“Încrederea în sine e tăcută. Nesiguranța de sine e vocală!”

E un citat care zice “Confidence is Silent. Insecurities are Loud!“. Discut, mai jos, despre asta.

Merg acum mulți ani la un interviu. Persoana care ține interviul, un domn, mă întreabă – “Văd că faci multe lucruri. Ești în căutarea a ceva. Ce cauți?”.

Întrebarea m-a luat prin surprindere, i-am zis că nu caut nimic, mi-a replicat că el insistă să creadă că eu caut ceva.

Și am stat și m-am gândit la asta, mult timp de-atunci încolo.

I-am dat, în cele din urmă, dreptate domnului respectiv – da, căutam ceva. Ce? Nu știam.

La un moment dat, mi-am făcut o adresă de email, una pe tema “sunt neliniștit” (nu doresc să fac adresa publică, aceasta e ideea din spatele ei, dar nu e asta adresa).

În viața de zi cu zi, aveam uneori conflicte, erau lucruri care nu îmi ieșeau, conștientizam că sunt în căutarea a ceva, nu știam ce, nu știam de unde să apuc problema.

Ăsta e planul I, planul rațional. Căutam ceva, și nu știam ce.

***

Mai e un plan, planul emoțional. Într-a VIII-a, la școala generală din Năvodari, am citit în public, una dintre puținele ocazii când am făcut asta în școală, un proiect / mini-eseu de-al meu. Nu mai știu exact tema, știu că la un moment dat era ceva cu “Imaginați-vă că …”, dar știu că am simțit o mare roșeață în obraji.

La momentul respectiv, nu îmi e era clar că am emoții în a vorbi în public.

Paradoxal, ocazii similare nu au fost prea multe ulterior, mergeam la școală, învățam, toate cele, dar nu apăreau ocazii cu “Dragi colegi, haideți să vă prezint ceva …”.

Și vine BAC-ul la liceul din Năvodari, și avem probă orală la română. Suntem puși în bănci, tragem fiecare la sorți câte-un subiect, și ne pregătim să vorbim.

Îmi pică “Luceafărul” lui Mihai Eminescu, la momentul respectiv îl știam pe de rost.

Îmi era foarte clar că știu subiectul bine, și că am o mulțime de lucruri de zis. Îmi fac niște notițe haotice, îmi vine rândul să prezint.

Am avut mari probleme în a spune o propoziție coerentă, am luat o notă mare (9.50) pentru că știam, totuși, ce să zic, dar totul a fost mult mai haotic decât dacă aș fi dat subiectul în scris. Am avut emoții enorme.

Ulterior, am conștientizat că am probleme cu comunicarea în public.

Intru la facultate la București, suntem întrebați cine vrea să candideze la funcția de șef de serie, ridic mâna, suntem puși în fața întregii serii, câteva sute de persoane. Am avut un trac enorm, un stres uriaș, nu am ocupat funcția.

Încep să particip la tot felul de evenimente, erau primii ani după 2000, în București nu aveau loc multe evenimente ca acum, dar, erau, totuși lucruri în care să te implici. Aveai ce face.

Particip la tot felul de evenimente, încep să citesc psihologie, mă înscriu în trupe de teatru (facem în principal exerciții de teatru), fac voluntariat într-un ONG, îmi aleg lucrarea de diplomă pe tema comunicării, încerc, mă zbat.

Am unele insuccese, am emoții, merg mai departe.

La disertația de la facultate a fost și domnul profesor coordonator în comisie, nu am avut emoții mari.

Termin facultatea, fac în continuare teatru, am trac mai puțin, joc și pe scenă în câteva ocazii.

Merg la multe evenimente, tot felul de lucruri legate de comunicare.

După facultate, am vrut să mă apuc de ceva ce consideram a fi Everestul meu – un masterat pe comunicare și relații publice la SNSPA. În paralel, am niște joburi de început de carieră în domeniul respectiv, dar era evident că nu mi se potriveau.

