Curmătură - Blog de Olivian Breda

000-640

Câteva gânduri de după excursia de câteva zile la Curmătură.

Am învățat mai mult din greșelile/neîmplinirile/nefericirile mele decât din fericirile mele. Mi-a fost mai util că am fost la țară și am muncit, că am avut grădină la Năvodari, că uneori am fost pus la treabă, decât dacă totul ar fi fost joc + plajă. M-am jucat mult în copilărie, și primii ani sunt plini de râsete, dar am fost și pe la țară, și a fost o muncă. Nu neapărat mare, nu eram neapărat cel mai muncitor, dar, oricum, o vacanță la țară cere niște eforturi.
Perioada Curmătură a fost un episod marcant în viața mea. În momentul respectiv nu apreciam în mod deosebit asta. Nu vedeam nici frumusețea din natură, nici non-poluarea. Nu apreciam neapărat nici oamenii de la țară, și nici alimentația. A trecut timpul, și am început să mă lămuresc de lucruri – că aerul e curat, că natura e frumoasă, că oamenii sunt buni și mâncarea sănătoasă.
Eram mic când am revenit din vacanță și am spus cu multă mândrie că “Vara trecută am fost cu oile”. Rumoare în sală, râsete, chicoteli, că e jenant, că e rușine. Mi-a rămas asta mult timp în minte, și am luat-o ca pe o judecată realistă – “Ce fac eu aici, stau cu oile?”. Acum nu mă mai regăsesc în analiza respectivă, și apreciez că am petrecut vacanțele la țară.
Legat de oamenii de la țară – mi-a plăcut umanitatea din ei, pe care nu o regăsesc în oamenii din București. Cu cât ești un spirit mai înalt, cu atât ai tendința să privești de sus lucrurile – ți se pare că conceptele înalte, și faptul că ești într-un loc încărcat de istorie și modernitate te face să fii special. Dacă te învârți prin jurul Parlamentului, ești un om mai puternic. Oamenii de la țară nu sunt așa, și îi apreciez pentru asta. Există o oarecare mândrie, cu cât evoluezi – de la țară la micul oraș, de la micul la marele oraș, de la marele oraș la megalopolis. Și cu cât crești în putere, confort, abilități, cu atât scazi la unicul lucru care te face om – capacitatea de a avea umilință. De ce prințul Charles vine în România? Poate pentru peisaje, poate pentru că e tratat, la propriu, regește. Dar, mă gândesc și sper eu, vine și pentru că în oamenii de la țară din România e inerentă o umilință greu de găsit, pe măsură ce “evoluezi” și te “dezvolți”. Când oamenii se referă la George Becali, atributul “oier” e maximumul de condescendență ce i se poate aplica. Ești oier, ești, inerent, jos de tot. Mie mi se pare mai marcant pentru Becali că, de la o vârstă încolo, a fost crescut la București decât că e oier. Totuși, nimeni nu zice “bucureșteanule!” condescendent. (notă – sunt născut în București, și de prin 2001 locuiesc aici în marea parte a anului; asta nu mă face mai înțelegător și tolerant cu firea de bucureștean, pe care o regăsesc și în mine)
Frumusețea – locurile sunt absolut superbe, oriunde te uiți e frumusețe. Vedeți pozele din album. Am fost, uneori, în excursii, cu scopul clar stabilit: “hai să vedem ceva frumos”. M-am plimbat, cu scopul acesta, principal, sau secundar, prin diverse locuri. Aproape niciodată nu mi-a plăcut ceva la modul extrem. Ajungeam pe niște dealuri bulgărești, prin niște coline din Turcia, prin niște locuri de pe Dunăre, și da, îmi plăceau. Mă simțeam bine în Bulgaria, în Turcia, sau pe Dunăre. Dar la niciunul din ele nu am avut un moment de tipul “e atât de frumos, aș da orice să mă întorc”. Cred că pot să leg asta de vacanțele copilăriei petrecute la Curmătură. Întâi, fac însă un mic ocol. Am petrecut o mare parte din viața de