Am citit zilele astea „Steinhardt. Bughi mambo rag”, de Lavinia Bălulescu (2020, editura Polirom). Impresii? (cu spoilers!)
- Cartea mi s-a părut frumoasă. E o plăcere lectura, ai unele emoții.
- E necesar să știi ce a scris Nicolae Steinhardt? Nu e obligatoriu, dar ajută foarte mult. Dar multe lucruri pot fi înțelese.
- Nu am găsit o singură eroare în carte.
- Sunt unele subtilități cu care nu am rezonat:
- Tatăl mi s-a părut excesiv de prietenos, din descrierile făcute de fiu mie mi s-a părut un pic altfel, nu mi s-a părut genul foarte emoțional și finuț, cum părea în carte, ci mai serios și un pic mai dur. Poate mă înșel.
- Agentul de Securitate era foarte uman, un pic prea uman pentru gustul meu. Nu mi se părea că corespunde modelului, cum îl percep eu.
- În fine, învățăcelul, discipolul, nu e tocmai clar de ce a fost discipol, a avut foarte puțin contact cu Nicolae Steinhardt.
- Aș fi preferat și unele cutezanțe în lucrare, dacă știi bine opera autorului nu prea vin lucruri noi. E un curaj mare să faci așa, dar nu cred că m-ar fi deranjat să văd un text cu idei noi.
- Nu am observat greșeli de exprimare, sau erori de ortografie.
- Cartea se citește ușor, are pe la 200 de pagini, și trec repede.
- Steinhardt rămâne autorul meu favorit.
- Dau nota 8/10.