Abandonez PR-ul, probabil aș fi putut face “ceva”, mi s-ar fi tăbăcit pielea și ar fi fost o creștere și o obișnuință, nu consider acum că sarcina ar fi fost imposibilă. Doar că nu s-ar fi potrivit foarte bine cu abilitățile mele (1), și, mai important, o carieră în PR în prezent nu consider că e ceva ce mi-aș dori (2).

Acesta e planul II – emoțional.

***

OK, mă lămuresc din lucrurile pe care le făceam că am carențe pe partea de comunicare, cu tot teatrul, și ce citisem eu și studiasem. Mai știam și că sunt neliniștit. Fă ceva cu aceste două informații, dacă poți.

La un moment dat, întâlnesc o persoană (bine calificată în domeniu și cu experiență) care îmi zice, referitor la activitatea mea într-un anumit context (citat extrem de aproximativ) – “uite, eu am remarcat că ai niște carențe de comunicare, tu care vezi că ar fi acelea?”. Am bâiguit ceva răspuns, probabil irelevant. Și persoana respectivă zice, din nou – “uite-te la o mamă cum vorbește cu copiii ei, în ce fel comunică. Asta îți lipsește ție”. “Care ar fi soluția?”, continuă la un moment dat persoana. “Să fac teatru?”, încerc un răspuns. “Terapie”.

Am stat și m-am gândit la ce mi-a zis persoana despre comunicare, despre posibila soluție și n-am ajuns la nicio concluzie. Nu știam de unde să apuc problema, nu era ceva concret, coerent și clar. În ce fel vorbește o mamă cu copiii ei și eu nu am asta?

Am făcut, totuși, ceva terapie, m-am apropiat de psihologie și lucruri legate de asta, am făcut și teatru (jucat, nu privit) în continuare, și ceva voluntariat, acum aveam niște simptome (probleme de comunicare) și un diagnostic (neclar mie).

***

Trec niște ani. Soluțiile pe domeniul ăsta, se pare, nu se rezolvă în ore sau zile.

După tot felul de căutări, ajung la o concluzie – eu urăsc.

Concluzionez că sunt două mari stări în viață:

  • O stare de +/-, fie plus, performanță prin încântare (performez, am succes, mă bucur), fie minus, performanță prin nemulțumire (nu-mi place X, pot face mai bine, acționez). Eu eram în starea de minus, dar ambele stări, plus sau minus, sunt într-un singur cadran, acela al acțiunii și performanței. De bucurie sau de ură, faci ceva.
  • O stare de 0, de nepăsare, delăsare și așteptare, în care bucuria sau ura sunt înlocuite de indiferență. Am ignorat complet această varianta de a gândi și simți, nici nu am conștientizat că poate exista un așa fel de a trăi. În starea asta nu faci mare lucru, doar accepți că trăiești, atât.

Ei, când mi-am dat seama că urăsc știam problema. Am scris un articol de 70 de pagini A4, vreo 40.000 de cuvinte, doar pe tema asta. Îl puteți citi aici, dar rețineți că l-am scris nu pentru a fi citit, ci pentru a îmi fi mie util. A fost un exercițiu, acum că știam care e problema, să o interiorizez.

Mă duc la un nou terapeut, îi dau să citească articolul, și caut soluții.

După un timp, ajung la o concluzie referitor la problema principală cu care mersesem la el, și concluzionez că am rezolvat problema, mergem acasă.

Nu găsisem, în mod real, o soluție, dar la momentul respectiv am considerat că am găsit.

Problema pe care o aveam, și încă o am, cu a discuta cu un terapeut e dificultatea mea de a gândi rațional și logic când comunic oral.

Dacă cineva îmi dă un subiect, o temă, o întrebare, în scris pot găsi o soluție. Verbal? Mai greu, îmi e greu să mă exprim, nu rețin ce mi se zice, mă pierd în detalii, e foarte dificilă comunicarea.

