Citate: opera pop-rock (musical) Jesus Christ Superstar – văzută de monahul Nicolae Steinhardt

Câteva citate despre Jesus Christ Superstar din partea monahului Nicolae Delarohia (părintele Nicolae Steinhardt).

În „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt:

1971

Audiție integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber și Tim Rice.

Personajul Mariei Magdalena — text, partitură, voce, interpretare — e extraordinar. Toată puterea de creație și dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii — mai greu de înțeles decât chiar Luca 16 ori Ioan 17 — mi se pare ungerea din Betania.

Când Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump și s-ar fi putut ajuta atâția săraci! Iuda vorbește în numele nostru al tuturor. Toți judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir și sunt atâția săraci!… Vorbește logica omenească, migăloasă și pizmașă. (Pentru noi înșine nimic n-ar fi prea scump, pentru alții orice e prea mult. Și nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfățăm!) Vorbește meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, nițel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cât va fi lumea și o să-i tot aveți, pe când pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine — răspunsul acesta e de natură a stârni cea mai justificată (righteoits) indignare a fariseului care mocnește în fiecare din noi. E nedrept și scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire și chiverniseală decât oricând.

Așa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare față de alții? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine și nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreț pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecție — ca tot ce se petrece și se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învățătură.

Și ni se dă o lecție rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră când vedem o suferință, un om în pătimire, pe aproapele nostru, pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracțiuni și generalizări, în dragostea de omenire și emiterea dorinței de a se modifica legile și sistemele sociale, ci e să-l ajutăm și să-l mângâiem și, pe loc, să-l covârșim cu bunătatea noastră pe omul acela și suferința aceea anume.

Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.

Maria Magdalena* așa gândește — și de aceea purtarea ei va fi relatată atâta vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. Așa cugetă și așa face: vede pe Hristos, ghicește imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înțelege că-i vorba de o jertfă. Și nu mai știe decât un singur lucru: să-l mângâie pe nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniștit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.

Cutează să-L ducă cu vorbe bune și să-L mintă pe Hristos.

Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în fața mormântului soțului strigă: cui mă lași?) Și pentru că — spre deosebire de Iuda — înlătură și acel subtil transfer al egoismului care constă în a trece asupra neprecisei entități a sărăcimii jignirea adusă și persoanei noastre și simțului nostru de economie și micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atât de inutil și de spectaculos, scoțându-ne fie măcar și pentru o clipă din acra noastră cumințenie.

* Opera atribuie Mariei Magdalena ungerea din Betania cofundând trei personaje evanghelice. La Matei și la Marcu, ungerea din Betania este atribuită unei femei nenumite și are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al câtorva din ei.) Sf. Apostol Luca vorbește de „o femeie păcătoasă” care sărută și unge picioarele lui Iisus în „casa unui fariseu”. În Evanghelia de la Ioan cea care a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.

Și pentm părintele R. L. Bruckberger (Marie-Madeleine, Paris, 1952) „păcătoasa” Maria din Magdala și Maria din Betania (sora Martei și a lui Lazăr) sunt una și aceeași femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrange și alți comentatori. Textele de bază: Matei 26, 6 și urm.: Marcu 14, 3 și urm.. Luca 7. 37 și urm.; Ioan 11. 2 și 12. 3 și urm. (Nota aut.)

Pilda Mariei-Magdalena — și cât de vie o face opera rock-pop — înseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracțiune și generalizare, cu gândul la săracii care nu sunt prezenți și constituie o simplă categorie mintală (sau altfel spus un alibi); că se cuvine să-l mângâiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care suferă în fața noastră și așteaptă, acum, aici, compătimirea (%co-pădmirea) noastră. A! nu-i rău să vrei binele omeniri, și al sărăcimii și al clasei muncitoare, dar e ușor; mai greu e să-l duci pe brațe la tinetă pe deținutul ăsta paralizat (și care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos din pat (și câte poate, nițeluș, exagerează); să rabzi sforăiturile generalului Constantinescu-Țăranu fără a-l deștepta din somn și a-l soma rățoit să se întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău așa, imposibil), să-l oblojești pe nesimțitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculți pe neînduratul pisălog care nu-și află liniștea decât turuinu-și fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul.

Aceasta-i lecția Mariei-Magdalena: o lecție de modestie, ca tot ce-i creștinesc. Suntem chemați a nu ne pierde în vagi și mărețe planuri și deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala și reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, așa cum o vede opera rock-pop — iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile — Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e și simbolul omului îndurerat din fața noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecție, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenți, nu abstracțiunile și categoriile care-s curate, depărtate, discrete și pline de calități, care — ele — nu sforăie gălăgios și nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni și de păcate, de urâte și puturoase răni, de mârșave și meschine păcate, cusurgiu și plin de manii, obraznic, nemulțumit, nerecunoscător, murdar, încăpățânat, pretențios, căruia nimic nu-i este bun și care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înțepături, ironii și resentimente.

Maria-Magdalena are un singur gând: să-i arate lui Hristos că nu e nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferința, să-l consoleze, să-i îndulcească teribila sarcină. Și pentru că nu poate să-L ajute propriu-zis, face atât cât poate: îi aduce o jertfă inutilă și costisitoare, schițează un fel de ritual, un gest al cărui sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plâng și să mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropește cu puțină rouă, se numără printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe cruce n-a fost, ea, zadarnică.

În „Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia”:

„Îmi este în sfârșit dat să ascult, la Ștefan Popescu (pick-up stereo cu trei difuzoare) opera rock-pop Jesus Christ Superstar de Tom Rice și Andrew Webber, de care aud vorbindu-se – pro și contra – de mult timp. Păreri foarte împărțite.

O ascult în condiții prielnice, urmărind textul tipărit care însoțește discurile (sunt patru fețe stereo).

Impresie puternică de frumusețe, sinceritate și adâncă dragoste de Hristos. O capodoperă. Nu-mi pot reține lacrimile în repetate rânduri și mai ales la aria Mariei Magdalena. La sfârșit, izbucnesc în plâns.

Cum de se poate vorbi de scandal, de sacrilegiu. Papa Paul al VI-lea și abatele Jean Daniélou, marele teolog, și-au exprimat însă aprobarea și admirația.

Muzică prea nouă? Dar muzica lui Palestrina ori a lui Mozart nu au însemnat o noutate la vremea lor?

De ce am crede, scrie Daniélou, că pe veci creștinismul e legat de formele sale greco-latine și tiparele sale mediteraneene?

Dogmele și credința cată a fi neschimbate, chipurile sensibilității și modurile de redare a simțirii pot evolua, țin de poetica oamenilor, în continuă prefacere. O bucată de Messiaen nu e mai puțin sacră decât una de César Franck.

Întreaga lucrare a lui Rice și Webber e o bucurie și un izvor de zguduire. Finalul – scena răstignirii (cu totul altfel tratată ca celelalte părți) – e incomparabil, vrednic de Mahler, de Bach, de Haydn, de tot ce s-a compus vreodată mai bun! Și câtă compasiune, câtă înțelegere, ce existențială participare la tragedia, la singurătatea și la durerile Fiului Omului! Bătutul acela al piroanelor și croncănitul ciorilor și fâlfâirile de aripi și arpegiile însoțitoare n-au caracter de muzică descriptivă; nici Dostoievski, de-ar fi fost compozitor, n-ar fi scris, cred, altfel.

Formidabilă (iată că vorbesc în stil „pop“!) e întrevederea dintre Hristos și Irod Agrippa, tratată în stil jazz Dixieland. Dar cea dintre Pilat și Iisus! Ce grozavă-i ideea de a-l pune pe procuratorul roman să vorbească o engleză oxfordiană și nazală, cum ar vorbi un guvernator britanic unui amărât de acuzat indigen. Și ce clar se vede, numai din pronunțarea cuvântului jews, adâncul dispreț al ostașului roman pentru Iudei.

Dar realizarea cea mare a operei, rolul cel mai izbutit și ca partitură și ca text și ca interpretare și mai cu seamă ca sens este fără îndoială al Mariei Magdalena.

Copleșită de dragoste și de milă, ea încearcă să-L liniștească pe Hristos. Nu în felul lui Petru, care vrea să nu-L atingă răul și durerea (și se alege cu tăiosul răspuns: Înapoia mea, satano), ci ca o femeie care știe numai să compătimească și să aline. Cutează să-L mintă pe Hristos și-și dă silința – de mult ce iubește – să-L „ducă“ pe Domnul cu ticluite și copilăroase vorbe dulci. Încearcă să nu-ți faci griji, îi spune (și cântă pe-o melodie de-o extraordinară blândețe, ruperea inimii, răscolirea rărunchilor, amuțirea gândurilor), încearcă să nu Te frămânți cu Probleme care Te necăjesc. O! totul are să fie bine, are să fie bine. Și-I mai spune, Îl mai leagănă ca pe un prunc: închide ochii, închide ochii și dă totul uitării în seara asta, în seara asta lasă pământul să se învârtească singur cum o ști.

Aici dezinteresarea – ca supremă manifestare a dragostei – se vădește în toată puterea ei, și exact contrar obișnuitului sentiment omenesc exprimat de strigătul văduvei la înmormântarea soțului: cui mă lași?

Îmi vine a crede că în Jesus Christ Superstar personajul Mariei Magdalena apare mai fermecător și mai emoționant decât în orice altă lucrare muzicală sau literară: cu adevărat înțelegem pentru ce despre ea – care-I îngână: închide ochii, închide ochii, nu te gândi la noi în seara asta – a spus Mântuitorul că „Bun lucru a făcut ea față de Mine“ și „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei“.

