Warrior / Războinicul (2011) – cel mai inteligent film din cele pe care le-am văzut până acum

“Moaaaaaaaaaaaaaaamă, ce film!” am zis eu la sfârșit. Dacă vreți să aveți spoilers, citiți mai departe. Dacă nu, vedeți filmul pe baza comentariului meu. :)

(pauză pentru luarea deciziei)






































V-am zis pe blog de două filme care m-au impresionat. Unul cu mesaj simplu:

și unul cu un mesaj mai greu de depistat la prima vedere:

Astea sunt cele două filme care m-au emoționat și mi-au plăcut foarte mult.

OK, acum vine un film cerebral.

Întâi, o paranteză. Nopțile Cabiriei nu a fost pe gustul multor oameni, pe motive de tematică și emoții contradictorii. Eu aș spune că tocmai de asta ar trebui să îți placă, dar pot înțelege motivația. Apoi, The Grey e violent și mesajul filmului nu a fost perceput la fel de alți privitori ai filmului.
Despre ambele filme se poate spune că au o abordare mai degrabă sumbră, oricum puțin întunecată. Filmele nu sunt favoritele multor altora și combinația film vechi, italian, regizat de Federico FELLINI versus film modern, ultimă tehnologie, violent, de acțiune, poate părea paradoxală. Cum să îți placă aceste două filme.

Ei, hai să vină și al treilea. :)
OK, filmul ăsta nu e emoțional, cel puțin nu foarte mult. Dar intelectual, e o adevărată plăcere pentru mine.
Nu e pe același palier cu cele două, însă îl consider cel mai inteligent film pe care l-am văzut.
Pentru cei care știu de recomandările mele anterioare, vin cu precizări:

  • Da, e un film violent.
  • Da, e cu mult sânge.
  • Da, poate avea tente deprimante / triste / chestii care să nu îți placă.

Acum, vin cu contra-argumentul – e un film inteligent.

OK, demonstrația.

Ce definește “smart”? Să îți vină insight-uri. Să te uiți la film și să devii mai deștept un pic decât ai plecat. OK, nu poate face asta în totalitate, nu poate exagera cu chestia asta, altfel ar fi documentar / stand-up comedy / interviu filmat. Nu poți să te uiți 2 ore+ la un film și să ai idee după idee. De fapt, în opinia mea, un film artistic ar trebui să îți dea un minim de idei, dacă se poate doar una – ideea de bază a filmului.

Revin mai târziu la ideea de bază a filmului. :)

OK, asta e una – să ai un insight. Ai un insight când te uiți la film? Eu cred că ai.
A doua chestie ar fi să nu fie predictibil. Adică, da, OK, la un show de stand-up ai insight după insight. Da, OK, la un film artistic te mai relaxezi, mai o acțiune, mai trece timpul mai repede. Dar cel puțin, scenariul ar trebui să nu fie predictibil. Ar trebui să mă uit la film și să nu știu ce să urmeze. Iar dacă știu să mă zdruncine – “vezi, băi, că te înșeli?”.

La nivel micro, lipsa de predictibilitate în film e dată de mici detalii:

  • În tot filmul arbitrul întreabă “are you ready?” și jucătorii confirmă, unul după altul. Fix la sfârșit, ciclul se rupe, deși ar fi părut ceva firesc să continue.
  • Câștigătorul galei are o strategie de a câștiga meciurile unul după altul. Ei bine, fix la meciul final, strategia aia nu mai e suficientă. Nu mai ajunge chestia asta. Nu te aștepți.
  • E o discuție între tatăl și fiul lui, în fața casei, tatăl vine să își ceară iertare. Ei bine, în scena aia, fiul la un moment dat pleacă. Și crezi asta. Apoi se întoarce și continuă cum ar trebui să fie un film – fără ruperi de genul “eu ies din cadru”. Dar ruperea inițială a fost credibilă, și acum ești surprins că continuă.
  • La sfârșitul discuției de mai sus, tatăl vine cu o afirmație care schimbă tonul discuției. La o discuție ulterioară între frați, are loc o dispută, te-ai aștepta la sfârșit ca unul din frați să rupă tăcerea și să vină și el cu argumente. You saw this happen. Ai văzut deja în acțiune cum se poate rupe ritmul. Dar ești surprins și lăsat în așteptare. În mod inutil, nu se întâmplă nimic.
  • Ești în sferturi. Știi că au rămas patru personaje în joc, până în ultima clipă nu afli cine cu cine se bate. Totul e prelungit la maximum.
  • Apoi, la meciurile din sferturi. Cauți tot felul de scenarii, în toate însă profesorul de fizică nu se bate cu tipul cel mare, sau dacă se bate pierde lamentabil.

