Îmi place să scriu despre medicii cu care am experiențe pozitive.
Am scris despre un medic stomatolog (Marius Burcus), am scris un mesaj inițial despre clinica oftalmologică Ocularcare, și, iată, revin cu un mesaj despre o doamnă doctor de la clinică.
Am fost la clinica Ocularcare de mai multe ori când locuiam în București, înainte de începerea pandemiei, apoi, în pandemie, când m-am mutat la Năvodari, am fost la o clinică locală (Constanța). Ulterior, domnul doctor din Constanța a ieșit la pensie, așa că am revenit, cel puțin pentru control, la clinica din București.
Vă spun trei lucruri care m-au impresionat la doamna doctor Ana-Cristina Ghiță (medic primar oftalmolog, doctor in științe medicale).
În primul rând, e vorba de răbdare. Am testat la clinică mai multe lentile, pentru a vedea cum văd în diferite condiții. Doamna doctor a pus aceeași lentilă de vreo 3-4 ori, confirmând și răs-confirmând că văd mai bine/rău cu o lentilă sau alta. Mi-a zis la un moment dat să mă plimb prin clinică, pentru a vedea cum sunt obișnuit cu lentila. M-a întrebat mai multe lucruri. Mi-a ascultat toate întrebările fără să mă întrerupă.
Apoi, e vorba de atenție. Merg la diferiți medici oftalmologi de înainte să merg la școală (probabil de pe la 5 ani). Cu excepția doamnei doctor, niciun doctor nu a observat că nu închid pleoapele corect. La un moment dat, doamna doctor m-a întrebat dacă clipesc. I-am spus că am observat că nu prea clipesc și m-a întrebat despre asta. Am spus că la un curs făcut acum mai mulți ani m-am lămurit că dacă pentru alții e greu să nu clipească pentru mine e foarte simplu. Dar a observat că știu că nu clipesc și i s-a părut atipic că știu despre mine că nu clipesc.
În fine, e vorba de nesupărare. La un moment dat, la ultimul control, am făcut o testare/investigație. Dura vreo 10-15 minute procedura (dar cu pregătire și cu analiză cu tot mai dura vreo 10-15). Din motive neclare (nu mi s-a explicat bine, sau nu am înțeles eu mesajul bine), procedura a fost viciată. Mi s-a propus să repet, dar nu am simțit nicio urmă de supărare.
Detaliez acum cele trei lucruri observate, și le pun în context.
Nu știu nivelul de pregătire sau profesionalism al unui medic. Dar pot evalua dacă mi se pun întrebări, dacă sunt ascultat, și dacă o procedură e făcută nu neapărat încet, dar cu răbdare. Nu țin minte alt medic să pună aceeași lentilă de 3-4 ori, ca să fie sigur că se confirmă ipoteza. De multe ori, nu sunt ascultat cu atenție. Nu mereu mi se pun întrebări detaliate. Și când se combină toate acestea – și răbdare, și ascultare, și pus întrebări – combinația e o calitate pe care nu am întâlnit-o. Pentru ce contează răbdarea? Din perspectiva mea, de pacient, mi se pare o soluție foarte bună de a găsi lucruri care altfel ar fi trecute cu vederea. (pun not intended) Cu siguranță la un control pot fi descoperite lucruri și dacă controlul e făcut pe repede-înainte, dar estimarea mea, ca pacient, e că șansele de a descoperi un anumit lucru cresc dacă medicul alocă mai puțin timp. Uneori, în cadrul anumitor controale, nu ai ce să repeți, ca medic. Am zis de d-l Marius Burcus. În cazul dumnealui, comunicarea era foarte importantă, dar nu doresc să facă o procedură de două ori, ar fi absurd. Însă în cazul controlului oftalmologic, unele lucruri pot fi repetate. Desigur, consultația e plătită la fel și pentru un doctor care rezolvă lucrurile foarte rapid, și pentru un medic care alocă timp. Mult timp. Foarte mult timp. Prin urmare, răbdarea e cu atât mai valoroasă și de apreciat.
Legat de atenție – acest aspect e legat foarte mult de răbdare. Dacă mă uit la un site câteva secunde, am niște observații. Dacă mă uit la un site câteva ore, sau zile, văd cu totul altfel lucrurile.
