Eu personal văd o mică diferență între cum ar trebui să mă văd eu pe mine și cum ar trebui să le spun altora că sunt ei înșiși. E o dezbatere mai lungă, doar că nu aș pune pe același plan cum mă văd pe mine cu cum le spun altora că sunt, că îi văd.
Când te raportezi la lumea din jurul tău, e util și gentil să fii un domn – să îl vezi pe X bine, și să nu provoci traume și șocuri în jurul tău. N-ai dreptul să rănești.
În schimb, dacă te uiți la tine, poate fi mai OK să nu consideri că ești o ființă superioară. E o idee de bază în ortodoxie (dacă faci lucrurile care trebuie, și îți faci datoria, nu e OK și suficient, ești slugă netrebnică, cu toate că ai făcut datoria). În lumea modernă, ideea asta e în general văzută rău (negativism, suferință), dar eu cred că părțile bune ale principiului ăstuia sunt mai mari decât părțile rele. La suprafață, e chin și neplăcere, frustrare, neîmplinire. Pe termen lung, însă, te forțează să crești, și îți dă o perspectivă în care intri în viață fără mari așteptări la ce ar ți se cuvine.
Poate greșesc cu asta, așa văd lucrurile.
