What is “power”?
I think “power” refers to having the strength to do what you consider “good”. It’s not easy at all.
It might look that a person who has a tattoo is brave – they resisted the pain of the procedure.
But what about the power and discipline of a person who keeps their skin clean of tattoos all of their life? I think this is a better way of displaying power.
One important power in life is to resist the pleasure of hate. Hate is easy – all you need to do is be angry, upset, and resentful.
I don’t think that anger, sadness, being upset, and being resentful are good resource states, most of the time.
At times, it might be helpful to be angry, but most of the time, this brings no value.
“O Holy God! Place around me the guardianship of the holy voivodes, and help me to be strong without cruelty and humane without stain!” / “O, Stăpâne Sfinte! pune în preajma mea custodia sfinților voievozi și ajută-mi să fiu puternic fără de cruzime și uman fără de întinare!” – Gala Galaction, în “De la noi, la Cladova”.
It might look like you have power when you yell and exert force. But maybe, just maybe, the real power comes from refusing to exert anger and frustration onto others, and instead, resisting this tendency.
I think that being vulnerable, soft, and happy is more powerful than being tough, aggressive, and upset.
Smiling is not that easy. I think it’s a form of bravery. Father Marius Moșteanu always looks like he’s smiling. Father Francisc Doboș also.
preot asist.univ.dr. Marius Moșteanu: – Și nu vreau să închei până când n-am să lansez o invitație unei persoane pe care nu o cunosc, dar care la o replică de-a mea, într-un podcast, a spus. “Genial! Pe omul ăsta trebuie să-l cunosc!” Vreau ca după ce ne vedem aici să vină și să-i spun că astăzi ăsta sunt, în carne și oase. Transmitea faptul că nu a văzut în online pe nimeni care un ceas și jumătate să zâmbească. Și a crezut că mi-am făcut ceva tratamente sau ceva în Photoshop și vreau să-i spun să vină ca să mă vadă.
/
Assistant Professor, Priest Dr. Marius Moșteanu: “And I don’t want to conclude without extending an invitation to someone I don’t know personally, but who, in response to something I said in a podcast, commented: ‘Brilliant! I have to meet this man!’ I want that, after this event, they come and see me and hear me say: ‘Today, this is me, in the flesh.’ They mentioned that they had never seen anyone online smile for an hour and a half straight. And they thought maybe I had undergone some treatments or used Photoshop — so I want to invite them to come and see me for themselves.”
— Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arțăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaște autenticul și a da deoparte copia. Pentru a deosebi creștinul de caricatura ori imitația sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel și mulțumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creștin oricât de perfect de fidel ar fi virtuții. E virtuos, dar nu e creștin. Creștinul e liber, așadar fericit. Acesta și este sensul genialei și inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieși): contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ, la vama care nu poate fi înșelată, proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu știe și nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă — și uită că jugul Domnului e blând și povara lui ușoară.
(Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: „Ați auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârșiți păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârșind păcate a și păcătuit în inima sa.”)
/
— When it comes to drawing near to Christ, the test that does not deceive, the definitive criterion, is good cheer. Only a state of happiness proves that you belong to the Lord. The grumpy virtuous person is not a friend of the Savior, but someone who secretly longs for the devil. The irritable ascetic is not authentic.
There are objective means, in art, to recognize what is genuine and to set aside the copy. When it comes to distinguishing a Christian from a caricature or imitation of one, there is no surer method than examining whether the person is joyful and content. If the candidate is intolerant, grumpy, restless, hungover, or distressed, then they are not a Christian — no matter how perfectly faithful they are to virtue. They may be virtuous, but they are not Christian. A Christian is free — and therefore, happy. This is precisely the meaning of Kierkegaard’s brilliant and inspired phrase (under whose spell I remain): “The opposite of sin is not virtue; the opposite of sin is freedom.” The tollhouses of the air are many. But here on earth, at the toll that cannot be deceived, the test consists in the state of happiness.
The unsoftened virtuous person cannot know and cannot utter “sweet Jesus”; the entire realm of sweetness is foreign and inaccessible to them — and they forget that the Lord’s yoke is gentle, and His burden is light.
(Perhaps some lines were lost from the Gospel of Matthew, in the Sermon on the Mount, something like: “You have heard that it was said to those of old: do not commit sins. But I say to you: anyone who becomes sorrowful for not committing sins has already sinned in his heart.”)
