Cunosc oameni care te pun în cutiuțe, îți stabilesc un comportament – „a!, te știu eu pe tine, tu ești așa și pe dincolo”. Și încearcă să își dea seama care sunt limitările tale, și tiparul tău din comportament.
Interesant este ce se întâmplă când ieși din comportamentul tipic, și cutiuța în care te-au plasat ei nu corespunde realității. Uimitor și complet surprinzător, aceiași oameni te întreabă „cum se face că ai ieșit din cutiuță, că eu te pusesem acolo?”. Pare că le ești dator să fii parte din cutiuța în care te-au plasat. Le datorezi lor un comportament conform cutiuței în care ai fost plasat.
O problemă cu abordarea de mai sus e atacul la persoană – eu zic ceva, persoana care te plasează în cutiuțe, în loc să se lege de lucrul pe care l-am zis, sau de gestul pe care l-am făcut, se leagă de cutiuță (și asta e mult mai mult legată de persoana mea, de ființa mea). Procesul ăsta se numește „ad hominem”, și e o lovitură nepermisă, sub centură. Nu se face așa. Combate ideea, nu persoana.
A doua e eroarea plasării unui om în cutiuțe (de parcă eu aș putea avea întotdeauna același comportament, ca un robot, ca un sistem programat să fie 100% în cadrul unor reguli automate). E un gest neplăcut, nu se face. Dacă vrei să îl faci, fă-l în mintea ta, nu îl exprima, e un gest urât. Da, e inerent (“Stereotyping becomes mathematically more dangerous the more people you meet.” – Rand Fishkin), cu cât ajungi să ai o experiență mai mare de viață, cu atât, pentru a îți ușura viața, vei pune oamenii în cutiuțe mai des. E mai simplu să zici în mintea ta „Oamenii cu care mă întâlnesc noaptea pe străzi lăturalnice sunt potențial tâlhari”, e mai sigur pentru tine, și ai nevoie de tipare ca să nu analizezi orice gest. Cu cât trăiești mai mult, cu atât, probabil, vei pune oamenii mai des în cutiuțe. Dar consider că e bine să ții acest obicei secret, doar pentru tine. Nu consider că e cuiva căruia îi place să i se zică, „Da, te știu eu pe tine, tu întotdeauna, în 100% din cazuri, faci așa, nu ai nicio variantă alternativă a acestui comportament”. Nimănui nu îi place o oglindă care îi spune cum este, iar situația pe care o descriu în articolul de față se referă la situații în care oglinda nu corespunde cu realitatea. Adică eu fac X de 10 ori, apoi fac Y a 11a oară. Mi se reproșează „Oglinda ta zice că tu faci doar X”. Păi e o oglindă greșită atunci, și e foarte iritant că oglinda din mintea persoanei cu care comunici e greșită. E ceva foarte intim, să ți se prezinte o oglindă, iar dacă în oglindă chipul tău e deformat, e foarte iritant. Da, poți spune cuiva „Oglinda în care te văd eu e X”, dar dacă oglinda nu corespunde cu realitatea, poate ar fi bine să nu spui asta „Am o oglindă deformată cu tine, hai să ți-o arăt”. Cui îi place o oglindă în care arată strâmb?
În fine, o a treia eroare e că dacă omul a ieșit din cutiuța în care l-ai plasat, eroarea e a ta, cel care pui oamenii în cutiuțe, nu e eroarea omului. Am întâlnit situații concrete în care am fost pus în cutiuțe, mi s-a spus asta, apoi mi s-a reproșat că am ieșit din cutiuța respectivă. Conform persoanelor respective, eroarea nu era a lor, că au creat cutiuțe în mod greșit, ci a mea, că am ieșit din comportamentul cu care fusesem asociat.
Sunt un mare fan al ideii de libertate (1, 2), și practica aceasta – a plasării cuiva în cutiuțe, apoi reproșul „De ce ai ieșit din cutiuța în care te-am pus?” mi se pare un obicei nociv.
Au existat niște studii în psihologie, a căror concluzie e că dacă spui cuiva „Ar fi bine să faci X. Dar tu poți să faci cum dorești tu”, de fapt asta e o formă de constrângere. Chiar dacă zici „Fă cum vrei”, tu de fapt, în acel moment, manipulezi.
Obviously, you wouldn’t want to use this technique all the time, lest you start looking like someone with passive-aggressive issues („Hey, honey, can you take out the garbage? But you are free not to”), but acknowledging the other person’s ability to choose could make them feel more empowered (and on your side). It even works on stubborn children and adults sometimes („I like this choice best. But you’re free to choose another one.”)
Îi spui cuiva „Uite, mi-ar plăcea dacă ai face X. Dar ești liber să faci cum dorești”. Asta e o formă de manipulare, în opinia mea.
Pe de altă parte, afirmația „tu întotdeauna ai făcut X, de ce faci acum Y?”, mi se pare nu doar manipulatoare („Hai să te influențez! Fă cum îți zic eu, că te-am pus în cutiuță cum vreau eu”), ci și logic greșită („Tu nu mai ești om, ești un robot, cu niște reguli care acum nu mai corespund cu realitatea”).
Am întâlnit asta în special la oameni care lucrează în vânzări și în psihologie (ca să pun și eu oamenii în cutiuțe).
PS, 2020.07.26: Ideas That Changed My Life · Collaborative Fund.