Introducere, preambul și câteva referințe biografice
Sfinții Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creștinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creștinătății permanent aprinși în candelele adevăratei credințe creștine. Ei sunt coloana nesfârșită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viața lor în Iisus Hristos și sacrificiul neprecupețit pentru salvarea omului din ghearele nedreptății. „Toată firea omenească au covârșit-o cei trei cu darurile lor cele multe și mari . . .” (Icosul zilei)
Creatorul a făcut pe om din pământ, dar în partea spirituală i-a plantat toate predispozițiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” (Facere I, 27). Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca fii ai harului și adevărului. La început lumea nu a putut înțelege pe Mântuitorul (Ioan I, 1-8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învățător – au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19-20).
Unii, de alte convingeri religioase și filozofice au acceptat pe Iisus Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înțelept al Orientului. Alții, înclinați spre speculație și adepți ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondență Revelația sau să caute identități în învățătura Evangheliei. Așa se prezenta lumea creștină și necreștină în secolul al IV- lea, când au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credințe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur.
Fiecare dintre acești trei mari sfinți ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la nașterea și la trecerea lui către Domnul, iar la 30 ianuarie – Praznicul Sfinților Trei Ierarhi, a fost fixat în secolul al Xl – lea, pentru a răspunde evlaviei și deosebitei cinstiri ce li se aducea lor din partea tuturor dreptcredincioșilor creștini.
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la anul 330 în orașul Cezareea Capadociei, dintr-o familie cultă și numeroasă (zece frați). Tatăl său era retor în oras. Mama lui se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plămădit într-o arzătoare credință. Părinții săi erau printre cei mai bogați ai locului.
După o educație serioasă în familie, copilul Vasile termină școala în cetatea Cezareea apoi continuă la Constantinopol și își desăvârșește studiile retorice și filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică și sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student serios și sârguincios/râvnitor înclinat spre oratorie, dar și spre științele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept și pe cele de matematici, astronomie și medicină.
Iată-l pe tânărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători și permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura și artele. A primit botezul, dar timpul chemării la sale apostolat nu a sosit încă. Pe altă cale, nobila sa mamă și, mai ales, sora lui – Macrina căutau să-l convingă, cu viața lor sfântă în Iisus Hristos, ca să-și pună toată capacitatea lui intelectuală și morală în nesfârsita dragoste a creștinismului. Era la răscruce. Epoca sclavagistă a ajuns la apogeu, iar tânărul profesor părăsește catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiți; dragostea sa pentru Domnul Iisus Hristos crește mereu prin faptele milei creștine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria – cu monumentele lor și Palestina cu mormântul lui Iisus Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu fețe supte de asceză, dar bogați în trăire spiritual – duhovnicească, oameni modești, dar care impresionează prin viața lor și conving prin trăirea și pregătirea lor.
Golul din suflet se completează. Se hotărește să introducă în locul său de naștere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot și episcop (anul 370). Începe o vie, fermă, energică și dinamică activitate împotriva ereziilor (Eunomiu – Arie), apărând învățătura creștină. În acest scop alcătuiește Sfânta Liturghie (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populația orașului. Din veniturile sale construiește spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el sărută rănile bolnavilor pentru a le menține moralul.
Construiește case pentru reeducarea fetelor, azile pentru bătrâni și eliberează sclavii. Figura sa impunătoare, prestanța lui științifică, autoritatea sa morală și, mai ales, energia sa i-au adus faimă, fiind numit, încă din viață, cel Mare. Purta corespondență și ajuta pe toți studenții și elevii silitori, ținea legătura cu foștii săi profesori și educatori/îndrumători/formatori, purtându-le prețioasă recunoștință. Trimite, în misiune, la strămoșii noștri încercați, dascăli creștini, iubind pe sciți și goți, considerându-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364 – 378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar și-a dat seama că personalitatea lui întrunește toate cerințele unei mari figuri istorice. A fost prieten cu Teotim de Tomis și ruda cu Iuliu Soranus – mai marele cetății Tomis. Este purtătorul de grijă al Sfântului Sava de la Buzău (+ 372).