Cum să rezolvi o problemă prin terapie dacă nu poți comunica?

Acum știam că urăsc, că sunt într-un cadran al urii (minus).

Odată ce am conștientizat asta, mi-a fost foarte ușor să mă port ca și cum fie aș într-un cadran al bucuriei (plus), sau unul al indiferenței – (zero).

Când am conștientizat starea în care eram, mi-a fost simplu să mă port ca și cum n-aș fi fost astfel.

Nu asta era soluția însă, și o căutam.

Făceam în continuare teatru + voluntariat în ONG-uri.

***

Și mai trec niște ani (durează, cum spuneam) și găsesc și soluția la întrebarea – “de ce urăsc?”. Detalii, aici »

Dacă articolul despre ură a fost enorm, acesta a fost foarte scurt.

Ca rezumat al articolului, eu mi-am construit tot sistemul afectiv pe modelul “ca să fii iubit, ai nevoie să te comporți într-un fel”. Model de afecțiune bazat pe recompensă.

Problema e că dacă totul e bazat pe recompensă, nu mai ai încredere în tine, și de aici vin multe aspecte negative. Revenind la titlul articolului de față, cumva am ajuns să fac marketing (deci, promovare, deci să fiu vocal), cu toate că nu am încredere în sine. Sau, poate, tocmai de aceea?

Revenim la episodul cu copilul și mama – o mamă nu îi cere copilului ei să facă ceva pentru a îl aprecia. Îl iubește pentru că este. Eu nu vedeam lucrurile așa, nu pe modelul ăsta îmi construisem modelul afectiv.

Ei, și acum soluții.

Teatru, voluntariat, conferințe și lucruri legate de arte.

Chestia e că eu, pentru a putea rezolva aspectul cu starea de ură, aveam nevoie să construiesc pe ceva, pe iubire. Ori, mie îmi lipsea modelul respectiv, eu construisem, de mic, un întreg sistem afectiv bazat pe performanță. Cum dezvolți un alt sistem de iubire, dacă tot ce ai avut anterior e pe altă stare?

Fac iar terapie, mi se face și o mică evaluare, mi se zice că nu am probleme semnificative, dar putem discuta pe teme diverse.

Iarăși, cum vorbești, dacă nu poți comunica? Când zic asta, nu înțelegeți că am probleme în a face o frază, cum aveam la finalul liceului. Sau că am trac, cum am avut multă vreme. În anii recenți, tracul la vorbit în public a fost mult diminuat, puteam construi o frază logică în comunicare. Dar, totuși, într-o dezbatere argumentată trebuie să ai o anumită coerență, să poți urmări o idee, și, important!, să poți veni cu argumente. Încă, îmi lipsește asta. În scris, e altceva.

***

Și vine COVID. Toate soluțiile de comunicare dispar, cea online e aproape ca și cum n-ar fi. Mă mut la Năvodari. Ei, și aici găsesc o soluție – un blog pentru arte. Am postat în special texte, ceva imagini. Intenționez pe viitor să postez și audio, și ceva mai multe imagini. Deocamdată, în etapa curentă îmi place mult. Ulterior, vom vedea.

Marele avantaj al conștientizării unei probleme e că te poți comporta ca și cum n-ai avea-o (1) și, de asemenea, că poți să lucrezi la problema respectivă aplicând lucruri de care în mod normal ți-ar fi frică (2).

Adică, dacă problema ar fi că îți e frică de câini, și frica e irațională, poți să mergi pe lângă un câine care nu are ce să îți facă, dacă conștientizezi că ai o problema (1) și poți merge în zone cu câini, să te expui la problemă (2).

***

E posibil să fi citit lucrurile de mai sus cu întrebarea – “Cui îi folosește? Ce contează că ești într-o stare de ură, sau că ai construit sistemul afectiv pe +/-, nu pe 0?”.

Păi, orice acțiune ai face, are implicații o anumită acțiune, dacă în firea ta emoțională tu, fără să știi despre problema respectivă, ai o carență.

