BAU,
Sunt înscris la un atelier de scriere creativă la Fundația Calea Victoriei. Dau mai jos rezolvarea mea pentru un exercițiu propus.
Am avut de creat mai multe povești.
De scris un text de 3-400 cuvinte. Ești pe o stradă pustie, noaptea, nicio lumină. Ce e dincolo, la fereastră? Ce se întâmplă? Primele două texte tratează această temă de la persoana I și apoi de la persoana a III-a.
Apoi se va scrie un alt text, la persoana I. Aceeași situație, treci pe lângă o casă, intri în ea, brusc se trece povestirea la persoana a III-a și descrii istoria unui obiect din cameră.
Satul luminat și dilema vântului – persoana a III-a
E 3 dimineața. Vântul bate prin satele Bărăganului, ducând cu el vise și spaime, tristeți și fericiri, fire de praf și nisip al timpului. Din când în când vântul se mai întețește. Prin unele locuri, vântul întâlnește niște elice mari și asta îi mai taie din elan. Dacă ar fi om, ar ști că acele elice vin de la turbine eoliene și România economisește bani cu energia. Și ar ști că România îi e recunoscătoare. Dar el e vânt, nu știe lucrurile astea. Tot ce știe că acum zece ani, în România anului 2010, putea bate pe oriunde și nu era oprit de așa elice.
Și trece sat după sat, singur în noaptea deasă. Se oprește la un moment dat să vadă minunea: un sat plin de lumini. Ajunge la marginea lui, vede o casă în margine. Îi dă târcoale, trântește poarta, se învârte în jurul ei. Vrea să îi afle secretul. De ce acea casă, ca toate din sat, stă luminată? Vântul vrea să afle secretul satului, începând cu casa cea mai izolată.
Strada principală e pustie. Oamenii dormi duși, și totuși lumina e aprinsă în tot satul. Încet, încet, vântul împinge perdeaua de la o fereastră a casei. Puțin, încă puțin … Gata! Perdeaua a fost dată la o parte. A fost greu. Geamul fusese abia crăpat și i-a fost greu să o împingă.
Și vântul se uită cu atenție în cameră. E un dormitor, oamenii dormi buștean. E o mobilă veche, un televizor de înaltă definiție din prima generație, aceea cu abia 1080 de pixeli verticali. Televizorul e pornit, și sonorul este dat la minimum.
Pe masă e o veioză, aprinsă, cum altfel?, niște pixuri și câteva facturi. E și o foaie printată (la țară încă se mai folosește hârtia pentru a printa emailuri).
Dacă ar ști să citească, vântul ar descifra literele foii de pe noptieră. Ca un povestitor cumsecade, îmi iau eu sarcina în primire și vă spun: “Vă mulțumim că și în această lună ați consumat surplusul de energie produs de turbinele eoliene. Pentru eforturile dumneavoastră, vă trimitem cei 300 de Euro, alături de anularea costurilor cu energia electrica. Semnat: Lumen S.A.”
Satul luminat și dilema vântului – persoana I
E noapte. Acum mă mișc cel mai bine, oamenii dorm cu toții, mașinile sunt, cuminți, parcate, peste e tot e liber. Pot să mă plimb, să alerg, să zbor. Nimeni și nimic nu e în calea mea.
Acum sunt în Nordul României. Acum nu mai sunt. Cobor pe hartă iute-iute, fug, zbor – văd Focșaniul, uite Piteștiul. Am ajuns în Câmpia Bărăganului. Trec peste sate, trec peste câmpuri și șosele. Din când în când mă mișc mai încet. E România anului 2020 și oamenii au construit centrale eoliene. Pentru ei o fi bine. Pentru mine nu e.
Sunt peste un câmp. Stelele lucesc în noaptea deasă. Văd o luminiță în zare. Mă îndrept în zbor spre ea. Luminița se împarte. Acum sunt două. Patru. Zece. Nu le mai pot număra. E un sat întreg plin de luminițe. Lumini peste tot. Un sat iluminat.
Nu înțeleg. România doarme, străzile sunt goale, nu e nicio mișcare. Și totuși în acest sat e lumină. Becurile sunt aprinse la fiecare casă. Mă apropii de o casă din marginea satului. Izolez o casă ca să aflu secretul grupului.
Ce noroc am! Mă învârt în jurul casei, intru prin cotloane, dau rotocoale. Geamul e un pic deschis, așa că pot împinge perdeaua. Un pic, încă un pic … Gata! Am dat perdeaua la o parte. Și mă uit în casă pe fereastra care acum mă poate lămuri.
