Bunica și bunicul din partea mamei

Am petrecut mai multe vacanțe din copilărie la Curmătură, un sat de munte, aflat chiar în munte, undeva în Buzău. Satul e la câțiva kilometri de la cea mai apropiată șosea, ca să ajungem la casa bunicilor din partea mamei în trecut mergeam pe jos câțiva kilometri, mai mult de jumătate în urcare.

Câteva amintiri cu bunica mea (Veronica):

• De la ea am învățat, la modul concret, creștinismul. Și alte lucruri, pe care nu le știu, pentru că nu le-am sesizat.
• O surprindeam uneori rugându-se. Icoane vechi, casă veche, cărți vechi, totul era vechi la bunica mea. Se ruga la niște icoane simple, nimic sofisticat. În general făcea metanii.
• Am tot felul de amintiri despre Curmătură – calendare ortodoxe pe pereți, mese din lemn, mămăliga tăiată cu o ață/sârmă, laptele fiert, anumite mirosuri, temperatură, obiecte.
• Drumul până la biserică era de vreo 30 de minute, mai ușor când mergeam la vale, mai greu când reveneam acasă, în urcare.
• Uneori, mergeam în sate/comune dimprejur, uneori pe jos, alteori cu trenul (dar și până la tren era drumul menționat la începutul articolului).
• Eram odată la masă cu fratele, meu și bunicul din partea mamei i-a atras atenția asupra unui obicei la masă. Bunica l-a certat, zicând ceva în genul “Lasă-l, Gheorghe! Dacă părinții lui l-au învățat așa, lasă-l așa!”. Ce voia bunica să zică era că observaseră și la mine și la fratele meu un obicei învățat de la părinți, și discutaseră ei, bunicii, între ei, despre asta. Bunicul a vrut să atragă atenția, bunica a spus să ignore. Nici nu mă gândisem la aspectul respectiv, ulterior a rămas în mine obiceiul primit. Dar m-a mirat mult delicatețea bunicii în situația respectivă. Remarc asta și pentru că obiceiul respectiv de la masă l-am conștientizat doar în urma discuției respective. Dar am învățat lucruri de la bunica mea pe care nu le conștientizez.
• Bunicului îi plăcea să mă pună la treabă, și pe cât de mult îi plăcea lui asta, pe atât de mult voiam eu să mă joc mai mult și să fac treabă mai puțin. Munceam, dar fără tragere de inimă. Într-o vacanță mi-a zis “uite, dacă faci așa și pe dincolo, la finalul vacanței îți dau un briceag”. Avea un briceag (cum altfel?, decât: vechi), care îmi plăcea grozav de mult, era într-o vreme în care un briceag era ceva foarte tare, aveam televizor alb-negru, cam asta era nota generală. Un briceag era ceva. La sfârșitul vacanței bunicul mi-a zis că nu găsește briceagul, deci nu are ce să îmi dea. M-a dezamăgit profund, am tot insistat să îl caute, nu s-a rezolvat. Bunica a venit într-o zi la mine și mi-a zis – “Uite, Olivian, ăsta e briceagul pe care bunicul tău a vrut să îl ascundă. Ia-l!”.
• Eram odată la cules de fructe într-o locație în care nu țin minte să mai fi mers vreodată, era departe de sat. A venit o persoană foarte iritată că de ce îi culegem fructele, că e pământul și livada ei (persoanei). Țin minte reacția bunicii, da, s-a certat, era iritată, dar, totuși, calmă și de netulburat. Nu știu care era situația reală, nu cred că am fi mers să furăm fructele cuiva, dar țin minte reacția bunicii mele, cum a stat calmă la ceartă, dar nu s-a retras în ea.
• Uneori, vorbeam între noi, verișorii, cu apelative, nu foloseam prenumele complet, aveam mici porecle. Mi-a atras atenția să zic numele complet, dar țin minte cum a zis asta, nu neapărat mesajul în sine. M-a chemat deoparte, mi-a zis în privat, nu m-a certat, și ulterior nu a insistat.
• Voiam să mă joc de-a indienii. Avea curci și curcani prin curte, și i-am cerut o pană. A luat o pană de la o biată pasăre, ca să îmi satisfacă capriciul.
• Uneori, nu era de acord cu mine, sau, alteori, mă lăuda. Făcea asta cu o oarecare distanță și multă delicatețe. Nu era iritată, și nici extaziată. Un calm și o delicatețe.
