Credința care dă libertăți, mai degrabă decât să vi le ia

În pariul lui Pascal se zice așa:

„1. Dumnezeu există sau nu. Rațiunea nu poate decide între cele două alternative.
2. Este jucat un joc… în care va ieși cap sau pajură.
3. Tu trebuie să pariezi (nu este opțional).
4. Să analizăm câștigul și pierderea, pariind că Dumnezeu există. Să estimăm aceste două șanse. În cazul în care câștigi, câștigi totul; dacă pierzi, nu pierzi nimic.
5. Pariază fără ezitare că El există. Ai de câștigat o infinitate de vieți fericite, o șansă de câștig împotriva unui număr finit de șanse de a pierde. Și așa propunerea noastră este de o forță infinită, atunci când există o miză finită într-un joc în care există riscuri egale de câștig și de pierdere, și un câștig potențial infinit.
6. Dar unii nu pot să creadă. Ei ar trebui să asimileze cel puțin incapacitatea de a crede și strădania de a se convinge pe ei.”
(Sursa: Pariul lui Pascal – Wikipedia)

Din aceeași sursă, pariul, concentrat, ar zice așa:

„Dacă Dumnezeu nu există, o astfel de persoană va avea doar o pierdere minimă (unele plăceri, lux etc.), în timp ce în caz contrar va obține câștiguri infinite (o eternitate în Rai) și va evita pierderi infinite (o eternitate în Iad).”
(Sursa: Pariul lui Pascal – Wikipedia)

Vreau să construiesc în articolul de față câteva argumente, după care pierderea minimă din pariul lui Pascal poate fi văzută ca nulă. Vreau să vă arăt cum, fiind creștin, mai degrabă decât să aveți lucruri care vă limitează, puteți câștiga libertăți. Pariul lui Pascal pornește de la o presupunere: că dacă devii creștin, ai niște nemulțumiri și pierderi, renunți la ceva pentru a fi creștin. Eu vreau să arăt că în principiu poți câștiga, mai degrabă decât să pierzi.

În Sfânta Evanghelie după Marcu se spune (Marcu, 12:28-34):

„28. Și apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei și, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
29. Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn».
30. Și: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă.
31. Iar a doua e aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.
32. Și I-a zis cărturarul: Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El.
33. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.”
(Sursa: Sfânta Evanghelie după Marcu :: Capitolul 12)

Aici, un creștin trebuie să aleagă între a-L slăvi pe Dumnezeu (rugăciuni, mers la biserică, făcut fapte bune, nefăcând păcate, eventual viață mănăstirească), și a ajuta oamenii (să vă puneți în slujba aproapelui, să nu îi faceți rău). În general, poți combina lucrurile, poți să te rogi pentru alții, sau poți ajuta oamenii în scopul de a-L slăvi pe Dumnezeu. Dar, la modul general, e o renunțare la una în favoarea celeilalte. Un om care își dedică viața semenilor poate să aibă grijă și de relația lui cu Dumnezeu, dar va avea totuși niște priorități în viață. Cei care își dedică viața lui Dumnezeu pot avea grijă și de semeni, dar, probabil, într-o măsură ceva mai mică.
Ni se dă, totuși, și o soluție superioară altora, dar ceva mai dificilă, în Sfânta Evanghelie după Matei (Matei, 19:16-22):

„16. Și, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viața veșnică?
17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile.
18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb;
19. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?
21. Iisus i-a zis: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi.
22. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții.”

Însă, pentru mine, e un paradox între cele două mari porunci, trebuie să alegeți între Dumnezeu și oameni. Puteți combina lucrurile, uneori, dar de multe ori trebuie să alegeți.
Un citat din Nicolae Steinhardt, care a pus mult accent pe paradox în scrierile lui:

„- Ni se cere să avem simțul tragic și eroic al existenței. Și să nu le luăm în tragic.
Să ieșim din noi, să nu ne gândim la noi.
Și să fim nepăsători la ale lumii.
Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.
Și să nu uităm că prima datorie a creștinului este să știe a suferi.
Să fim curajoși și îndrăzneți.
Și să fim blânzi și smeriți cu inima.
Să nu scoatem sabia.
Și totuși să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pământ, ci sabie și foc; dihonie și despărțire între fiu si tată, între fiică și mamă, între noră și soacră.
Să nu ținem la viață, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deșertăciunile.
Și să avem drept scop suprem dobândirea vieții veșnice.
Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiție luptătoare a omului.
Și să ne purtăm ca prinții, să fim desăvârșiți, să ne îndumnezeim.
Să vedem în creștinism rețeta perfectei fericiri.
Și totodată doctrina torturării ființei de către un Creator hotărât să ne vindece de ale lumii.
Să ne mai mirăm de Kierkegaard și de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?”
(Sursa: Jurnalul fericirii – N. Steinhardt – Google Cărți)

Mai zicem că sunt mai multe feluri în care puteți să vă manifestați iubirea față de oameni și Dumnezeu, aveți mai multe opțiuni. Puteți întemeia o familie, puteți să ajutați societatea printr-o carieră de succes (și împlinită), puteți urma calea monahală. Tot Nicolae Steinhardt remarca:

„Folosirea de către Scriptură a cuvântului mirele pentru a-l desemna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăției cerului cu un ospăț de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvârșit-o la o nuntă, parabola fecioarelor — deși cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul altă accepțiune decât cea fenomenală — ar fi trebuit totuși să potolească zelul monopolist al celor care nu-și dau seama că alegerea unor metafore nu este întâmplătoare.”

Mai este și pilda cu cizmarul din Alexandria, care îi este dat Sfântului Antonie cel Mare de către îngerul Domnului drept model de persoană cu viață duhovnicească:

„- Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou: «Şi totuşi, ce altceva mai faci?»

Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: «Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!»”
Cizmarul din Alexandria, model pentru Sfântul Antonie cel Mare | Doxologia

Tot din Nicolae Steinhardt:

„Creștinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi și o soluție și e rețeta de fericire. Mai că aș spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creștină, cerințele și rezultatele ei, toate stupefiantele și halucinogenele sunt leac băbesc, diluție Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) și nici medicament mai eficace (ne dă libertatea și fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanții de heroină).

Creștinismul dă pace, liniște și odihnă — dar nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobației celei mai riscate. Un trapez la mare înălțime — și nici o plasă dedesubt.

Nu înțeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor și petiționarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creștinismul ca pe un hiper acid lisergic și o versiune mai «tare» a unor cărți ca Arta de a fi fericit sau Cum să reușești in viață a lui Dale Carnegie.

Isihie: fericire. Și nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O rețetă universală.”

Din nou:

„Și ne putem întreba: oare savanții, în laboratoarele și institutele științifice ale lumii, nu au încercat să obțină anti-materia? Ba da, constatând însă că numai pentru realizarea plasmei, adică a celei de-a patra stări a materiei (alta decât cele trei știute: solidă, lichidă, gazoasă) ar fi necesar să se realizeze o temperatură de trei sute de milioane de grade. De obținut, deocamdată, au izbutit să obțină numai o sută de milioane și doar pe o durată de o milionime de secundă.

Călugărul însă, părăsind condiția euclidiană de mirean și dobândind acces la starea de anti-materie monahală, ce ispravă face? Făurește și întreține în sufletul, în cugetul și în inima lui – și nu pentru o fracțiune de secundă ci pe durata unei vieți întregi – o temperatură de trei sute de milioane de grade! Aceasta, poate, este chiar definiția corectă, riguroasă a vocației monahale: posibilitatea pentru cel în cauză de a menține – ca un adevărat personaj de literatură științifică – în sinea lui, sub smeritele sale veșminte și îndărătul sărăcuței sale înfățișări – o stare continuă de Non-A, de neeuclidianitate, de anti-materie, o din afară nebănuită și – dinăuntru – neîncetată temperatură de trei sute de milioane de grade.

Votul sărăciei, al fecioriei și ascultării? Desigur, desigur. Dar și al nestingerii Duhului, care știm prea bine că e foc arzători După nașterea creștinului din apă și din Duh (Ioan 3, 4), nașterea monahului din Duh Sfânt și din foc!”

