Am citit recent “N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică” de George ARDELEANU (articole; video realizat de mine); mi-a plăcut foarte mult cartea, cu multă documentare, muncă și efort în spate, cu un conținut consistent, cu o abordare științifică; am aflat lucruri noi, l-am descoperit pe Nicolae STEINHARDT, autorul meu ortodox favorit, în noi ipostaze și mi-am amintit de ipostaze mai vechi; dau în articol citatele mele favorite din carte.
Pagina 139, citat de Alexandru PALEOLOGU:
“Era un tânăr care-și permitea – îi spune lui Nicolae BĂICUȚ – o viață luxoasă, rafinată și fără obligații de nici o natură. În afară de astea, era un tânăr cinic, individualist, critic, hedonist etc. Azi am evocat, cu alt prilej, niște fotografii pe care le am acasă, în care apare Nicu Steinhardt în frac, cu o garoafă albă la butonieră, cu o figură de mic provocator diabolic, într-o serată foarte strălucitoare: pe urmă l-am cunoscut ca pe un spirit voltairian, ironic și extrem de spiritual, care așa zicând, nu pot spune că nu avea nimic sfânt, dar pulsa ireverența în conduita lui, cititor al lui Gide, al lui Cocteau, în devenirea lui, evoluția lui către faza finală s-a propus, dacă vrei, nu sub ochii mei, dar lângă mine”;
Pagina 139, continuarea textului de mai sus, de data asta citat din George ARDELEANU:
Coincidența face ca în urmă cu doar cinci ani, în 1987, tot într-o convorbire epistolară cu N. Băicuț, N. Steinhardt să dea o definiție aproape identică a tinereții: posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii și lozinci, apoi multă inteligență, cultură, finețe, grație…
Pagina 203:
“Mulți au considerat regia lui Brook (la Visul unei nopți de vară, n.n., G.A.) pornografică; după cum pornografică li s-a părut și La Dolce Vita a lui Fellini. Dar și Fellini, și Brook sunt doi mari artiști creștini morali. Fellini, cel puțin, este un predicator creștin, un zelos al creștinismului, pe care mereu mă întreb de ce papa nu-l face cardinal, dar ți-ai găsit să priceapă ceva Montini! Adevărul nu poate fi decât acesta: oamenii nu știu ce este creștinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare – livre édifiant -, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creștinismul tot drept o vagă învățătură din care se alcătuiesc programele școlilor de lașitate, de nerozie și de fariseism. Domnul se întreabă dacă venind pe lume va mai găsi credință. Rămâne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii.
S-ar putea, dragul meu, ca, având prilejul să te întâlnesc (!), să te scandalizez cu părerile mele, eu, care văd în Fellini un Sf. Vasile al veacului nostru, eu, care imbecilitatea lașă o văd de la diavol, iar stilul cuvios refuz să-l iau drept condiție sine qua non a creștinismului.”
N. STEINHARDT dintr-o scrisoare către Virgil Ierunca, 31 octombrie 1972
Pagina 207:
N. Steinhardt învățase însă de la Simone Weil, mai ales din La pénseteur et la Grâce, că “extraordinara măreție a creștinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferință, ci o utilizare supranaturală a suferinței”. Singurele consolări în acești ani “vineții-cenușii” sunt credința, cultura, și, după cum am văzut, prietenia.
Pagina 227:
Viața monahală – îi scrie el lui Virgil Nemoianu în 3 martie 1988 – nu-i deloc una de trândăvie și huzur. Sunt foarte activ și nu mai puțin stresat de lipsa de timp decât orice alt american cu a full time job! It seems ubelievable, but it’s true!
Sunt, după cum cred că știi, bibliotecarul mânăstirii, nu lipsesc de la slujbe, iau mereu parte la activitatea stranei, sunt lector din cărți sfinte la masa de la amiază (aici se zice “gustare”), nu lipsesc de la nici o miezonoptică (o consider slujba călugărească specifică) – și am și activitate literară… colaborez din când în când la câte o revistă (în ultima vreme mult mai puțin, întâmpin oarecare greutăți) și – din nefericire – mai am și supărări cu sănătatea. Unde mai pui că “merg” pe 76 de ani și – vorba unui ieromonah de aici – moartea, părinte Nicolae, îmi zice, să știi că nu vine cu lăutari.