În fine, sunt mai multe motive aici, la nivel micro, pentru care filmul nu mi se pare deloc predictibil, ci, dimpotrivă, imprevizibil.

Însă chestia care mă face să văd filmul ca foarte inteligent nu sunt neapărat finețurile de scenariu (deși ele contează mult), ci tema principală, din care va reieși, la finalul mesajului meu de pe blog, mesajul filmului (în opinia mea).

OK, ideea e așa – în multe filme de sport / box / acțiune, știi cu cine să ții. Îți e foarte clar. Ăla bun, ăla rău, îți alegi pe cineva și ții cu el. Îți place de o tipă, sau de un el, sau de un personaj negativ, oricum găsești ceva care să îți placă. Dacă e un film mai atipic, îți răstoarnă la un moment dat valorile.

Aici e șmecheria în film și chestia tare – te aștepți, într-un film despre sport, filmul să aibă un final pozitiv. În filmele cu boxeri, ăla micu’ îl bate pe ăla răul și mare. În filmele cu fotbal, câștigă cine trebuie. Sau dacă nu câștigă premiul efectivă, sunt câștigătorii morali ai competiției, ei sunt ăia bunii, premiul nu mai contează.

Filmul ăsta e însă puțin atipic.

Iau întâi cele două personaje principale:

  • Joel EDERGTON (Brendan CONLON) – ăsta ești, probabil, tu, sau eu, sau majoritatea oamenilor. Chestii soft. Ai vrea să câștigi, dar trăiești într-o lume modernă, te adaptezi la asta și faci ce poți ca să reușești. Ai principii, însă skill-ul tău de bază nu ține de forță, ci de inteligență. Te bazezi pe diplomație, și spui nu. Cred că tipul e reprezentatul majorității lumii moderne – fără chestii agresive, încercăm să fim diplomați. Da, cu nervi, cu principii, cu curaj. Dar și cu renunțări la principii, pentru a câștiga. Un tip modern.
  • Tom HARDY (Tommy CONLON) – ei, tipul ăsta e mai de la țară. Forță brută, agresivitate. Spune nu, are tupeu și curaj. Renunță la lucruri pentru principiile lui, dar e un tip relativ violent și dur.

Prima lovitură pe care o dă filmul e să te atragă instinctiv către primul personaj. E tipul soft, outsider-ul, profesorul de fizică, ăla care se pare că nu reușește, dar totuși îi ies lucrurile. E un tip soft, nu le are el cu bătaia. Are curaj, și luptă acolo doar pentru a își întreține familia. Nu se ceartă, știe să ierte, dar o face cu jumătate de gură. E tipul bun, nu? Ăsta sunt eu, tu, asta e majoritatea lumii în care trăim – inteligență în defavoarea forței, ceva principii, dar nu prea multe, familia pe primul plan, unele renunțări, un pic outsider în fața altora mai puternici. Tenace și luptător, își ține promisiune. Ar trebui să câștige, nu? Prima lovitură vine când afli că tipul a făcut compromisuri în fața fratelui său. În momentul ăsta nu îmi e clar ce s-a întâmplat acolo, dar a făcut un compromis și a luat o decizie pe care o regretă. OK, o mică problemă, dar revenim la societate – ai o familie, vrei să îți păstrezi casa, vrei să faci lucruri bune, ești un tip deștept, ce mai contează un mic compromis? OK, hai să luăm victoria. Cât de departe mergi ca să câștigi. Ai pe de o parte familia ta și pe de altă parte să păstrezi / refaci relația cu fratele tău, după ce deja ai ratat o ocazie bună să menții acest echilibru. Filmul dă lovitura de grație când răspunde la întrebarea asta. Oops, se pare că “tot ce voiam e să îmi fac familia fericită și să îi asigur o casă” nu e suficient. E bine, contează că ești profesor de fizică, că faci sacrificii, că ești diplomat, că te ții de cuvânt. Dar familia ta nu e singurul lucru care contează. Tocmai s-a dus un model. Majoritatea filmului, tipul e privit ca șansa a doua, n-o să reușească, e tipul ciudățel și persecutat de alții, el a vrut doar niște lucruri de bază. Ce te faci însă când modelul se întoarce, și el, ca să mențină lucrurile de bază, ajunge el însuși să fie ăla asupritor, ajunge să fie el tiranul? Ce faci când lucrul pe care îl admiri la el se întoarce împotriva ta și devine exact lucrul pentru care îl displaci?