E o casă cu mobilă veche. Un televizor mare, pornit, dar cu sonorul dat la minimum. Oamenii dorm adânc.
E și o masă, mă uit cu atenție. O veioză – cum altfel? – aprinsă. Pixuri, câteva facturi. E și o foaie printată (suntem la țară, în Câmpia Bărăganului, oamenii mai printează încă textele).
Mă fac mic, mic, intru prin fereastra crăpată și citesc scrisoarea: “Vă mulțumim că și în această lună ați consumat surplusul de energie produs de turbinele eoliene. Pentru eforturile dumneavoastră, vă trimitem cei 300 de Euro, alături de anularea costurilor cu energia electrica. Semnat: Lumen S.A.”
Ce-ar zice vântul dacă ar zice? (trecere pers. I => pers. a III-a)
Aaah, ce bine este să te întinzi, să fii mare, să zbori. Eu sunt vântul și sunt încântat să cunosc norii, să știu plânsetul ploii, să aud tunetul și să simt cum mă străpunge fulgerul. Sunt atât de fericit. O clipă nu stau locului. Mă mișc și mișc totul în calea mea. Acum sunt sus, acum am intrat într-un vârtej subteran. Acum mă vezi aici, acum nu mă mai simți.
Îmi place să intru, să cotrobăi, să văd ce au oamenii sub hainele groase, să mă joc, să arunc pălăriile, să împing păsările, să schimb cursul bărcilor și cursul istoriei. Vreau să simt cum trec prin locuri și vreau să simt cum timpul trece prin mine. Ahhh, și e atât de frumos totul.
Să vă zic ce-am făcut acum 2 minute. Eram într-o câmpie la marginea Bărăganului și am văzut un sat. Am intrat prin grajduri, am răscolit căpițe, am sucit giruete, am dus praf în ochii unei bătrâne, am împins mingea unor copii. La marginea satului era o casă. După atâta timp de când tot suflu, nu mai am emoții. Am intrat cu încredere printr-o ferestruică deschisă. Am împins foi și m-a atras o pietricică. M-am învârtit în jurul ei, dar în casă nu prea pot sufla și, oricât aș încerca, era o pietricică greu de urnit. Dar părea atât de veche. Parcă voia să îmi zică ceva.
Atunci am ieșit afară. Am împins ușa puternic și, pentru că nu era încuiată, am reușit să o izbesc de perete. Am suflat puternic asupra pietrei, am intrat în fiecare adâncitură, în fiecare din micile urme lăsate de-a lungul anilor. Am încercat să devin una cu piatra. Eu, atât de mobil, atât de jucăuș, atât de flexibil, am încercat să mă imaginez ca o piatră – rece, fix, statornic și, vai!, supus voinței altora.
Ahhh, ce bine este să nu te întinzi, să fii mică, să stai fixă. Trec prin istoria mea și văd cum m-am format, văd cum am ajuns ceea ce sunt astăzi. Văd cum vântul îmi suflă în față. Văd cum vântul aduce semințe și praf peste mine. Și se formează peste mine mușchi, și cresc ierburi. Și vântul se supără și le dă la o parte. Și acum sunt în fața vântului, și el își lasă urme în corpul meu, și mă cizelează, și devin alta. Și tot vântul împinge oamenii să mă găsească, să mă vadă. Oamenii se uită la mine, mă aleg, și mă aduc acasă. Și și aici vântul mă descoperă. Sunt în casă acum. Ahhh, și e atât de frumos totul.
Feed-back primit:
a. Piatra e statică, nu statornică;
b. Repetiția cuvântului “margine” e neplăcută:
“Ajunge la marginea lui, vede o casă în margine”;
c. Prea mulți “și” aici (“ți ți”? Come on!)
“Văd cum vântul aduce semințe și praf peste mine. Și se formează peste mine mușchi, și cresc ierburi. Și vântul se supără și le dă la o parte. Și acum sunt în fața vântului, și el își lasă urme în corpul meu, și mă cizelează, și devin alta. Și tot vântul împinge oamenii să mă găsească, să mă vadă. Oamenii se uită la mine, mă aleg, și mă aduc acasă. Și și aici vântul mă descoperă. Sunt în casă acum. Ahhh, și e atât de frumos totul.”
d. Textul “Satul luminat și dilema vântului – persoana I” e mai bun (pentru că e mai alert) decât “Satul luminat și dilema vântului – persoana a III-a”;
e. Personificarea vântului? O idee bună;
Mi-a placut in mod deosebit prima povestire.
Mă bucur.