(Sursa – Dăruind vei dobândi – N. Steinhardt – Google Cărți)

Avem, ca un rezumat al acestei prime părți a articolului meu, o stare de mică confuzie – aveți libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu sau oamenii, se pare că drumul monahal, de a-L urma pe Hristos prin renunțarea la toate e o cale bună, dar nici altele nu sunt de lepădat. Aparent, lucrurile duc în dileme, confuzii, și paradoxuri, iar ieșirea din starea asta, și găsirea de drumuri, soluții și tipare nu e ușoară.

Ca să înțelegeți soluția pe care o propun eu la dilemele de mai sus, vă invit să analizăm un pic „Iubește și fă ce vrei!”, o afirmație a Fericitului Augustin.

Fac o paralelă – să zicem că ați avea un apartament de închiriat, dar sunteți foarte flexibil cu regulile din apartament. Ați vrea să ziceți viitorilor chiriași doar atât „Atâta vreme cât nu distrugeți ceva prin apartament, puteți face ce vreți”. Și, uimitor, vizitați chiriașii (cu acordul lor) după un timp, și vedeți că nu au schimbat nimic în apartament, și că regula, deși aparent ar trebui să le fi dat libertăți, i-a limitat excesiv. Din frica de a nu greși în niciun fel cu „Să nu distrugi ceva”, nu au făcut nimic, au stat într-o stare complet nemișcată, nu s-au atins de nimic. Și nu înțelegeți de ce, dacă ați dat o regulă aparent atât de îngăduitoare, efectele au fost paralizante pentru chiriași.

Vă dau însă o situație alternativă. În loc să spuneți doar „Atâta vreme cât nu distrugeți ceva prin apartament, puteți face ce vreți”, dați și exemple de acțiuni: „Ați putea închide geamul. Ați putea veni cu propria mobilă în apartament. Ați putea sta o singură persoană în apartament, sau 4. Ați putea să nu puneți mobilă în apartament. Ați putea face curat lunar, sau săptămânal, sau bi-lunar. Ați putea da petreceri în apartament, sau ați putea să nu faceți asta. Ați putea lăsa geamul deschis. Ați putea și să nu faceți curat”. Am dat aici, într-o ordine oarecare, aceleași legi, de forma Afirmație – Contra-Afirmație. În opinia mea, sistemul acesta de a spune cuiva că poate să facă ce dorește, cu exemple clare, atât pozitive, cât și negative (căci există libertate), va crește libertatea, în loc să o limiteze. O persoană, dacă își imaginează tot procesul prin care poate să facă / să nu facă ceva, va înțelege mai bine o situație.

Acesta este și felul în care văd eu unele porunci, aparent paradoxale și în locuri diferite în Biblie. Nu vi se spune într-un singur loc ce să faceți sau ce să nu faceți, ci aveți niște exemple în locuri diferite, aparent paradoxale. Dacă puteți vedea lucrul acesta, veți putea rezuma poruncile la ce spune Fericitul Augustin, sau la cele două mari porunci citate mai sus. Și faptul că vă bateți continuu capul cu „Oare e în regulă dacă deschid geamul? Oare e OK să fac curat bi-lunar sau să fac săptămânal?” e un pas în plus. Am o mică cale, pot merge pe ea, dar știu și că aș putea merge pe alte căi, am mai multe opțiuni. Sunt, în mare parte, deja enunțate și clare. Acesta este primul avantaj al enunțării regulilor de forma „Ai voie X, ai voie și Non-X”. Pentru mine, din perspectiva aceasta, Biblia are rolul unui coach, al unui antrenor, care se ține de voi și vă îndeamnă – „faceți asta, sau nu faceți asta, dar faceți ceva; încercați X sau non-X, dar încercați ceva!”.