Pagina 235-236:
Care sunt în fond acele racile umane cu care se războiește N. Steinhardt și împotriva cărora înțelege să tune și să fulgere și în aceste predici: frica, lașitatea, delațiunea, minciuna, ipocrizia, fariseismul, fanatismul, fundamentalismul de orice fel (v. “Reflecții călugărești”), habotnicia strâmtă și zăvorâtă în sine, prostia, pasivitatea, standardizarea, confuzia dintre ortodoxie și platitudinea stilistică (și lista ar putea continua pe pagini întregi). Și care este lista virtuților creștine: curajul, libertatea, starea de fericire, demnitatea, sacrificiul, ajutorarea aproapelui, realismul, blândețea, smerenia, noblețea, “nebunia calmă” evanghelică, de tipul celei de care vorbesc sfânta Tereza de Avilla și sfântul Ioan al Crucii, și nu extazul specios și fățarnic al iurodivâilor (și lista ar putea din nou continua). În fine, care sunt eroii săi? În “Sfinți și oameni iubiți” ne oferă o listă întreagă cu motivările aferente (din nou spicuim câteva nume): Avraam, sfântul ierarh Nicolae, sfântul Serafim de Sarov, sfântul Ioan Nepomuk, arhiepiscopul Dionisie-August Affré, mitropolitul Moldovei – Iacov II Stamati, mucenicul Crescent din Mira Lichiei, sfântul Vasile cel Mare, starețul Zosima, fericita Tereza din Lisieux, sfântul Anton din Padova, sfântul evanghelist Marcu, tâlharul cel bun, Rabbi Nahman din Vrațlav, sfânta Maria Egipteanca, Maximilian Kolbe, mucenicul Nicolae Oprea din Săliște, Katow (din La condition humaine de André Malraux), patriarhul ecumenic Athenagora ș.a.
Pagina 243:
Alături, în micile rafturi din chilie, cărți: Biblia, Filocalia, Platon, Descartes, Simone Weil, Dostoievski, Zweig, Simone de Beauvoir, Sartre, Virginia Woolf, T.S. Eliot, Raymond Queneau, Edgar Lee Masters, Jean François Revel, Max Brod, Mateiu I. Caragiale, Radu Petrescu, Ion Caraion, N. Manolescu, E. Negrici, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Șerban Foarță, Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu ș.a.
Pagina 243:
Vom reține, la finele acestei prime părți, ca “summa” a consacrării sale postume cuvintele papei Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei sale la București:
Dintre numeroșii martori ai lui Hristos înfloriți pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicu Steinhardt, excepțională figură de credincios și de om de cultură care a perceput în chip special bogăția imensă a comorii comune Bisericilor creștine.
Pagina 266, citat din “Jurnalul fericirii”:
“N-am citit eu Colindul lui Dickens, Muntele Magic, Don Quijote și Frații Karamazov, cărțile cele mai frumoase din câte sunt? Nu-mi place mie Mozart? Nu plâng eu citind Evangheliile? N-am învățat eu acolo care-i realitatea și unde-i adevărul?”
Pagina 305, citat din Nicolae STEINHARDT:
“Scriu pe cât posibil, pe cât îmi este îngăduit detașat și voios; teorii nu am! – spune el în cartea de interviuri realizată de Zaharia Sângeorzan. – Decât că mă străduiesc să fiu obiectiv, să mă exprim clar și să nu mă prea repet și nu folosesc clișee care se reped potop asupra oricui scrie. Sintagmei lui Boileau (Chassez le naturel, il revient au galop – “Eliminați naturalul, va reveni foarte repede”, nota G.A.) eu îi văd și reciproca (Chassez l’artificiel, il revient au galop – “Eliminați artificialul, va reveni foarte repede”, nota G.A.). Scrisul «sincer» este cel mai anevoios, ne pândesc întotdeauna și necruțător clișeele! Îmi pare că scriu totodată bătrânește și copilăros. Sunt de aceea mirat că sunt oarecum luat în serios, că sunt socotit «critic», că s-au găsit oameni care să scrie despre mine. Sunt un diletant a cărui «originalitate» cred că provine din amestecul de bătrânesc și copilăros”. Și altundeva: “Nu sunt creator, ci critic. Lucrez așadar cu materialul clientului. Scriu numai dacă am despre ce scrie și numai în măsura în care sunt în stare să înțeleg și să iubesc sincer cartea pe care o citesc. De altfel, spunând că sunt critic, nu rostesc adevărul: nici critic nu sunt, sunt doar un diletant a cărui prezență în viața noastră literară cred că se datorează îndeosebi faptului că vârsta n-a răpit scrisului meu decât puțin din entuziasmul lui juvenil”.
Pagina 340, notă de subsol:
Într-o înregistrare audio realizată de Fundația “N. Steinhardt”, autorul explica noțiunea de cristalofilie: un ideal de puritate. Puritatea este însă o valoare doar în măsura în care nu se transformă într-o dogmă, doar în măsura în care devine o expresie a “dreptei socotințe”.
Pagina 348, citat înduioșător din “Jurnalul fericirii”:
“Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine a râde – îi spun preopinentului meu, muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvântului nou – cînd ni se pomeneşte, cum faci dumneata – de severitatea şi neîndurarea vechii societăţi, de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de ani pentru o întârziere de două sau trei minute bietul funcţionar (căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situaţia de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit (în întârziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştinţat că va fi azvârlit pe drumuri la prima nouă abatere.
Dar chivuţele arestăluite înainte de prânz şi puse în libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le găsise “că nu aveau mandat.” Chivuţe, de altfel, nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blândeţii.”
Găsiți spre cumpărare cartea N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică la Humanitas sau cu o căutare pe Net.