Un bețiv prinde peștișorul de aur, care trebuie să îi îndeplinească trei dorințe.
– Care este prima dorință? îl întreabă peștișorul.
– Vreau ca marea asta să fie din votcă. Și i s-a îndeplinit dorința.
– Care este cea de-a doua dorință? îl întreabă peștișorul.
Stă bețivul și se gândește, și în cele din urmă spune:
– Vreau ca și toate râurile care se varsă în mare să fie de votcă. Zis și făcut.
– Dar a treia dorința care îți este ? Gândește-te bine, că este ultima.
Stă bețivul și se gândește, și se gândește, și se gândește…, și în cele din urmă spune:
– Ai mă, nu dai și tu o votcă?
Domnul perfect onorabil din bancul de mai sus e un model de-al meu. Îmi place mult și îl admir.
Să vă zic de ce.
Sunt două planuri ale acțiunii în bancul de mai sus:
- Unul e al patimii, al poftei, al nevoiei de cât mai mult, care te cuprinde, te macină și, probabil, te distruge. Domnul din banc vrea să bea mult, mai mult, și când are maximumul, tot ar mai vrea un pic.
- Altul e al libertății, al înfrângerii convențiilor, ar ruperii barierelor, al eliminării oricărui obstacol. Aparent, i-ar ajunge marea de votcă, și ar trebui să se oprească. Insistă și spune că vrea ca și râurile care dau în ea să fie tot votcă. Aparent, e maximul. Deja a insistat. Deja nu se mai poate. A atins maximumul. Dar ce face? Cu o mică manipulare, cu un limbaj prietenos (“ai mă”), insistă și spune că ar mai vrea niște votcă. E conștient că cere ceva ce nu ar trebui, și nu sare calul. O mică bucățică. Inclusiv în asta e o dovadă a libertății.
Domnul din banc e orice om de pe lumea asta, cu două lucruri în conflict în același timp – o nevoie de o putere / drog, care în același timp îi provoacă fericire și îl distruge, și libertatea de a înfrânge orice, inclusiv pofta. În orice om din lumea asta sunt lucrurile în același timp – și să vrei totul și să vrei să oprești totul.
Ai, pe un plan, o eliberare a poftelor, le dai drumul, le lași să te domine (bei până nu mai poți, vrei să ai oricâtă votcă, și când ai maximumul, tot ai mai vrea o votcă), și pe planul al doilea o înfrângere a voinței, o luptă împotriva propriilor plăceri pentru a atinge un obiectiv (îi e greu ca după ce a cerut marea, să insiste cu râurile care se varsă în ea; dar maximumul de dificultate este să mai ceară încă o votcă; trebuie să își înfrângă dorința de a sta cuminte în banca lui, de a da răspunsul tipicar; și, pentru că, totuși, face asta, e un model).
Veți spune poate că știți destui oameni care nu beau și poate nu au patimi care să îi copleșească. Vă propun o nouă perspectivă – Luați chestia asta cu patima și pofta ca pe ceva foarte fundamental – o dorință de a fi fericit, fie că asta vine din patimi sau din virtuți; poți să îți dorești să fii un bețiv, un om josnic, sau poți să îți dorești să fii un om puternic și de succes; sunt în același cadran, al dorinței, care, satisfăcută, are și potențialul să îți facă rău.
Legat de libertate, are două planuri:
- Aparent, e liber cel care își satisface poftele. (nu cred asta, dar e o concepție răspândită)
- Cred însă un anti-model al acestei libertăți, care, paradoxal, nu e virtutea, ci țelul pozitiv care acoperă defectele. Să vrei să atingi un scop înalt, și pentru asta să rupi bariere, convenții, norme (și, uneori, să spargi oule că să faci omleta; să deranjezi). Să vrei să faci Apple, chiar dacă pentru asta uneori nu ești cel mai plăcut companion de discuții. Să aduci sistemul de operare Microsoft în orice PC, chiar dacă ești monopolist și forțezi lucrurile. Să ajungi la puterea Google, chiar dacă pentru asta vei produce supărări. Să reușești, chiar dacă pentru asta sacrifici lucruri și greșești. Cred că libertatea nu e atât în lucrurile pe care cineva și le înfrânează (sunt virtuos), cât în lucrurile pe care are curajul să lanseze (mi-e frică să fac / să mă las de / să mă apuc de / să gândesc / să nu fac). Curajul de a lansa o firmă. Curajul de a reuși (e mult mai comod să îți fie frică de succes). Curajul de a te împlini, când comoditatea de la punctul anterior (satisfacerea poftelor, și distrugerea împlinirii) e mai mare. Curajul de a renunța la ceva. Curajul de a spune Da, sau de a spune Nu, sau de a spune Stai să mă gândesc (toate trei sunt soluții perfect plauzibile, și curajul unei persoane e foarte specific situației sale). Revenind la bețiv, are un anti-țel, își propune să bea până se va auto-distruge. Dar pentru asta e dispus să rupă convențiile sociale și să insiste că ar mai vrea, totuși, o votcă. Indiferent de rușinea prin care trece, vrea să își atingă scopul. Nu are cel mai nobil scop (votcă nelimitată, și apoi încă una), dar cine sunt eu să judec asta? Din perspectiva lui, a unui om care își propune doar să fie fericit în momentul de față (nu îmi pasă dacă ajung la 90 de ani), e un om admirabil – face pentru starea de “Trăiește clipa” prin care trece, orice. Insistă, se zbate, mai cere o votcă. Ăsta e țelul lui, și nu îi e frică să insiste până în punctul în care și lui îi e greu, și se jenează, și tot ce mai poate, totuși zice, e că ar mai vrea, dacă se poate, “ai măi”, încă o votcă.
E o tendință generală să vedem în defectul celuilalt un semn de slăbiciune (e o non-virtute). Poate fi asta, uneori. Dacă vezi un om bețiv, poți presupune că are o slăbiciune. Dar slăbiciunea poate fi și un defect în urma asumării unei libertăți mai mari. Poți lansa ceva nou chiar dacă uneori comportamentul tău e ne-onorabil. Invers – poți fi perfect onorabil și să îți fie frică să îți învingi starea de curaj (curajul poate fi orice, de la a face ceva, la a nu face ceva, de la a câștiga putere la a îți asuma pierderea ei, de la a porni o chestie nouă, la a sta și reflecta dacă merită făcută). Poți fi școlarul cuminte care e virtuos, dar care are un mare defect – nu își asumă libertăți (și libertatea nu e neapărat virtute; poate fi, dar nu e neapărat identificată cu asta).
Pe un ton mai serios, pe tema din banc:
