Despre “Avengers: Infinity War” (2018) și “Avengers: Endgame” (2019)

Am văzut “Avengers: Infinity War” (2018) și “Avengers: Endgame” (2019). Mai jos, opinia mea despre cele două filme (cu spoilers! MARI). Notă – nu citiți dacă nu ați văzut filmele și aveți de gând să faceți asta.

  • M-am uitat la ambele filme cu niște așteptări. Filme cu note mari pe IMDb (8.5, respectiv 8.4), în top 250 filme ambele. Văzusem anterior multe filme cu supereroi din universul Marvel, nu pe toate, dar multe. La majoritatea din ele nu am avut nicio emoție, dar unele au fost nu neapărat distractive, cât plăcut de urmărit (în engleză, termenul e entertainment, nu am un echivalent potrivit în limba română). Filmele, ambele, au fost – inteligente, plăcute, cu niște vagi, foarte mici emoții. Suspans destul de redus, aproape nicio emoție majoră, în al doilea vreo două citate care mi-au plăcut. Astea au fost așteptările, asta am primit – lucruri similare cu filmele cu supereroi anterior văzute, dar filme mai deștepte ca altele.
  • Tot filmul e pe tema “Gigel îl bate pe Ionel”. Dar uneori Gigel are superputeri, alteori e inteligent, alteori nu are nici superputeri, nici inteligent. Asta face ca bătălia între cei doi să fie nerealistă. Nu e credibil dacă uneori un supererou e puternic, alteori nu. Uneori foarte inteligent, alteori nu prea. Și pentru că filmul te obligă să te gândești tot timpul “Ce-ar face un supererou?”, luptele sunt nerealiste. E ca și cum se bate o bară de oțel cu o bară de titan (oh, the irony!, man). În principiu, e complet irelevant cine câștigă, că eu personal nu mă identific cu acea situație, și, la modul general, între oțel și titan ar putea învinge cam oricine. Partea pozitivă e că sunt multe momente de luptă, ai ce privi. Partea mai puțin pozitivă (sic!) e că nu prea e suspans la lupte. Da, filmul, în general, are un suspans, dar o bătălie anume e în general între 2 persoane care au superputeri. Ghici cine câștigă? Cui îi pasă? Bruce Lee îl bate pe Jean-Claude Van Damme? (coma-bruzli il bate pe vandam – YouTube).
  • Mi-a plăcut foarte mult, ăsta a fost un super-aspect, că personajele au intrat în rolul lor. În unele filme cu supereroi, personajul principal face lucruri pe care le-ar putea face și alții, personajele nu au ceva anume. Se mai leagă unele lucruri de super-puteri, de costume, de istoric, dar e excepția, nu regula. Poți lua scenariul unor filme de supereroi, și să pui alți eroi în loc, că nu se schimbă multe lucruri. Multe filme cu supereroi rezolvă situațiile cu forța – Superman și Batman sunt puternici (ca să ne luăm și de celălalt Univers), și dacă ai un film cu Superman în care inversezi personajele principale, și îl pui pe Batman, obții un film relativ similar. Ei, aici, în multe situații, lucrurile au fost potrivite, fiecare supererou cu partea lui pozitivă. Se observă asta mai ales pentru că sunt multe personaje, și fiecare, individual, are puțin timp să se afirme. Ei, în timpul ăla, “îi iese” să fie ceva unic, doar al lui.
    • Avengerii răzbună. Ăsta e rolul lor.
    • Clint Barton / Hawkeye are super-reflexe în unele scene.
    • Bruce Banner / Hulk rezistă la radiații.
    • Steve Rogers / Captain America are un trecut.
    • Thor se folosește de fulgere.
    • Rocket face genul de glume care i se potrivesc, umor cinic, surpriză enervantă, i se potrivește umorul.
    • Personajele care sunt îndrăgostite unul de celălalt pun asta în scenariu. Scenariul reflectă că lui X îi place de Y (sunt mai multe situații în acest sens). Filmul încearcă să transmită emoții. La mine nu s-a “prins” mare lucru.
  • În afișul primului film, din 2018, Thanos pare eroul principal. În opinia mea, chiar e, în ambele filme, deși acțiunea e jucată, succesiv de diferite personaje din Avengers. Ei, la un moment dat Thanos pare să iasă din scenariu. În momentul acela, filmul pare să se oprească, ce se întâmplă în film dacă eroul principal iese din scenariu? Dar el revine și, atenție!, vrea să se răzbune.
  • Nu am înțeles cum la finalul filmului niște personaje călătoresc în timp, mor, dar asta nu afectează trecutul. Și nu doar unul sau două.
  • Din filmele anterioare pe care le-am văzut din seria cu supereroi a Marvel Studios, am văzut puține legături cu filmul de față. Da, unele lucruri e bine să le știi despre personaje, da, ajută să te prinzi de câte-o poantă, dar, la modul general, poți înțelege filmele și fără să știi tot universul (pun intended!) filmelor. Contribuie undeva la 5% din înțelegerea detaliilor. E bine să fie, dar nu e grav dacă lipsește.