până acum la Năvodari, la vreo câțiva kilometri de mare. Nu am fost aproape niciodată la mare de 1 mai. N-aveam de ce – apa era rece, era relativ răcoare, și să merg de dragul mării, n-avea sens. N-am fost aproape niciodată la mare iarna, și niciodată n-am fost singur, să văd așa, prin decembrie, cum mai este marea. Da, îmi place marea, da, mă simt bine să mă bălăcesc și să simt nisipul pe mine, și căldura moleșitoare, și să înot până mă satur și sunt obosit, și îmi intră apă sărată prin nas și prin gură, și mi se încrețesc buricele degetelor. Da, acum, că sunt la distanță, tânjesc după timpul liber avut în trecut, când puteam merge la mare după pofta inimii. Dar, pe de altă parte, nu vreau mai mult. Nu vreau un nisip mai fin, o apă mai transparentă și mai curată, locuri mai amenajate. Sunt foarte mulțumit de marea de la Năvodari, exact în starea în care e. Și dacă, totuși, se schimbă, nu am nicio obiecție. E frumos în sine, și nu doresc nimic mai mult. Revenim. Similar e și la Curmătură – nu e ceva ce doresc mai mult. Avem pe acolo mici pârâiașe, dar nu doresc o cascada Niagara. Nu prea sunt sălcii, dar puținele care sunt îmi sunt suficiente, și nu doresc neapărat să văd o deltă plină de sălcii. Nu m-ar deranja, dar nu caut asta insistent. Nu am o stare de tipul “ce mă fac, nu am sălcii”?
În relația cu animalele am învățat o oarecare duritate – la țară animalul nu e animal de companie, care să te distreze și cu care să fii drăgălaș. E și asta, dar mult mai puțin față de o pisică într-un apartament de bloc, sau un hamster, sau un papagal, sau un cățel. Ești conștient, la țară, că oaia probabil va fi sacrificată, că vaca va avea un sfârșit, că vei mânca și tu din carnea găinii. Și, pe motivul ăsta, te atașezi mai puțin de animal. Dar are loc și o non-diferențiere. Cățelul e util, utilă e și găina. Pisica nu e superioară vacii.
M-a emoționat să (re)vin la Curmătură. Multe amintiri au venit val-vârtej peste mine.
Legat de estetică: pasiunea pentru frumos, să te îmbraci elegant, să îți pese de frumos mai mult decât de orice: ai două soluții – fie totul e frumos (nu mai ai criterii), fie doar ceva e frumos (ori e albă, ori e neagră). Pentru că, la țară, frumusețea e inerentă, totul e frumos, gard, cățel, poteci, casă, flori, cățel și purcel, la un moment dat ai două soluții – fie radicalizezi și frumos e doar cățelușul, nu dulăul mare, doar vițelul, nu ditamai vaca, fie anulezi diferențele și totul devine frumos.
Mă întreabă cineva “La ce să fac poză?”. Răspund “La orice, că totul e frumos”. Întrebarea pare firească, iar răspunsul pueril, dar la țară nu spui că o rață mică e mai frumoasă decât una mare și ajungi să vezi frumosul în tot, să îți placă lucrurile fără discriminări, să nu apreciezi o pisică mai mult decât o lăcustă. Cred, realmente, că nu este un anumit lucru mai frumos decât altul.
Deși oamenii se ceartă și uneori nu se înțeleg 100%, oamenii sunt fundamental OK. Pot exista neînțelegeri, poate să nu îți placă X sau Y, dar fundamental, oamenii sunt OK.
La Curmătură am întâlnit o stare de non-performanță care mă leagă mult de acele locuri. De la cățelul care nu prea latră, îi e frică de oameni și face boacăne, dar e acceptat așa cum este, la florile care nu sunt exclusiv trandafiri, ci sunt acceptate și flori mai firești, la aranjarea casei, care nu e lux și frumusețe de top, ci e acceptată și o stare de firesc.

Editare ulterioară: poza asta cu cățelul (sau secvența de clip) mi se pare foarte mișcătoare. E un cățel tare fricos și, astfel, teribil de uman.