Să ne uităm la al doilea personaj, în antiteză cu el. Tip dur, violent, își urmează instinctul. E o scenă în “A few good men” în care un actor întreabă “What did we do wrong? We did nothing wrong?” și vine explicația că unele situații cer o mică subtilitate. Poți face constant lucrul cel bun, dar dacă nu ai un bun echilibru în acțiuni, poți face rău făcând o acțiune corectă. Lucrurile cer subtilități. Exact asta îi lipsește tipului. Aparent, el e un loser – nu am înțeles ce a făcut în armată, însă a făcut o prostie, probabil bazată pe o decizie pripită, instinctuală, și acum urmează să îl aresteze. Oops, not so smart. Apoi, are tatuaje. Apoi, e nepoliticos și agresiv în comportament. Lupta lui până la sfârșit îl face însă eroul filmului, pentru mine. OK, voi reveni asupra ideii cu “eroul filmului”, însă îl admir pentru tenacitate, e o mare chestiune. Pot zice că tipul ia constant deciziile corecte. Tot filmul face ce ar trebui să facă. Clipă după clipă, face “the right thing”. E OK să plece din armată, sau ce a făcut, dacă are un motiv personal. E OK tatuajul, dacă asta îi place. E OK să fii agresiv ca să îți urmezi scopul. Când pierzi însă balanța lucrurilor, și nu vezi imaginea globală, te pierzi ca model. Era un tip foarte aproape de asta, dar aici eșuează – nu are imaginea de ansamblu. Dacă ar fi însă să compar cele două personaje, îl prefer clar pe al doilea. Și aici filmul îți dă o lovitură și mai puternică – câștigătorul nu e tipul care vrei tu să câștige. Nu ești tu, tipul soft, cu principii așa și așa, cu o familie și cu griji obișnuite, care e persecutat. Nu e tipul ăla, ci e tipul pe care l-ai disprețui de obicei – tatuaj? Forță brută? Impolitețe? Lipsă de inteligență și diplomație? Well, da, pentru că compensează toate astea cu o mare chestie – tenacitatea. Și mai are o chestie – abilitatea de a renunța la lucruri.

Mă leg de abilitatea de a renunța la lucruri, în opinia mea, asta e soluția vieții – să îți placă ceva enorm enorm de mult, și să poți zice nu. În film avem un tip cu probleme cu alcoolul, avem un tip care nu știe să pună în balanță iubirea pentru frate și iubirea pentru o prietenă, avem un tip care nu știe să gestioneze chestiunile vieții versus importanța fiilor lui, avem un tip care în armată ia o decizie care îi dă probleme și în prezent, avem un tip care pentru a câștiga o luptă face chestiuni mizerabile. Pentru mine, asta e esența vieții – să poți să zici nu la o chestie pentru care ai vrea să zici da. A, desigur, ca totul să fie năucitor, trebuie să poți să zici “nu” inclusiv acelei dorințe de a fi stoic. Adică dacă ție îți plac dulciurile, rezistența ar fi să zici nu dulciurilor. Dar asta ar fi prea simplu, trebuie să poți să zici da dulciurilor, pentru o altă dorință, mai mare decât dorința în sine pentru dulciuri sau nu. O poezie pe tema asta e If (Rudyard KIPLING) (traducere – Saitul G.Pruteanu • R. Kipling: Dacă).

Personajul întâi are probleme cu un singur lucru – abilitatea de a renunța la lucruri. Personajul al doilea, non-tipic pentru lumea modernă, poate renunța ușor la lucruri, are însă o problemă cu starea de echilibru. Filmul se joacă însă cu privitorul, și inițial “vai ce tare e tipul cu fizica”, și apoi, la sfârșit “vai, ce tare e tipul care luptă până la capăt, în pofida a toate”. Ajunge să îți placă tipul, fix pentru chestia asta. “Dar, stai, că nu era un personaj ca mine.” Oops.

Hai să ne uităm la alte personaje din film:
Nick NOLTE (Paddy CONLON) – poți privi tipul cu condescendență – “vai, bea, are vicii”. OK, e greu să găsesc un contra-argument la asta. Și s-ar părea că abilitatea de a renunța la lucruri, pe care eu am descris-o mai sus ca soluția vieții, tocmai l-a făcut pe tip un anti-erou evident. Gata! Am găsit personajul negativ al filmului, e tipul care bea. Pot găsi însă partea bună la el, destul de ușor. Astfel, cu toate că alcoolul îi dă probleme cu copiii lui, el, ca om, e un tip OK. Își iubește fiii, și ține la ei, chiar dacă aparent aceștia îl părăsești. E și el un model de dârzenie. Apoi, a reușit 1.000 de zile să stea fără să bea. E o performanță, nu mică pentru un om cuprins de viciu.