Munca permanentă a Sfântului Vasile cel Mare în toate ramurile de activitate, „noaptea scria și citea iar ziua propovăduia și trăia Sfânta Evanghelie”, a început a-i epuiza forțele sale fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununați de cinste, demnitate și slavă nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trait, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Iisus Hristos și semenul Lui, omul, închid ochii în liniște și pace, numai Tu știi, Doamne, unde merge sufletul meu.” La mormânt a fost condus de toți aceia cărora le-a facut bine și i-a învățat adevărata credință, dar era însoțit (și) de mozaici și de filozofi vechi, oameni de știință și de artă ai timpului. Lângă trupul său neînsuflețit stătea, îndoliat și cu lacrimi scânteietoare, cel mai devotat prieten al său – Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), care îi ține o cuvântare de adio impresionantă. De atunci și până astăzi, adevărații creștini îl cinstesc în rugăciune și prin viața lor.
Sfantul Grigore de Nazianz (Teologul), al doilea sărbătorit de astăzi, se naște la anul 330. În familie are o copilărie fericită și o educație superioară, mai ales din partea mamei, Nona. După ce învață cu părinții săi și apoi la școală, merge spre desăvârșirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană și ascuțită, dar si un fin talent poetic. Urmează școli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexandria Egiptului și Atena „cea de aur”, cum o numește el, unde are ca profesori pe Himeriu și Proheresiu. Rămâne încântat de comorile de cultură ale lumii, vizintându-le și comparându-le riguros. Revine în familie. Își dă seama că învățătura creștină nu-i o speculație a minții omului, ci este viața însăși la gradul cel mai înalt, așa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus Hristos a venit „ca omul să aibă viață și mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind și învățătura creștină și convingându-se, primește botezul. Este hirotonit diacon, preot și apoi episcop de Sazima, împotriva voinței lui. Ajunge apoi pe scaunul Patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învățăturii creștine, reușind să statornicească în suflete credinta cea adevărată.
Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au și adus titlul de Teologul, sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de credință – partea a II – a la Sinodul al II – lea Ecumenic de la Constantinopol (anul 381).
Și el, ca și Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoșii noștri, pentru a face față popoarelor migratoare, care treceau prin foc și sabie teritoriile cucerite. În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea sa natală, cedând scaunul episcopal fără nici o rezervă, căci in sufletul său clocotea arta poeziei și a dragostei pentru Iisus Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea lui nu-i o filozofie abstractă, ci frămaâtarea profundă a minții și inimii sale. Tratatul său Despre Preoție este icoana sufletului său și concepția lui despre slujirea la altar.
Preotului i se cere chemare/vocație de sus, o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei care privesc la preoți, apoi, o aleasă pregătire umanistă și teologică, fiindcă el, spre deosebire de toate preocupările și față de toți oamenii – sfătuiește spre bine și dezleagă greșelile credincioșilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse temperamente.
Încă din viață, Sfântul Grigorie era numit mintea desăvârșită cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea Sfântului Apostol Pavel și inima caldă a apostolului iubirii și sabia arhanghelului împotriva ereticilor și falsificatorilor credinței. Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-și viața în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea lui spre folosul credincioșilor. Astfel a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.
Funia de aur a teologiei Școlii Capadociene se împletește trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur – cel mai strălucit vorbitor, orator și predicator al Bisericii, dar și cel mai sever biciuitor al falsului credincios, ipocrit și fățarnic. Sfântul Ioan Gură de Aur se naște la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar și om de încredere al curții imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curățenie sufletească.
După pierderea soțului ei, Antuza, rămânând văduvă pentru tot restul vieții, se purta numai îndoliată și cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înțelegea durerea, și, ca orice tânăr n-a dat importanță Evangheliei. Educația clasică (filozofia și oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu și cunoscutul sau renumitul filozof Andragațiu.
De pe băncile universitare, îndrăgește oratoria și logica. Demostene și Socrate, Platon și Aristotel erau preferații lui. Începe să profeseze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu dorește să-i lase locul lui, dar el refuză. O situație neprevăzută îl orientează altfel: cugeta zile întregi asupra filozofiei faptei: creștinismul. Pentru el, Iisus Hristos devine centrul preocupărilor, Sfinții sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăitori, care au schimbat fața lumii vechi, creștinii niște oameni deosebiți. El s-a botezat în anul 372 la stăruința mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin Sfântul Botez, ridică piatra grea și neagră de pe inima propriei sale mame.
