Când mă gândesc la Delia, îmi vin în minte două cuvinte – grație și firesc.
Chiar și când râdea, Delia râdea cu aceste două atribute.
Monahul Nicolae Steinhardt vedea raiul în mai multe trepte, din ce în ce mai înalte. Treapta cea mai înaltă:
„Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliștile sunt mai neașteptate. Printre constelații și roiuri de galaxii, stele novae, pitice și albe, uitând de predici mânioase, volume de teologie și argumente apologetice, depășind izvoare veșnice de hidrogen — reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsând în urmă judecători, constructori, socotitori, profeți, gravi filozofi și geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curățându-se, până la stația terminus: locul de lumină și verdeață, pajiștea înflorată, mișunând de căței mici și dolofani și de pisicuțe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart și se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulcețuri și șerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsați — în sfârșit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovărați de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate și cruce în dreapta, pe Duhul curățitor și alinător în stânga.”
Mi-o imaginez pe Delia cu pisicuțe albe cu fundă, așa cum se cade unei persoane cu grație și firesc.
Dumnezeu să te odihnească și să te ierte!
Citește mai departe