Un al doilea avantaj al enumerării regulilor în această formă este pentru cei care au nevoie de soluții. În „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, scriitorul Andrei Pleșu afirmă:

„În toate parabolele care invită la veghe și priveghere, la așteptarea neodihnită a celui plecat, intră în joc tema absenței și a felului în care poți și trebuie să-ți organizezi viața, având ca reper însăși absența celui așteptat. Ce faci în intervalul de timp (nedeterminat) care te separă de reîntoarcerea «stăpânului»? Într-un anumit sens, aceasta este situația fondatoare a credinței, a oricărei credințe. Credința nu lucrează cu certitudini imobile, nu se raportează la tranșante «vecinătăți» orientative, nu construiește pe evidențe. Ea este, dimpotrivă, un pariu pe inevidență, un mod de a trăi în lipsa garanțiilor ultime, în tensiunea unei expectative fără termen. Credința merge pe încredere, speranță, arvună și răbdare. Ea practică receptivitatea dinaintea unei instanțe care nu afirmă și nu se afirmă imperios. E dialog calm cu o promisiune. A fi credincios nu e a te mișca teleghidat în limitele unei dogme și ale unei «legislații» imediate, ci a evolua liber în cadrul unui «proiect», asumat fără constrângerea unei «prezențe» autoritare. Nu ți se spune ce să faci, nu ți se impune o adeziune de tipul înregimentării. Accepți, în mod lucid, că trebuie să creditezi posibilul adevărului, nu ecuația lui stearpă. Accepți că nu ai acces direct la sensul lucrurilor, la misterul angrenajului lor, la înțelesul binelui și al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu.”

D-l Andrei Pleșu a tratat subiectul și într-un articol (vă recomand să îl citiți, mi se pare foarte util): Cu sau fără dileme? – Dilema Veche.
Revenim la exemplul cu apartamentul de închiriat. Dacă spuneți viitorilor chiriași că pot deschide geamul, și ulterior, că îl pot și lăsa închis, oamenii vor primi diferit mesajul. Unii vor înțelege că au totală libertate să facă ce doresc în această privință, dar pentru unii dintre ei faptul că ați spus că geamul se poate deschide va deveni literă de lege.
Dacă e să compar situația în care un chiriaș e în stare de imobilitate totală, deoarece sfatul „Iubește și fă ce vrei!” mai degrabă îl amețește decât îl lămurește, faptul că o persoană acceptă un sfat, chiar scos din context, chiar neînțeles foarte bine, e mai bine decât dacă nu ar fi acceptat acel sfat deloc.
Cred că e bine că Biblia conține paradoxuri, și lucruri care au nevoie de un grad mai înalt de sofisticare pentru a fi înțelese. Dacă cineva vrea să preia doar un anume mod de a trăi din Biblie, chiar dacă acel fel ar trebui adaptat situației de pe teren, și pus în echilibru cu alte locuri din Biblie în care se vorbește pe tema respectivă, cred că e mai bine decât dacă acea persoană ar trăi doar după „Iubește și fă ce vrei!”.
În unele din cuvintele spuse pe Cruce, Iisus afirmă (Luca, 23:34):

„Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.”

Aici porunca de bază care e încălcată e „Iubește”. Cei care L-au răstignit pe Iisus aveau carențe semnificative aici. Dar este interesant de aplicat principiul pe alte situații, în care unii oameni gândesc în tipare. Și ei cad în aceeași greșeală, a nu ști ce faci.

Imaginați-vă că mergeți într-un oraș și vă faceți semnul crucii când treceți pe lângă o biserică. E ca și cum îți faci tu însuți un semn, îți notezi mental pe harta imaginară a orașului că în locul cutare e o biserică. Semnul ți-l faci ție. Ăsta poate fi și rolul Bibliei, așa cum o percep eu – să îți arate căi diferite de acțiune, și să te ajute să îți imaginezi că o vei lua pe o anumită rută. Te ajută să îți însemnezi mental anumite posibilități. Din nou, este aceeași funcție ca a unui coach.
În Sfânta Evanghelie după Matei (Matei, 11:29-30) se spune:

„29. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.”