În floarea vârstei este chemat spre preoție, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez își pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăsește Antiohia și face nevoință/asceză în peșterile munților, însușindu-și învățătura creștină, trăind sfaturile Evangheliei și delectându-și ochii cu frumusețile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită și având o fire vioaie nu se mulțumea cu vuietul munților și foșnetul pădurilor, cu șopotul dulce al izvoarelor în care soarele își scaldă razele, ci dorea să-L vadă pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos realizat în credincios, pentru care s-a și întrupat.
Înflăcăratul, energicul și dinamcul Ioan Hrisostom trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge Arhiepiscop. Începe o activitate predicatorială unică și original în istoria creștinismului. Combate luxul și lăcomia, bogăția și desfrâul, intrând in conflict cu împărăteasa Eudoxia. Trimite misionari în părțile pământului nostru strămoșesc.
Din Sciția Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotonește diacon (anul 404). După aceasta, Sfântul Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înființează, în Marsilia, primele comunități monahale, fapt care îl bucura nespus de mult pe trăitorul monah autentic Ioan Gură de Aur, ajuns Arhiepiscop al Constanipolului.
Din cauza lingușirilor și vicleșugurilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat din scaunul arhiepiscopal. Printre cei care-și ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se află și Episcopul Teotim I de Tomis (Dobrogea), prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toți așteptau deznodământul fatal, dar de frica unei răscoale populare, conducerea imperiului îl recheamă în scaunul patriarhal pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Aceasta a fost prima victorie a credincioșilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan Hrisostom alcătuiește Sfânta Liturghiă care-i poartă, până astăzi, numele precum și rugăciuni mistuitoare mai ales la primirea Sfintei Împărtășanii.
Dușmanii țes noi intrigi. Sfântul Ioan Gură de Aur este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferințelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ținut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol și cu capul descoperit capătă insolație și este cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit și bătut de tâlhari. Soldații îl bruschează, cade în genunchi și este lovit fără milă. Suferind de foame și de sete, abia-și duce zilele. Organismul său nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtășanie.
După primirea Sfântului Trup și Dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în liniște pentru credința în Iisus Hristos, pentru cinste și dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
În acest fel s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor/orator/predicator/propovăduitor și mărturisitor creștin, totodată (și) un ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407). După 30 de ani (anul 438), Împăratul Teodosie aduce rămășițele pământești ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde și sincere ale acelora cărora le-a fost conducător, îndrumător, părinte și păstor sufletesc și duhovnicesc.
Pe pământul nostru românesc, acești trei ierarhi au fost cinstiți încă de la început. Așa cum am arătat, ierarhii și clericii ținuturilor tomitane, dobrogene le-au luat apărarea și i-au cinstit ca mari apărători ai dreptei credințe. Întîistătătorul scaunului mitropolitan al Țării Românești se pomenește încă de la obținerea/dobândirea autonomiei (anul 1885) ca locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credincioșii, ierarhii și clericii ortodocși români ar fi decât aceasta, că moștenesc titulatura scaunului, unde acum șaisprezece secole era Sfântul Vasile cel Mare.
Altfel spus, Sfinții Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfintelor Scripturi. Ei au lăsat o uriașă operă de elită a literaturii patristice universale. Ei sunt dascălii teologilor, florile gândirii creștine din veacul de aur al Bisericii, biciuitorii societății sclavagiste, întemeietorii pedagogiei creștine și ai filocaliei…
Câteva aprecieri și referințe la adresa activității lor teologice și spiritual – duhovnicești
Sfinții Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) și Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) sunt cinstți, pomeniți și prăznuiți, annual, în ziua de 30 ianuarie. Chiar dacă fiecare din cei trei Sfinți Ierarhi au în calendar zile separate de prăznuire, în secolul al XI lea s-a stabilit ca ei să fie sărbătoriți (și) împreună, pentru a evita dezbinarea credincioșilor, care au ajuns să aprecieze pe unul din ei mai demn de cinstire decât altul.
