Anii mei de calugarie mi-au confirmat pe deplin parerea. Calugarul acesta chiar e: un om cu vointa otelita, rabdare de neînvins, hotarâre de nezdruncinat. Cel mai judicios el poate fi asemuit nu unui înger în trup, ci unui sportiv în perioada de cantonament sau unui ostas în perioada de instructie. Aptitudinile lui de baza, de aceea, sunt: sanatatea, puterea de îndurare, renuntarea la susceptibilitati, capacitatea de calire a caracterului. Am scris ca monahismul este echivalentul (moral) al temperaturii de 300 milioane grade. N-am mintit. Dar si mai bine, mai plastic, mai usor de realizat este a zice: monahul e o tija de otel fierbinte, acum scoasa din cuptor, o para de foc (de fapt) brusc scufundata în apa înghetata. Credinta – ca si postul, metaniile etc. etc. – lucrul de la sine înteles, ferice si usor. Dar viata manastireasca concreta, cotidiana e lupta, cantonament, calire, strunire. Bulldog training, zic englezii: educatie …
… este că se uită într-un singur sens. Prin „politică” înțeleg cam „orice”. Ecologiștii salveză planeta, atât de mult încât calcă pe cadavre pentru a-și atinge scopurile. Militanții ateiști detestă orice nu le convine pe plan religios. Militanții ortodocși luptă necinstit, și prezintă doar argumentele care le convin lor. Când cineva îți vinde ceva, nu îți prezintă și părțile rele, eventual îți prezintă o temere pe care sigur o ai („dar nu costă prea mult? Dar nu e greu de folosit?”) și ți-o combat, dar nu prezintă un defect de care nu ai ști în mod normal. Politicienii vor să reușească și nu văd nicio calitate în contracandidați. Iubitorii de animale nu acceptă că un câine poate face și rău, sau că un câine ar merita să fie ucis, în anumite circumstanțe. Cei ce sunt mușcați de câini nu suportă să audă un contra-argument, că un câine este, totuși, o viață, și faptul că omul poate exercita putere nu îi dă și dreptul să facă asta. E o îngustime teribilă. Sunt realmente dezgustat de ambele părți. A venit azi cineva la mine să îi promovez o cauză pe Facebook. I-am răspuns, i-am dat o semi-soluție, nu l-am promovat. Nu a fost prea încântat de abordare mea. Încearcă să pui o știre care prezintă avantajele homosexualității pe un grup ortodox. Caută pe Hotnews un îndemn la practicarea ortodoxiei. Și lista continuă. If you belong to an organized political group, don’t expect people to take your opinions seriously. No one cares when a sheep burps. — Scott Adams …
Am avut niște bunici undeva la munte, în jud. Buzău. Un sat la câțiva kilometri de astfalt, undeva în zonă muntoasă. Drumul de asfalt era și el departe de civilizație. În sat se ajungea greu. La casa bunicilor încă și mai greu. Ce era specific zonei respective era timpul. Trecea greu, nu exista vreo presiune. Nu apăreau surprize, nu veneau vizitatori neanunțați. Nu ți se cerea socoteală. În principiu, era mereu câte ceva de făcut, dar nimic nu era, realmente, obligatoriu. Dacă erau mai mulți oameni în gospodărie, avea cine să îți preia din sarcini. Când ploua, timpul înceta să curgă. Nu puteai face treabă, stăteai în principiu în casă. Bunicii, Dumnezeu să-i odihnească, erau oameni calmi, și blânzi. Nu îți cereau socoteală, nu țin minte să îi fi văzut supărați sau isterici. N-am regăsit nicăieri starea asta adusă la nivel de sistem. Da, în variate ocazii, uiți de toate, te relaxezi, te liniștești. Dar nicăieri liniște la modul general, total. Doar o semi-stare de semi-relaxare și, temporar, o uitare de griji. Pe când la Curmătură liniștea, relaxarea, non-stresul, non-pretențiile erau la ordinea zilei. Din când în când, merg pe la Curmătură, căutând să îmi amintesc de starea aceea. Nu mă duc pentru relaxarea de acum, mă duc să îmi amintesc de starea de atunci.
I wrote this blog post hoping you’ll learn something from the way I watch movies.