  • Despre Thanos – mi se pare unul din cele mai bine construite personaje pe care le-am văzut vreodată în filme. Este eroul principal (în opinia mea), e puternic (și fizic, dar mai ales emoțional), e greu să îi găsești defecte. Da, e rău, ucide, dar altfel are putere interioară, e calm, nu se sperie, se implică, face lucruri, e curajos, își asumă. Nu are defecte majore, în afară de un scop nociv și intenție negativă. Și realizatorii filmului au încercat să dea justificare rațională și singurului motiv pentru care e personaj negativ. Ți se dau motive raționale pentru care gestul lui e de înțeles. Asta te sperie, că îți și place de el, are multe lucruri pozitive, și doar un defect și și acela explicabil. Îmi aduce aminte de Joker-ul din “The Dark Knight” (2008) și “Joker” (2019). La caracteristicile personajului sunt foarte diferite aceste personaje (Joker vs. Thanos), dar la principiul general – că eroii negativi sunt foarte puternici emoționali și au doar lacune la nivel de intenție, și, surpriză!, și pentru acelea motive întemeiate, e un motiv de îngrijorare. Te îngrijorează că nu îți displace Thanos. “Urmăresc cu îngrijorare”. © :)
  • Unele personaje mor, e probabil unicul moment când am avut ceva emoții. Dar foarte puțin. “A murit cineva cu superputeri, care pare să fi avut 7 vieți”. Cum te raportezi la asta?
  • Sunt unele faze cu “Gotcha!” care te surprind complet. Răsturnări de situație complet suprinzătoare. În multe filme de tip seriale, răsturnările sunt fie complet absurde (vezi Sillicon Valley), fie foarte mici, se schimbă doar puțin, și durează mult până apare o schimbare (majoritatea filmelor seriale, vezi Friends, Sex and the City, Mr. Robot, dar lista e enormă). Ei, aici surprizele sunt mari, dar credibile. Răsturnări puternice, dar credibile, și asta creeaza suspans.
  • Mi-a plăcut că la înapoierea pietrelor de la final nimic nu se putea întâmpla, se termina filmul, dar s-a întâmplat totuși și atunci. Era un pas necesar în film, părea o formalitate, totul era clar, dar s-a întâmplat și în acea situație ceva. Nu au putut tăia din scenariu episodul acela, dar i-au dat un twist, o surpriză.
  • Dialogurile din film sunt muncite bine. Nu te fascinează, nu sunt uluitoare, dar sunt inteligente, uneori surprinzătoare, nu sunt slabe. Sunt mult peste media unui film obișnuit. Nu sunt la nivelul filmelor lui Quentin Tarantino, dar sunt o ligă imediat sub acelea. E un film cu dialoguri plăcut de urmărit.
  • Grafica e reușită, muzica OK (dar nu la nivelul din filme de tip “Guardians of the Galaxy”), actorii joacă OKish (e cam greu să joci extraordinar un film cu multă acțiune).
  • Mi-a plăcut cum majoritatea personajelor principale, deși foarte numeroase, au avut un rol în poveste. Nu era necesar să știi toate filmele și să știi exact ce superputeri are fiecare personaj, dar dacă știai măcar ca principiu cine e un anumit personaj, vedeai că în poveste nu a fost ignorat. E o realizare importantă a scenariului, ținând cont de câte personaje au fost implicate.
  • Ce îmi place la film e că personajele sunt vulnerabile. Au defecte. Nu e credibil un supererou perfect care se bate cu un alt supererou, dar negativ, perfect. N-ai ce să privești la un astfel de film. La un moment dat, au dus asta la extrem, vulnerabilitatea a fost ceva gen James Bond, în “Skyfall” (2012), care, de la personaj perfect în filmele anterioare ajunge în Skyfall să aibă atâtea vicii că te miri cum a fost vreodată perfect, și cum își poate reveni dintr-o asemenea cădere. Un pic necredibilă atât căderea extremă, cât și revenirea totală, dar, în ansamblu, a fost ceva binevenit. Nu e credibil să ai personaje perfecte. Așa și în filmele astea două, au construit unele personaje cu defecte, pe mai multe planuri, care își înving erorile.
  • Două citate despre care poate voi scrie un articol pe blog (pentru fiecare), undeva, cândva (când nu voi mai privi cu îngrijorare):
    • Natasha Romanoff / Black Widow: I don’t judge people on their worst mistakes.
    • Thanos: And as long as there are those that remember what was, there will always be those that are unable to accept what can be.
  • Ca notă generală, dau 9 pentru multe calități. Nu mi-a dat emoții, dar a fost un film deștept. Nu îl recomand oricui, nu e un film din care rămâi cu multe lucruri. Mi-a plăcut în ansamblu, am notat câte ceva, a fost o plăcere. Pe de altă parte, aproape nicio emoție.

2 comentarii la „Despre “Avengers: Infinity War” (2018) și “Avengers: Endgame” (2019)”

  1. “Nu am înțeles cum la finalul filmului niște personaje călătoresc în timp, mor, dar asta nu afectează trecutul. Și nu doar unul sau două.”

    Dacă te referi la N. Romanov și la IronMan atunci ei vin din viitor și mor in trecut.

  2. Mă refer la Thanos și echipa lui, care au venit din trecut, au murit în viitor, și nu s-au mai întors în trecut. În opinia mea, asta ar trebui să afecteze trecutul. :)

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.