Jug bun și povară ușoară. Așa cred că s-ar putea caracteriza și îndemnul Fericitului Augustin.
Și mai e citatul acesta, care merge pe ideea Fericitului Augustin, dă libertăți, mai degrabă decât să le ia:

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” (Ap. I Corinteni, 6:12)

Revenind la titlul articolului. E o privire din exterior asupra creștinismului, care zice că în creștinism ți se iau libertăți. N-ai voie X, n-ai voie Y. Și mulți văd în creștinism doar asta. Cum ar fi, însă, să privim creștinismul ca o sursă de libertate (și libertăți), nu de piedici? Poți iubi oamenii și pe Dumnezeu în multe feluri.

PS, 2018.02.07
Revin cu niște noi gânduri.
Despre Pascal se pot spune și lucruri negative, dar în opinia mea ar trebui să separăm ideea de persoană. Nu prea mă interesează ce făcea Mozart în timpul liber cu viața lui. Dacă îmi place sau nu muzica lui cred că ar trebui să fie strict pe baza calității muzicii lui, nu dacă uman era o persoană de valoare pentru mine sau nu.

Acestea fiind zise, nu am vorbit de Pariul lui Pascal ca îndemn de credință pentru cei deja credincioși, ci pentru că poate fi un punct de pornire pentru cei necredincioși. Și am vrut să arăt că presupunerea de bază a lui, că renunți la ceva pentru a fi creștin, poate fi greșită.

Apoi, poate vă gândiți că chiriașii de imobiliare nu prea sunt îngrijorați despre ce ar putea face într-un apartament, așa că comparația făcută de mine ar putea fi greșită.

Sfânta Evanghelie după Matei, 25:24-27:
„Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat.
Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.
Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?
Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.”

Am menționat metafora cu chiriașii în ideea unor chiriași care ar vrea să asculte cât mai mult de proprietar, care au o temere că dacă calcă strâmb pot face rău.
În opinia mea, chiriașii care fac ce vor într-un apartament sunt în altă paradigmă – nu prea le pasă de administrator. Încalcă astfel principiul de bază menționat în articol: „Iubește”. Faci ce vrei, dar nu chiar în orice condiții. Trebuie să iubești.
Așa, aproximativ 9 români din 10 se declară aparținând unui cult religios. Câți însă trec de la această declarație la fapte, e o mare diferență. Eu, în articol, mă refer la cei ceva mai virtuoși, nu la mase, în general.

Vă mai dau un exemplu, referitor la ce am zis în articol, un exemplu de însemnătate mai mică: există o expresie: „Împărăteasa cerului și a pământului”. De ce nu, mai simplu, a tuturor? Pentru că e de preferat să evidențiezi părțile, are o altă putere cuvântul.

PS, 2020.07.13: Quote:
„the test of a first-rate intelligence is the ability to hold two opposed ideas in the mind at the same time, and still retain the ability to function.” — F. Scott Fitzgerald.

PS, 2020.10.22: Biblia, reorganizată după frecvența cuvintelor. Proiectul inedit demonstrează pozitivitatea Cărții Sfinte – Editia de Dimineata.

PS, 2021.01.14:

„The traditional way of applying the technique is to add “but of course, you are free to refuse” to the end of the request.”

„I found that the technique is generally associated with people being twice as likely to say yes to the same request delivered without the key phrase. Furthermore, that the technique has a substantially stronger effect on compliance when the request is delivered such that the target accepts or refuses immediately. In cases in which the person making the request did not immediately receive a response, the technique tended to be less effective. I found that it generally did not matter whether the request was for a good cause or to sell something. Either way it tended to improve compliance.”

(Read this – but of course, you are free to refuse)

Faptul că nu ți se zice doar „fă ce vrei”, ci fă A sau -A, fă B sau -B, îți dă libertate, în fapt.

PS, 2021.01.17:

„De ești mirean, îndeletnicește-te cu bunătățile ce le poți face in lume;iarde ești călugăr, îndeletnicește-te cu lucruri cu care se împodobesc călugării cei buni.
Dar de voiești să te indeletnicești cu amândouă, vei cadea din amândouă.”

(Sfântul Isaac Sirul).

Copiază URL articolPartajează pe FacebookPartajează pe WhatsAppLinkurile dau eroare?