În ceea ce privește nesupărarea – e un aspect foarte important pentru mine. Am făcut odată un RMN, acum mai mulți ani. La acea dată, trebuia să stau întins, nemișcat, un timp de ordinul zecilor de minute (cam 30 de minute). După ce s-a terminat procedura, doamna care se ocupa de mine mi-a zis, supărată “v-ați mișcat”. Procedura a eșuat. Mi-a păsat însă mai puțin de eșuarea procedurii, cât de supărarea doamnei. De parcă eu mi-am propus să mă mișc, de parcă cu intenție a fost mișcarea mea. Dar supărarea a fost ceva personal – “Eu, Olivian Breda, am ceva cu lumea și mă mișc ca să fac eu lucrurile cum vreau, îmi propun să fiu un Gică Contra”. Acum ceva ani, am fost martor la o scenă într-un spital – un băiețel venise la spital nu imediat după ce avusese un accident oarecare, și situația lui se agravase. Doamna doctor îi spunea “De ce nu ai venit imediat?” pe un ton în care se vedea și o frustrare că situația ar fi putut fi rezolvată mult mai bine dacă s-ar fi intervenit la timp. Doamna doctor respectivă nu voia nici să îl certe (nu țipa, nu era supărată), dar îi și păsa de situație suficient de mult încât să fie necăjită. Era un conflict acolo, între “îmi pasă de problema ta” și “nu vreau să răspund cu supărare”. Revenim la situația de la Ocularcare – procedura a trebuit repetată. S-au pierdut cel puțin vreo 15-30 de minute (cu tot cu pregătiri și analiză). Erau pacienți pe hol, era lume care aștepta. Nicio supărare la adresa mea – am discutat, totul pe un ton calm, trebuie repetat. Revenind – nu mi-am dorit să eșueze RMN-ul, probabil băiatul regreta că nu venise mai devreme, nu mi-am dorit să nu înțeleg corect procedura de la Ocularcare. Dar odată întâmplate aceste lucruri, se cheamă sunk costs (cost nerecuperabil – s-a dus, poți trece mai departe, a trecut, e deja întâmplat). Supărarea nu ajută la nimic. Nu îmi doresc să eșuez, dar odată ce am eșuat supărarea nu are niciun sens. Evident, nimeni nu își dorește să își facă sieși rău. Pare un lucru minor – această nesupărare -, însă nu mi se pare deloc așa. (ca notă – lucrurile de acest tip pot duce la o mulțime de idei despre prevenție – ce să faci ca să nu se mai întâmple, cum modifici procedurile generale; dar motivația nu trebuie să fie un ton supărat, ci o analiză la rece)
Nu totul la Ocularcare este perfect, altfel n-ar există cărți cum sunt cele ale lui Nicolae-Iordache Iordache: „Cine ești tu, doctore?” / „RePrezintă!” / „ReUmanizați(!)”. Însă răbdarea, atenția și nesupărarea la doamna doctor Ana-Cristina Ghiță consider că sunt la un cu totul alt nivel decât cel la care te-ai aștepta. Nu am întâlnit un astfel de medic până acum.
Este un citat care îmi place:
De Sfântul Anton din Padova, atât de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendență de nu și cu ironie. Sfântul care-ți găsește cheile pierdute și cățelul rătăcit!
Câtă orbire și pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte ci în al acelora care și-au pierdut credința, virtutea, nădejdea…
Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova și ca ocrotitor al oamenilor umili necăjiți și ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări și pentru anumiți oameni (bătrâni, bolnavi, însingurați, prigoniți) pot lua o importanță covârșitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin și ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-mărețe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare și boli care nu ucid însă otrăvesc viața pătimitorului: Oare nu și acestea se cade a fi luate în seamă?
În nesfârșita-i bunătate, Sf. Anton nu se rușinează a le veni neîntârziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei și nepăsării față de suferințe foarte reale deși lipsite de fală.
Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton!
Când oamenii își imaginează “să faci binele”, de multe ori e o stare idealizată, în care persoana care are nevoie de ajutor e într-o poziție plăcută, totul e comod, și tot ce ai nevoie să faci e să dai un mic impuls. În citatul de mai sus, binele e ceva neplăcut – nu ceva ce îți dorești. Cred că de cele mai ori să faci binele e ceva dificil și neplăcut. Ca medic, probabil vezi cazuri similare, e o mare repetiție, și ești recompensat în general dacă tratezi cât mai mulți oameni în timp cât mai scurt. Estimez că e o presiune să tratezi lucrurile rapid. Dimpotrivă, să acorzi atenție, răbdare și nesupărare e dificil – e greu să nu te superi, e dificil să ai răbdare și nu e simplu să ai atenție. Tot ce e pe viteză pare de încurajat, și tot ce e legat de răbdare e dificil, neplăcut și de descurajat. Prin urmare, când răbdarea, atenția și nesupărarea sunt trăsături, sunt cu atât mai valoroase.