Jennifer MORISSON (Tess CONLON) – inițial, ții la ea. “Uite, își apreciază familia, nu îi pasă de bani, e o mamă model”. Te gândești apoi că, deși și-a propus să nu se uite la meci, își încalcă dorința. “OK, un mic compromis, ce mare lucru, ține totuși la familia ei, nu?”. Dar dacă “ține la familia ei” devine atât de puternic încât cineva trebuie să sufere îngrozitor pentru asta? Dacă eu devin atât de important, încât nimic nu mai contează? Dacă eu sunt #1, și în afară de mine nu mai e nimic. O mică nouă lovitură. Mai gentilă, totuși. :)

V-am promis că revin la ideea de bază a filmului. Șocul e că nu există soluție ultimativă pentru viață. Da, poți aplica niște principii generale:

  • Trebuie să găsești un echilibru bun între cât de importantă e o prietenă și cât de important e fratele pentru tine.
  • Viciile (jocurile de noroc, alcoolismul) sunt în general negative.
  • E bine să ai grijă de tine (riști să ai probleme de sănătate).
  • În mod paradoxal, e bine să ai grijă și de ceilalți (adică dacă pui siguranța ta și a familiei tale pe locul 1, cum rămâne cu cei din jurul tău?).
  • E important să poți renunța la lucruri, să faci binele, chiar dacă e soluția dificilă.
  • E sănătos să faci sport (OK, nu neapărat să te urci în ring, dar antrenorul cel tânăr părea foarte sănătos).
  • E bine să ai un grad de diplomație, inteligență, politețe. Ajută.

Faza e că nu contează niciuna în asemenea grad încât să ți se dea soluția ultimativă. Koba (personajul cel mare și fioros din film) pare că trebuie să piardă. Nu ții cu el, îl detești cumva. Eu m-aș uita mai bine la el. Nu a pierdut niciodată vreo luptă în MMA. Are câteva titluri mondiale în sporturi diferite. E un model de succes. De ce trebuie să piardă? Pentru că e mare? Ăsta e defectul lui? E un om mare? Nu e un om foarte politicos și elegant, de asta trebuie să piardă? Trebuie să piardă pentru nu e el cel care trebuie să câștige? Trebuie să piardă pentru că e un obstacol? E stupid. Tipul merita să câștige, și din păcate, așteptările tipice ale vizitatorilor filmului se fac probabil vinovate pentru faptul că scenariștii au fost forțați să îl facă să piardă. Tipul e un mic erou. “Nuuuuuuuuu, un erou nu arată așa, el e profesor la fizică care luptă pentru familia lui”. Nu mi se pare foarte OK argumentul.

Deci, care e morala filmului? Morala e că, în pofida unor mici principii în viață, lucrurile cu “cine ar trebui să câștige” nu sunt foarte clare. Mama și soția să păstreze casa? Soțul și profesorul să câștige? Eroul de război să triumfe? Campionul la lupte să câștige în continuare? Tatăl alcoolic să câștige lupta cu alcoolul și cu fiii? Și dacă unele din aceste elemente sunt contradictorii, cum alegi, etic, între variabile? Anulăm dreptul campionului, pentru că e un tip mare din Rusia?

Mi-a plăcut filmul, am stat și m-am uitat la el cu atenție, m-a atras. Recomand.

OK, e un film pentru băieți, cu sport și violență. Dar e drăguuuuț. :P

Se găsește ușor pe torenți / DC++ / alte variante la calitate bună.

I am a Digital Marketing Manager for The KPI Institute. My expertise is in SEO (Search Engine Optimization) / UX (user experience) / WordPress. Co-founder of lumeaseoppc.ro (series of events on SEO & PPC) and cetd.ro (Book on branding for MDs). On a personal level, I like self-development - events, sports, healthy living, volunteering, reading, watching movies, listening to music.

7 Comments

  • Cătălina

    21 May 2012 - 20:29

    Şi pentru fetele singure care vor să saliveze la bărbaţi bine :P
    Zău, ar trebui să te faci critic de film! :D

  • Olivian BREDA

    22 May 2012 - 23:07

    Mersi de comentariu, Cătălina.

  • Cristian

    23 May 2012 - 09:21

    ,,La dolce vita” cum ti se pare!?

  • Olivian BREDA

    23 May 2012 - 10:26

    Nu l-am văzut încă, dar intenționez, că e în Top 250 IMDb. :)

  • Cristian

    23 May 2012 - 14:38

    Parerea mea este ca e mai bun decat Le notti di Cabiria. Eu le-am vazut pe amandoua.

  • Olivian BREDA

    24 May 2012 - 09:23

    OK. :)

Leave a comment

Your email address will not be published.