• I-am zis o dată o glumă pe care o inventasem eu și de care eram foarte mândru. A râs și mi-a zis că e o glumă bună. Am înțeles din felul cum a râs că era o glumă foarte slabă, dar că nu a vrut să îmi zică asta.
• Voiam să mergem duminica la biserică. Bunica se trezea devreme, eu și fratele meu mai târziu. Bunica a zis să meargă ea devreme la biserică, și eu și fratele meu vom veni când ne vom trezi.
• Într-a 9-a am avut o performanță la olimpiada de fizică. Nu știu ce înțelegea bunica despre performanța mea, dar a aflat tot satul.
• Am fost cu bunica la o mănăstire, departe de casă. I-a zis unei maici – “el e Olivian, a făcut așa și pe dincolo la olimpiada de fizică”. Eu nu ziceam nimic. Măicuța a răspuns rapid “I-auzi!”.
• Mergeam cu fratele meu să păzim diferite animale. Și, cum vă închipuiți, ne plictiseam grozav să avem grijă și făceam năzbâtii (de obicei, eu eram capul răutăților). Când ne uitam prin podul casei și găseam tot felul de lucruri – cărți foarte vechi, diferite caiete, sau bancnote vechi, sau alte obiecte ale celor de dinaintea noastră (mamă, bunici, străbunici), era ceva fenomenal. Nu am avut grijă de obiectele respective, nu mai am aproape nimic, deși acum le consider foarte valoroase emoțional.
• În anul 2 sau 3 de facultate, un domn profesor de Statistică de la ASE/REI ne-a sugerat să căutăm manuale de tip abecedar/cărți din școala primară din perioada interbelică (citatul e foarte aproximativ, nu mai știu dacă e fix asta). Cert e că eu deja avusesem acces la unele din aceste cărți, îmi plăcuseră grozav, le-am pierdut, și ulterior nu am știut cum să le găsesc, nici la bibliotecă. Ce cauți – “manual școlar clasa primară perioada interbelică”. Nu am știut ce să caut, efectiv, și nu am găsit resursele respective. Ca idee, erau cărți în care nu ți se zicea doar “Ana are mere” (o descriere seacă), ci erau povești cu morală (exemplu ipotetic: “Ana are mere și vrea să facă un bine cu ele făcând cutare și cutare”). Un exemplu – era un om care nu înțelegea de ce se plătesc taxe la Stat și cineva îl lămurește că Statul face diferite lucruri cu acele taxe. În general, se mergea pe “de ce?”-ul filozofic și moral. Abecedar cu pilde și morală.
• O parte din perioada în care am copilărit la bunici erau doar ei – bunicul și bunica. Bunicul mergea în cârje, a avut un accident de muncă cu o căruță. Ei doi, oameni în vârstă, țineau o gospodărie cu multe animale, cultură de porumb etc. Doi oameni în vârstă aveau grijă de o gospodărie. Anterior, au crescut 4 copii, cu educație formală (3 au absolvit facultăți) și informală.
• Câteva atribute ale bunicii – foarte muncitoare, sufletistă, modestă, cu sacrificiu pentru ceilalți.
• Nu țin minte să mă fi certat vreodată. Poate m-a certat, dar nu știu să fi făcut asta.
• Nu țin minte să se fi plâns vreodată de ceva, cu o voce tristă. Da, erau probleme obiective, dar le prezenta ca pe ceva firesc.
• La momentul când trăiam în vacanțe în preajma bunicii mele, nu mi se părea nimic spectaculos în viața la țară, a fost o vreme când nu am avut curent electric la bunici (până prin 1989, dacă nu mă înșel), apoi nu aveam televizor, apoi aveam televizor, dar nu color. Nu aveam prea mulți colegi de joacă, în general (uneori, aveam, dar nu tot timpul), nu era nimic spectaculos (credeam eu atunci) de făcut la țară, totul era monoton, nu erau dulciuri, și în general trăiam în condițiile de la țară, fără apă curentă și cum poți trăi la o casă în vârf de munte. Acum văd cu totul diferit lucrurile, amintirile (obiective) din trecut trezesc în mine cu totul alte reacții decât cele de atunci (raportare subiectivă). Nu m-aș mai duce acum să păzesc vaca sau oile pe câmp, am alte priorități, dar ca timp petrecut în copilărie alături de bunicii mei în viața la țară – asta e o experiență care îmi place foarte mult acum, mă bucură că am trăit asta.