Sfinții Trei Ierarhi s-au arătat împreună Sfântului Ioan al Evhaitelor și i-au spus într-un glas: „La Dumnezeu una suntem și nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci, fiecare la timpul său, îndemnați fiind de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi unul întâi și altul al doilea, și de vei chema pe unul, vin și ceilalți doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” În acest fel a luat sfârșit disputa dintre creștini pe tema: „Care este cel mai mare dintre cei Ttrei Sfinți Ierarhi“.
Sfântul Vasile cel Mare a apărat dumnezeirea Duhului Sfânt și a Fiului. În lucrarea „Despre Duhul Sfânt” arată, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, că Duhul Sfânt este de o ființă cu Tatăl și de o ființa cu Fiul. A fost primul care a făcut o distincție, clară și limpede, între ființă și energie, descoperindu-ne că noi îl cunoaștem pe Dumnezeu doar în lucrările Sale.
Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) participă la formularea teologică a dogmei Sfintei Treimi. În cele „Cinci Cuvântări Teologice” rostite în Capela Sfintei Învieri din Constantinopol, el vorbește despre modul în care trebuie făcut teologie, despre Dumnezeu în fiinta Sa, despre Fiul lui Dumnezeu Întrupat și despre Duhul Sfânt, demonstrând, cu temeiuri biblice, scripturistice și patristrice, că cele trei persoane sunt de o ființă.
Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) pune un accent deosebit pe demonstrarea modului în care Dumnezeu intervine și lucrează prin pronia Lui asupra Bisericii, asupra vieții credincioșilor. Sfântul Ioan Hrisostom pune accentul pe doctrina socială a Bisericii. Ne descoperă că nu putem înțelege taina comuniunii Sfintei Treimi dacă nu facem experiența comuniunii ecleziale.
Câteva concluzii și încheierea
Când vorbește despre Sfinții Trei Ierarhi, Biserica spune despre ei că Sfântul Vasile cel Mare este mâna care lucrează, Sfântul Grigorie Teologul este mintea care gândește, iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) este gura care vorbește.
În urmă cu optzeci de ani, la Congresul Facultăților de Teologie de la Atena, din anul 1936, s-a hotarat ca ei să devină patronii/ocrotitorii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic din întreaga lume.
Așadar, Ortodoxia cinstește, în fiecare an, la data de 30 ianuarie, pe Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Cu toate că sunt sărbătoriți, după cum am mai spus, și în mod separat, viața și opera lor teologică sunt foarte importante, motiv pentru care se cinstesc și împreună, ca o icoană a Bisericii și a Sfintei Treimi. Sărbătoarea acestor Sfinți Ierarhi a fost instituită în anul 1081 (1084 după alte surse) de către Patriarhul Ioan al Constantinopolului, ca urmare a unei minuni.
Prin urmare, Sfinții Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creștinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce sunt numiți luceferii creștinătății permanent aprinși în candelele adevăratei credințe creștine. Ei sunt coloana nesfârșită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viața lor în Iisus Hristos și sacrificiul neprecupețit pentru salvarea omului din ghearele nedreptății. Orânduirea de atunci incuraja îmbogățirea unora prin munca brută a sclavilor. Pentru aceasta Sfinții Trei Ierarhi sunt comparați cu biciul cel întreit – împletit al lui Dumnezeu împotriva exploatării. Cultura lor aleasă și multilaterală este îndemn pentru cercetare. Viața desăvârșită a lor este un exemplu viu, autentic și demn de urmat.
Așadar, o Parinți de trei ori fericiți, nu încetați a vă ruga pururea lui Iisus Hristos și Maicii Sale, pentru cei ce săvârșesc cu credință și cu dragoste, cu evlavie și sinceritate a voastră pomenire. Vă rugăm să scoateți pe cei răi din îndoieli, și să ne scăpați pe toți de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi să auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos!… „Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția gătită vouă încă de la întemeierea lumii . . .” (Matei XXV. 34).
În altă ordine de idei, numeroase biserici și mănăstiri din România își serbează în aceasta zi hramul. Dintre acestea, la loc de cinste se află Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637 – 1639, o bijuterie a arhitecturii bisericești dar și un ales loc de cultură, tradiție și spiritualitate autentic romanească…
Stelian Gomboș
https://steliangombos.wordpress.com/
