Mergeam uneori cu bunica mea din Curmătură la biserica din sat, făceam vreo jumătate de oră pe drum, și nu știam cât pot fi de fericit.
Mergeam cu oile, veneam seara în casă la televizorul cu nuanțe alb-negru (și gri) pentru desenele animate de la 19, și nu apreciam atât de mult televizorul, pe cât îl apreciam pe cel care îl așteptam, la finalul vacanței, la Năvodari, color.
Făceam niște treburi în jurul casei, simple, care, atunci, mi se păreau niște treburi serioase, un efort solemn, și nu aveam bucuria momentului.
Uneori mergeam cu bunica și în alte părți, la mănăstiri, și nu numai, și nu vedeam nimic deosebit la asta.
Când venea cineva în vizită la bunici, diferite rude, pentru a ne lua de la Curmătură și merge la oraș, ni se părea o veste grozavă.
Mâncam uneori niște lucruri despre care habar n-aveam că ulterior le voi zice „foarte sănătoase”. Atunci nu știam asta.
Respiram un aer despre care nu știam că, ulterior, voi tânji.
Și mă uit acum la acele timpuri, cu satul plin de lume, cu biserica plină, cu lucruri de făcut în jurul casei, cu oi și vacă, cu găini și porc, cu pomi fructiferi și căpițe de fân, cu mers prin iarbă, cu sarcini repetitive, zi după zi, cu o stare neapăsătoare, și majoritatea lucrurilor acelora sunt schimbate definitiv, contextul Curmăturii din 2021 nu mai seamănă cu cel din copilăria mea.
Și îmi e greu să înțeleg cum puteam să petrec uneori vacanțe întregi fără să îmi dau seama ce comoară stă în Curmătură. Acum văd asta, și mă bucur de acele clipe, pe care la momentul respectiv, într-o oarecare măsură, le-am ignorat.
Am trăit clipele respective ca firești, nu mă deranjau, nici nu mă entuziasmau. Acum le văd ca grozave, acum arunc alți ochi asupra lor.
Ce au rămas, după ani, dinspre copilăria și adolescența mea, sunt mult mai puțin lucruri care s-au întâmplat la oraș (Năvodari), și mult mai mult lucruri care s-au întâmplat la țară (Curmătură, Pîrjol).
De văzut și:
