Mai jos, despre filmele mele preferate
Niște filme puternice, în același timp:
- Inside Out (2015) m-a emoționat și m-a făcut să plâng la final. Doar ce l-am văzut. Vi-l recomand. Dă soluții. (notă – îmi place filmul pentru că se “joacă” cu tine. Te trece prin stări. Apoi reprezintă bine ce știu eu despre memorie. Îmi place cum o memorie poate fi transformată – despre asta. Apoi e organizat realist, și cu sens. Apoi, respectă modelul Disney, în care un personaj important moare. Apoi memoriile triste au și ele un rol. Apoi, filmul are soluții creative, nu prin insistențe. Apoi, chestia cu “what could go wrong?” e o întrebare atât de tare).
- The Butterfly Effect (2004) m-a întristat. Vi-l recomand mai puțin. Îți dă problema, dar nu și soluția. Din lista de filme de aici, e filmul față de care am cele mai mari dubii. Am așteptat un timp să vorbesc despre el, până găsesc o soluție. Soluția a fost Inside Out (2015). (filmul e dur, te mișcă, te răscolește. Mi-a lămurit niște dileme personale. Până la Inside Out, nu avusesem soluție la acest flim, așa că am evitat să vorbesc, un timp, despre el).
- Soul (2020) – dacă Inside Out este despre rațiune, Soul este despre suflet. Iar ca still, dacă Inside Out este prezentat emoțional, Soul e prezentat rațional. Deși Soule este un film realizat de Pixar/Disney, nu îl consider pentru copii, ci mi se pare că e mai mult pentru adulți. Inside Out e pentru toate vârstele.
Cumva, văd o legătură între ele, primul film e puternic pe plan emoțional, al doilea rațional, iar ultimul e rațional și el.
Tema de bază e aceeași – ce face “jocul” intern din oameni.
Pe plan emoțional, și, cumva aceeași temă:
- Le notti di Cabiria (1957) – Dă o soluție, puternică și grea. E posibil să vă întristeze. Când l-am văzut inițial, am plâns. ulterior, asemenea.
- The Grey (2011) – E plin de soluții, dar violent. E posibil să vă ofenseze. M-a mișcat când l-am văzut.
- Gattaca (1997) – Doar soluții.
- Saving Mr. Banks (2013) – Aici doar te trece prin stări. Te mișcă, te emoționează. E agresiv pe partea emoțională. Am plâns jumătate din film prima dată când l-am văzut. Un sfert din el a doua oară.
- Interstellar (2014) – Foarte emoțional, muzică intensă, acțiune.
- Mad Max: Fury Road (2015) – Acțiune pură și plăcut de urmărit.
Cam astea sunt filmele care îmi plac mie, asta e lista completă. Dacă e să am un fir roșu, între ele, legătura dintre emoții (ce e în interior) și acțiune (ce faci din asta).
PS #2 – Voiam să mă culc, dar să explic asta cu plânsul – imaginează-ți să asculți Andrew Lloyd Webber ani de zile, să știi piesele pe de rost, să fi văzut un spectacol de două ori și să mergi la “Cats” la Londra și să fie “Mda, e OK, merge”. Imaginează-ți să îți moară bunicii cu care ai petrecut o parte însemnată din prima parte a vieții și să nu îți vină să plângi. Imaginează-ți să te uiți la film după film, și, deși să te miște puțin, în mare să nu ai nicio emoție.
Din lista de filme de mai sus, Saving Mr. Banks a fost lacrimogen pentru mine. În rest, la re-vederea lor, la majoritatea n-am mai plâns.
La mine nu e că am emoții violente și plâng mereu, la mine e că mă uit la zeci de filme, și vag mă impresionează câte unul.
Așa că dacă am plâns la unele pentru mine e o mare chestie.
La mine nu e că am prea multe emoții, ci că le-am suit în pom și n-am aproape niciuna. Sunt, în general, în sfere prea înalte pentru emoții.
Și de asta, când, în sfârșit, mă emoționează ceva, scriu – “uite, asta e OK”. Pentru că nu prea se întâmplă, și e mare lucru.
Mi-a zis un amic că de ce-am scris că plâng, că îngrijorez lumea. Grijile ar trebui să fie “de ce plângi așa rar?”, nu “de ce zici că plângi?”.
În articolul ăsta: “„Nu plânge, Olivian!” spuse, repetat, domnul datorită căruia am ajuns în Londra. Ei, acum că am ajuns, cum e pe aici?“, eu n-am plâns niciodată, doar recruiter-ul spunea asta.
