“I can’t tell you the key to success, but the key to failure is trying to please everyone” – Ed Sheeran HQ @edsheeran
If you have something to say, and you think it will displease a part of the audience, it is your duty to say it.
Yes, you will lose the audience, but constantly trying to please everyone is a sure way to constantly dissatisfy everyone.
Say some controversial things, take risks, keep your stance. You’ll fail at times, but, generally, it’s a better option than avoiding the risks.
România n-o să se facă bine în timpul vieții noastre. E o chestiune de opțiune personală dacă vrei să tragi pentru o țară mai ok peste 200-300 de ani. Nu-i de condamnat nici abandonul acestui front, nici lupta în orb. Fiecare cu sensul pe care vrea să și-l dea; (Ce am înțeles din cele mai recente reportaje Recorder » Georgeisme)
Cam asta e concluzia. Tragi acum pentru ceva ce va fi OK peste câteva sute de ani. Cu opțiuni multiple – abandonezi sau lupți pentru viitorul altora.
Așa sunt de multiple opțiunile, că sunt doar două.
Sheila Goldgrab, Forbes Councils Member: Contrary to what most people believe, it isn’t lack of discipline that causes procrastination. We procrastinate when we are feeling a strong emotion about the work we want to avoid and that causes us to put it off. (The Secret To Productivity Isn’t Time Management)
One solution I find to be working in my case, for things I tend to postpone, is to focus on the major thing. I open my email – I reply quickly to people waiting for answers from my part. I then focus on doing tasks that take some time.
I’m most productive in the first part of the day. After 18 hours, not so much.
I work better if I also work on weekends, rather than work intense 5 days of the week and reading books for two days.
The thing I find the hardest is that whenever I procrastinate and do things I’d actually prefer not doing, is to feel good. I feel guilty, and a. I don’t work. b. Also, don’t feel good about it.
(I also postponed a check spelling; too little, too late)
Cine e în proces de învățare să nu îi învețe pe alții (cine învață, să nu predea) – am citit acest citat aproximativ într-o carte cu maxime și cugetări, când eram în generală/liceu, pe-acolo, pe undeva printr-a 8-a +/- câțiva ani. (undeva prin 1998)
A circulat o știre în perioada recentă (“Erori științifice fundamentale din podcastul Mind Architect și programul Neuroștiința la Clasă” ajung la elevi, cu susținerea Ministerului Educației – avertizează într-o scrisoare deschisă cercetătorii Andrei Miu, Raul Mureșan și Dragoș Iliescu – Edupedu.ro) în care este criticat proiectul Neuroștiința la clasă.
Nu am un răspuns și opinie ultimativă:
Ca o concluzie personală – proiectul e bine că existe, dar e loc de perfecționare. Nu e un proiect de 10, perfect pe toate planurile. Cu toate astea, mă bucură că există.
Tot ca o concluzie personală, în urma lecturii articolului, am abandonat ideea de a îi urmări pe Mind Architect . Ro.
Dacă la școală poți veni cu o idee nemestecată, jumătate de adevăr și mai expirată, eu prefer să nu parcurg asta.
Dar eu am opțiuni, și cred că am alternative bune. Dacă e să aleg, pentru un elev de 10 ani să zicem, strict între neuroștiința la clasă și să învețe mai știu eu ce altceva, probabil aleg neuroștiința. Dacă aleg între neuroștiința predată prin acest proiect și surse mai bune, aleg sursele mai bune.
E un proiect de 8, dar școala, la modul general, e aproape corijentă. 8 e mai bine ca 6 și mult mai bine ca 4. Când vor fi opțiuni de 9 și 10, comparăm atunci.
Am citit opinii/reviews că filmul The Card Counter (2021) ar fi slab că nu se întâmplă prea multă acțiune, e un scenariu cu prea multe pauze.
Mie mi-a plăcut că mi-a dat timp să reflectez lucruri.
Nu simt că în urma lui Mad Max: Fury Road (2015), unde se întâmplă lucruri multe, am două capete. Mad Max-ul din 2015 un film bun pe toate planurile, dar a schimbat lucruri în mine și The Card Counter.
În loc să citești cărți, poți citi rezumate. În loc să faci un doctorat, poți citi o carte. În loc să studiezi un detaliu, te poți concentra pe ideea globală.
Dar nu asta e ideea – să acumulezi cât mai rapid. Ideea e să înveți. Și poți învăța și dintr-un film care e, aparent, prea încet pentru gustul multora.
Mad Max (2015) mă fascinează. The Card Counter m-a pus pe gânduri.
I once read that for winning against the vast majority of chess players, all you need to do is know basic chess + have some good eye on tactics.
Once the level goes up a bit, though, tactics are not enough.
I find this true, also, in my life.
Yes, for certain moments in my life I could find specific and individual solutions.
Once I got into deep waters, tactics were not enough. I needed strategy.
La întrebarea: care este anotimpul meu preferat? – răspund:
Nu cred că îmi place un anotimp anume, dar îmi displace când se topește zăpada doar un pic, și rămâne noroi și zăpadă înmuiată, porțiuni cu gheață și porțiuni cu bălți în care nu știi cât de mult va intra piciorul.
Nu îmi place să stau în casă, să am de lucru, și să îmi fie foarte frig sau foarte cald. Dar nu mă deranjează, ca anotimp, niciunul.
Sunt, însă, detalii. Uneori îmi place cu plouă, dar nu în toate contextele. Îmi place să văd ninsoarea, dar nu și mocirla de după. Mă bucură soarele, dar nu când mă face să am disconfort.
Cred că cel mai fericit sunt vara, apoi primăvara și toamna, și, la final, iarna.
The reason why some people are so kind is because the world has been so unkind to them that they don’t want other people to feel the way they did. – Vex King
E important întâi de toate să recunoști că ai o problemă. De la asta pornesc toate. Dacă nu admiți, întâi de toate că ai o problemă, nu poți crește.
Am zis la un moment dat în facultate unui tip – “Amice, viața e grea”. (citat aproximativ)
A râs și mi-a dat motive de încurajare.
Dar viața chiar e grea!
Am găsit, cu unele dificultăți, o soluție care a mers în cazul meu – să am ca motto, semnătură de email și principiu “Vei iubi viața”.
Morala? Viața chiar e grea, dar la un moment dat o vei iubi.
Am putut crește de la starea inițială (“Viața e grea”), pentru că am recunoscut că e o problemă cu acel punct.
Am discutat cu o persoană foarte bine educată despre un grup de discuții ortodox. Mi-a zis că nu comunică pe acel grup pentru că consideră că pe grup nu sunt discuții de valoare. I-am zis că am postat pe grup că oamenii sunt idioți.
Mi-a zis că e impoliticos gestul. Nu poți zice asta!
OK, de acord, era foarte impoliticos, una din greșelile tinereții mele.
Dar dacă nu pui la bază “domnule, nu mă duce capul, ce să fac?”, nu ai cum să crești. Nu poți crește dacă totul e la tine pe modelul “sunt bun, n-am unde să mai cresc”. E necesar să îți recunoști erorile.
Oricum, cea mai mare emoție a fost la mine când am avut primul HC (anii 91), apoi primul PC (1997), apoi primul casetofon/combină (prin 1994-1995), apoi primul combo între televizor color + cablu (prin 1997/1998), apoi acces la Internet (2001). Ordinea e descrescătoare de la cea mai mare emoție la cea mai mică.
Internetul e magic!