Și o vorbă-două despre bunicul din partea mamei (Gheorghe):

• Eram o dată la masă cu el. A venit o vecină în vizită. Începe o discuție. Mă plictisesc de discuție, vreau să mă dau jos din pat, dau jos (dărâm) din greșeală o sticlă de alcool, ascunsă fix când a venit vecina nouă, dar lucru pe care eu nu îl observasem, și nu fusesem atent când m-am dat jos din pat. Vecina, apropiată familiei, a văzut cum se vărsa alcoolul pe jos, și bolborosea. A început să plângă și a plecat fugind din casă. Nu țin minte ca bunicul să mă fi certat.
• Găinile de la țară aveau, surpriză!, pui. Și îmi plăcea să mă joc cu ei. Dar după ce deveneau un pic mai mari, nu mai stăteau deloc să mă joc cu ei, și nu îi mai prindeam. Așa că am făcut cu un coș de nuiele o capcană. Puneam niște grăunțe sau mălai, ceva de genul ăsta, puii veneau să mănânce, și coboram brusc coșul de nuiele cu o frânghie și prindeam niște pui cu care mă jucam. Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, și după câteva capturi reușite, odată un pui a rămas cu piciorul prins sub coș, și îl avea sucit. Eu eram convins că e rupt, dar fusese doar șchiop. L-am învățat pe fratele meu să nu mă spună bunicilor, lucru pe care bineînțeles că nu l-a făcut și m-a pârât imediat. Mă întreabă bunicul râzând (făcea asta, când vedea sau știa că ești tensionat, te întreba râzând): “Ce-ai făcut, Olivian, ai rupt piciorul puiului?”. Eu, să intru în pământ de rușine, nu știam pe unde să mai scot cămașa. “Vezi că nu e rupt, era doar șchiop, și-a revenit, nu mai e niciun pui cu piciorul rănit”. M-am bucurat mult.
• M-au trimis odată în sat nu știu cu ce treabă. M-am întors alergând, îmi plăcea să economisesc din timp, nu îmi plăcea să aștept. Ajung în curte, era lângă casă o bucătărie de vară cu ferestre mici. Eu puteam auzi ce se discută, dar din bucătărie se vedea mai greu în curte. Bunicul îi spunea bunicii – “Îmi place de Olivian, unde îl trimit se duce. Se mișcă rapid”. Nu mai știu exact cuvintele, dar era ceva în ideea asta. Bunicul nu m-a lăudat public, își păstrase aprecierea față de mine pentru bunica.
• Nu mi-a vorbit vreodată de infirmitatea lui. L-am auzit odată discutând cu un consătean – “Dacă merg de-aici pân-acolo, mă doare de mor”. Nouă nu ne zicea lucrurile astea.

Bunicii mei din partea mamei au murit acum ceva ani. Aș vrea să îi revăd, dar cu toate astea, amintirile cu ei îmi trec din dor.

Dacă vreți să vedeți poze cu mine în copilărie, vedeți aici » (trebuie să faceți click pe Album Facebook / Google Picasa din acel link)

Mai jos, câteva poze cu bunicii mei. În poza din stânga-jos bunicul e cel din dreapta. În poza din dreapta-sus, la fel.

În poza din dreapta-jos copilul e fratele meu.

PS, 2023.04.29: Îmi amintesc uneori de o vorbă a unei străbunice din partea bunicii din partea mamei – dacă iei un lucru de undeva, să îl pui după aceea la locul lui. Îmi aduc aminte de vorba aceasta în special când nu găsesc ceva. :)

PS, 2024.03.26: De la bunica mea am învățat multe lucruri despre cum să te închini.

PS, 2024.04.23: Îmi mai aduc aminte de cinele în familie. Bunicii din partea mamei au avut 4 copii, suntem 4 verișori, o familie mare. Însă am amintiri cu unele mese, fie și doar cu bunicii. Și amintiri răzlețe cu familia adunată la Curmătură.

Copiază URL articolTrimite pe FacebookTrimite pe WhatsAppEroare linkuri?