Am avut niște bunici undeva la munte, în jud. Buzău. Un sat la câțiva kilometri de astfalt, undeva în zonă muntoasă. Drumul de asfalt era și el departe de civilizație. În sat se ajungea greu. La casa bunicilor încă și mai greu. Ce era specific zonei respective era timpul. Trecea greu, nu exista vreo presiune. Nu apăreau surprize, nu veneau vizitatori neanunțați. Nu ți se cerea socoteală. În principiu, era mereu câte ceva de făcut, dar nimic nu era, realmente, obligatoriu. Dacă erau mai mulți oameni în gospodărie, avea cine să îți preia din sarcini. Când ploua, timpul înceta să curgă. Nu puteai face treabă, stăteai în principiu în casă. Bunicii, Dumnezeu să-i odihnească, erau oameni calmi, și blânzi. Nu îți cereau socoteală, nu țin minte să îi fi văzut supărați sau isterici. N-am regăsit nicăieri starea asta adusă la nivel de sistem. Da, în variate ocazii, uiți de toate, te relaxezi, te liniștești. Dar nicăieri liniște la modul general, total. Doar o semi-stare de semi-relaxare și, temporar, o uitare de griji. Pe când la Curmătură liniștea, relaxarea, non-stresul, non-pretențiile erau la ordinea zilei. Din când în când, merg pe la Curmătură, căutând să îmi amintesc de starea aceea. Nu mă duc pentru relaxarea de acum, mă duc să îmi amintesc de starea de atunci.