Spre exemplu, fac audituri de SEO / UX. În primii ani, mi se spunea frecvent că fac auditurile foarte agresiv, că pun pasiune (și nu cea mai plăcut de digerat) în ele. Articolul meu mare despre ură a fost scris în urma unui astfel de feed-back, așa am conștientizat că am o problemă cu ura.

Ei, în anii recenți nu am mai primit astfel de feed-back. Da, mi s-a mai spus că pun negrul în față, am mai auzit astfel de lucruri. Dar cu intensitate și frecvență mult mai rară ca în primii ani.

Am petrecut mulți ani destul de singur, deși înconjurat de multă lume – în București din 2001 până în 2015, în Londra 2015-2016, în București 2018-2020. Am fost întrebat dacă simt singurătatea, și răspunsul pe care îl dau aici, deși nu l-am dat la întrebarea pusă în diferitele ocazii, a fost că nu simt că aparțin unei comunități, oricare ar fi ea.

Îmi place să fac glume, știu multe glume, și îmi place să fac conexiuni amuzante. Teoretic, ceva inofensiv. Practic, am conștientizat după articolul cu “Despre ură”, multă vreme aveam o stare de ură resimțită asupra mea, și tot timpul era starea asta în aer. Iar dacă cineva râdea la o glumă de-a mea, devenea un pic vulnerabil. Eu interpretam această vulnerabilitate și ca o mică afecțiune față de mine (e greșit, nu e logic să fie 100% așa, deși nu e exclus), și sentimentul de ură dispărea pentru puțin.

Toate căutările mele m-au dus spre un stil de a călători atipic. Am văzut diferite părți ale României și unele internaționale în special în interes de afaceri, sau vizite familiale, sau pentru a filma evenimente. Când am fost în Londra am călătorit doar de două ori, în mai mult de un an, în afara Londrei, cu diferite lucruri oficiale, niciodată ca turist. Am fost invitat o dată să merg cu mașina cu cineva la plajă, și am pus prioritate mai mare pe altceva. Am fost, totuși, la destul de multe spectacole (teatru, musical-uri, operă). În București, 2018-2020, în afară de vizite familiale, sau pentru conferințe, nu am vizitat nimic în afara orașului. Pe de altă parte, îmi place foarte mult să particip la evenimente unde sunt oameni. Ca turist, interacțiunile vor avea o tendință să fie artificială, dacă ești cazat la hotel personalul se va purta frumos cu tine pentru că plătit pentru asta. La un seminar cu 10-20 de oameni într-o cameră timp de mai multe zile, apar niște interacțiuni din care ai ce învăța.

Și afecțiunea pe care o am pentru diferite persoane e puternic afectată de felul meu de e a simți. Multă vreme bazat pe performanță și pe răspunsul la întrebarea-reproș “De ce nu ești ce ai fi putut să fii?”, lista persoanelor pe care o apreciez e redusă. După ce am conștientizat problema, în loc să cresc, am redus din listă, am putut să îmi dau seama că, poate, nu apreciez pe cine ar trebui. Dar nu am reușit să pun la loc alte persoane. Nu am reușit sa am iubire pe modelul 0, ci doar +/-. Pe de altă parte, ura e redusă spre un aproape minimum.

Am încercat, prin dezvoltare personală, nu atât să comunic mai bine în public, acesta a fost un aspect minor, ci să caut soluții pentru probleme mult mai profunde, și impact mai mare. O parte din soluția la tracul în public a venit prin expunerea, nu neapărat în fața unei mulțimi, la comunicarea în grup. Am fost pus în situația de a comunica, am făcut asta, am învățat. Dar problema descrisă la începutul articolului, cu tracul la BAC, a fost doar un simptom, o manifestare. Eu căutam soluție la problemă.

De ce fac SEO, în prezent? Pentru că am multă experiență, și pentru că, axându-mă pe partea tehnică, pot interacționa cu oamenii ceva mai puțin.