 

În opera lui Rice și Webber, Maria Magdalena reprezintă cele trei femei menționate în evanghelii ca apropiindu-se de Domnul spre a-L unge cu mir: „o femeie păcătoasă“, Maria din Magdala și Maria din Betania, sora lui Lazăr și a Martei. Pentru unii autori, ca R.L. Bruckberger (Marie Madeleine, Paris, 1952), Maria Magdalena este una și aceeași cu femeia păcătoasă și cu sora lui Lazăr și a Martei, nu există decât o singură mironosiță cu numele de Maria. Alți exegeți, ca părintele Lagrange, cred că e vorba de trei femei diferite, sunt și autori care cred că sunt două.

Textele la care se referă controversa se găsesc la Matei 26,6 și urm.; Marcu 14,3 și urm.; Luca 7,37 și urm.; Ioan 11,2 și 12,3 și urm.

 

– În contrast cu nobila dezinteresare a Mariei Magdalena stă îngusta meschinărie a lui Iuda Iscarioteanul care din gestul ei (spargerea vasului de alabastru și ungerea cu mir de mare preț a Domnului) nu reține decât fapta de risipă. Asta îl doare, îl supără, îl irită, îl indignează pe el: risipa!

Cel care protestează împotriva irosirii săvârșite este indicat a fi Iuda de către evanghelistul Ioan (12,4-5). Sf. Evanghelist Matei (26,8-9) spune însă că pe „toți ucenicii“ îi supăra risipa, iar Marcu consemnează că „unii“ dintre apostoli se mâhnesc de ce văd (14,4).

Fie că reacția a fost numai a lui Iuda ori a mai multora, e în orice caz a omului, a firii noastre incapabile de mărinimii și de a concepe ideea de jertfă. Suntem grijulii de cele mici și orice depășește prea cumințile bariere ale unui orizont strâmt ni se pare greșit și necuviincios. Tare suntem mic-burghezi în cel mai urât înțeles al termenului și tare ne scoate din calculatele și prudentele noastre răbdări ceea ce face Magdalena.

Ne supără mai cu seamă nu atât pierderea suferită cât inutilitatea gestului, ne gândim la săraci nu atât pentru a le veni în ajutor cât pentru a exprima dezaprobarea noastră față de un act cu totul neutilitar. Domnul simte prea bine aceasta, și ce stă înapoia virtuoasei indignări a lui Iuda. De aceea exclamă pe un ton oarecum sarcastic: pe săraci totdeauna îi veți avea cu voi, dar pe Mine nu. Iuda (și poate și ceilalți) sunt cu totul uimiți de ceea ce păcătoasa e în stare a făptui: să aducă o jertfă, să facă un lucru neproductiv imediat, un act de boierie.

În acea scenă evanghelică sunt doi mari boieri, unul din fire, celălalt din instinct: Mântuitorul și Maria zisă Magdalena. Ceilalți (ori numai Iuda) sunt bieți mărunți mic-burghezi, grijulii și speriați, incapabili de a îndura scandalosul spectacol al risipei care-i tot atât de străin, de straniu și de smintit pentru ei ca orice jertfă ori ca și a te urca pe cruce de bunăvoie și de dragul altora în loc de a te lăsa pomăzuit împărat! Iar dacă Învățătorul se arată surprins și nițel jignit de reacția ucenicilor săi, apoi nu-i atât de grija lor (în fond legitimă) pentru săraci cât de vădita lor totală incapacitate de a se înălța la înțelegerea ideii de jertfă.

În „Dăruind vei dobândi”:

Clasică, modernă, psaltică ori în stil cunțan, muzica depinde numai de sensibilitatea auditivă a celor ce o ascultă și de capacitatea ei de a intra în rezonanță cu sufletele lor. În multe biserici din Statele Unite, Anglia și alte țări se slujește în ritm de muzică folk, jazz ori sincopată. Întreaga operă Jesus Christ Superstar e construită pe muzică folk și teme de jazz Dixieland; ceea ce nu o împiedică să fie o lucrare de puternică și intensă fervoare creștinească. Catolica biserică a Sfântului Severin din Paris adăpostește cele mai noi instrumente ale muzicii hot.

(sursa »)

În „Diary of Happiness”:

1971
The rock-pop opera Jesus Christ Superstar enters too, I think, in the above definition. I consider it as something similar to the novella of Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, that actually is a retelling of a story from Pateric.
The jester does what he knows and he can do in front of the icon of the Lord’s Mother and the Babe. He brings his tribute the only way that is open to him, that of tricks. The regular officiator, from behind a column, looks horrified at the show. But the Babe laughs and applauds and the Mother wipes with Her kerchief the sweat of the holy labor from the jester’s forehead.