Sunt puține ocazii când pot să zic că viața mi-a fost în pericol, sau am avut mari amenințări. Din fericire. :) Dar o să vă zic de asemenea întâmplare, în care finalul e pozitiv. (o nouă încercare de scenariu pentru: Atelier de scenaristică | Fundația Calea Victoriei)
Clasa a VI-a sau a VII-a. Cred că a VII-a. Posibil mai devreme. Cândva. :)
În orice caz, în perioada aia mă băteam. De fapt, nu “mă” băteam, ci băteam. În general băteam oameni mai slabi ca mine, rareori “mă” băteam și o mai și încasam. În principiu băteam. Uneori o încasam și eu, de multe ori nu.
În fine, ideea e că undeva, prin perioada asta, l-am bătut pe un tip mai mic ca mine. A fost atât de neînsemnată chestia, încât nu știu dacă doar l-am lovit, sau l-am bătut.
Dar, într-o bună seară, mă întorceam acasă. Pe strada unde stăteam, tipul mai mic și fratele lui, mai mare, mă așteptau. Nu mi-a fost frică deloc, m-am dus la ei. Amândoi erau cunoscuți ca fiind mai zvăpăiați.
Băiatul pe care l-am lovit, agresiv, se ia de mine, că de ce l-am lovit. Mă lovește. Aici e o parte care mi se pare foarte amuzantă, acum. L-am lovit și eu, deși acum era fratele lui lângă el. Fratele lui a intervenit, mă rog, am încasat câteva lovituri. Nu prea mi-a păsat, la un moment dat m-am îndepărtat. Nu am fugit, doar m-am îndepărtat.
Mergeam cu spatele.
… pauză …
Eram foarte bun în perioada respectivă (copilărie) să mă feresc de bulgări de zăpadă. Metoda favorită era să mă aplec foarte mult și să las bulgărele să mă ocolească. OK, poate nu foarte bun, dar peste medie, să zicem.
… înapoi …
Am avut senzația în acel moment că tipul vrea să arunce cu o piatră. Erau patru scenarii:
- Să nu arunce cu piatră, și să mă fi înșelat;
- Dacă arunca cu piatra, eu puteam să mă feresc:
- Prea devreme, și atunci ar fi ajustat traiectoria și m-ar fi nimerit;
- La fix, și atunci aș fi evitat situația foarte neplăcută pentru mine;
- Prea târziu, și atunci aș fi fost, din nou, nimerit.
Eram, așadar, cu spatele. Nu știam dacă persoana va arunca cu piatra sau când va face asta. Cu toate astea, am așteptat un pic, mergând, apoi m-am oprit brusc și m-am aplecat. Un bolovan enorm a trecut deasupra mea. Era foarte greu, greu de ridicat. M-ar fi lovit pe la umeri sau cap. O chestie mare, grea, să îmi vină direct în spate, în zona cefei. Nu prea plăcut momentul.
Tipul (cel mic) a venit din nou lângă mine, alte câteva lovituri. Nepăsare totală din partea mea.
De unde am știut să mă aplec, fix în momentul când putea să mi se întâmple ceva? Eram cu spatele, și hai să spunem că aruncarea unei pietre nu e tocmai cel mai zgomotos proces. Plus că e o chestiune de timp foarte scurt, și coordonare.
Sunt fericit că totul s-a terminat bine (da, e o povestire pozitivă, indiferent de contextul de mai sus – eu agresiv inițial, apoi bătaia încasată, apoi nepăsarea la durere). E ceva ce îmi provoacă încântare, acum.
concluzie, nu va bateti, dar in caz ca va bateti, tot nu va bateti…mai ales cu goange mai mici…