Există un aspect pozitiv al stării de ură? Da, axarea pe performanță. Dar al stării de afecțiune bazată pe rezultate? Apreciezi niște oameni de top. În pofida acestor aspecte pozitive, caut soluții.

***

Ca observație generală la tot articolul de față, am tot vorbit despre starea de ură.  Gândiți-vă că articolul respectiv a fost scris acum 8 ani. Între timp, am făcut multe lucruri pentru a reduce din starea respectivă, și, la modul general, pot spune că am reușit.

Nu am reușit însă, încă, să pun un alt sistem în loc, să apreciez pe cineva doar pentru că e, nu pentru că face.

Pe de altă parte, pentru că conștientizez aspectul, pot să mă comport ca și cum aș avea acest nou sistem.

De asemenea, stările descrise aici sunt extreme, ca să vă fac să înțelegeți despre ce vorbesc. La modul practic (real), stările nu au fost excesive.

E posibil să vă uitați la ce scriu aici și să vă mire că am scris 70 de pagini pe baza unei idei simple, despre ură, că m-am preocupat de comunicare, când lucrurile sunt destul de clare (“Vrei să vorbești în public? Fă exerciții de vorbit în public și asta e tot”), că mă frământă dezvoltarea personală, și, la final, vin doar câteva concluzii banale (articolul despre ură e banal, și la fel cel următor lui). Răspunsul e că banalitățile și concluziile simple la care ajung sunt unele personale. Sunt multe adevăruri universale, dar sunt doar câteva care mi se aplică mie. Identificarea acelor câteva, puține, și care mi se potrivesc 100%, cere nu mult timp, ci foarte mult timp, și efort și energie dedicate.

De ce merită să faci asta? Persoana care mi-a spus de relația mamei cu copiii ei mi-a zis și că ar fi în avantajul meu profesional să caut soluție la carențele pe plan emoțional. Sunt de acord.

Uneori, însă, e ca schimbarea unei roți din mers – înveți o mulțime de lucruri despre mașina ta dacă faci asta, dar e o operație dificilă și care cere un efort.

***

Ca recomandare, pentru dezvoltare personală – consider că cel mai de folos mi-a fost teatrul (să îl joc; mai ales cel de improvizație; am primit enorm de mult feed-back foarte util), pe locul II, deși nu am practicat mult, probabil ar fi vorbitul în public (sunt cursuri dedicate pentru asta, dar prefer teatrul). Legat de terapie, opinia mea e că nu e pentru oricine.

Un mare avantaj a fost dat de scris. Nu e necesar să fie pe blog, public, eu îl public pentru că e un conținut cu care mă mândresc, e o vulnerabilitate care, expusă, pe mine mă bucură. Dar un jurnal intim poate fi la fel de bun. Dar scrisul în sine, pentru mine, a avut rol terapeutic. Procesul de a scrie m-a ajutat mult. Am dat aici niște exemple de articole, am avut tot felul de alte încercări de a identifica problema de bază. Articolul despre ură a venit după multe altele în care eram convins “asta e, gata!, am găsit buba”.

Altfel, cred că ajută arta, la modul general, în formele ei diferite. Încă sunt la început pe partea asta. E util să creezi, dar nu poți să creezi poezie și muzică dacă nu știi cine a umblat pe diferite drumuri bătătorite înaintea ta. E nevoie și să consumi.

Motivația de bază a articolului de față a fost să recomand artele – în special creație, dar și consumul este necesar pentru inspirație.

PS, 2020.06.30: Un rezultat al tuturor lucrurilor din articolul de față e că nu am o ură, un zgomot mental nociv, o tensiune negativă. Dar fundamentele iubirii mele sunt, fundamental, construite pe o baza a performanței, iar ura e inclusă în asta. Asta mă preocupă acum. Fără sa urăsc/disprețuiesc nici această emoție, care e, și ea, un fel de a trăi.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.