Atenţie: spoilers ahead!
Filmul care mi-a plăcut cel mai mult e un film mai atipic – Le notti di Cabiria (1957). Vă zic aici motivele.
De ce? Datorită finalului. Şi acum să mă explic: tot filmul e o construcţie pe două planuri:
a. Să iubeşti personajul principal, Cabiria, o prostituată din Italia, are emoţii care te cutremură; Trece prin toate: speranţe (care se cam năruie), bucurie şi râs, supărare şi furie; Şi tot filmul te duci cu ea şi treci prin toate stările astea;
b. Să înţelegi că trece prin greutăţi; Pe parcursul filmului îţi dai seama de cât de grea e viaţa Cabiriei; Şi tot timpul speri în ceva mai bine, speri că o să fie fericită; De fapt, Federico FELLINI (că el regizează filmul) se mai joacă cu tine şi aici: te face tot filmul să vrei să o vezi fericită pe Cabiria;
… Şi după ce Fellini se joacă cu tine, şi afli de suferinţa Cabiriei, şi o vezi sperând la ceva frumos şi apoi vezi cum speranţele sunt năruite, şi te face să ţii mult de tot la Cabiria şi să te ataşezi de ea, şi iar te pune să speri, şi iar să speri, apare finalul: toate speranţele create se năruie în final.
Iar reacţia Cabiriei din final smulge lacrimi din orice om – Cabiria zâmbeşte şi se uită la tine, spectatorul ei. E devastată de durere, i-au fost furate toate motivele să mai trăiască, după o perioadă plină de vise şi de speranţe, toată viaţa ei e năruită. Şi, cu lacrimi în ochi, ea zâmbeşte şi e fericită şi speră mult de la viaţă, deşi a trecut prin dureri enorme.
Iar bucuria asta pentru viaţă face ca filmul să fie o minunăţie.
Am scris despre filmul ăsta două mesaje pe blog, în română şi engleză.
Filmul meu favorit. Vi-l recomand cu căldură. Alte filme găsiţi aici (actualizez lista asta constant).