Dr. Stelian Gomboș: Câteva aspecte sau referințe teologice cu privire la raporturile dintre drept, dreptate și religie

Preambul sau prolog la partea I

Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societății, cu gradul de civilizație al acesteia și împreună cu celelalte științe sociale.

De-a lungul istoriei și existenței sale, între drept și religie, două dintre marile forțe ce au modelat lumea și societatea umană încă de la zorii apariției acestora, a existat o legătură inevitabilă și indisolubilă.

Atât dreptul cât și religia își au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creația oamenilor, își au originea și existența în credința într-un sistem mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri.

Normele religioase și normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului ele s-au diferențiat, nu însă într-un mod totalmente antagonic. Diferențierea sau deosebirea acestora este dată, așa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura rațiunii specifice fiecăreia.

Ca normă și spiritualitate, ce are drept centru de greutate ființa umană, dreptul se interferează cu religia, în grade diferite, în existența sa temporală și spațială, dobândind când un conținut profund religios când, din contra, un conținut absolut ateist, independent și delimitat de religie.

În literatura de specialitate s-au exprimat poziții diverse: de la dizolvarea dreptului în religie, la separarea lor radicală, înregistrându-se însă și opinii intermediare.

În linii mari, putem aprecia apriori că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină și caracterul sacru al regulilor de drept.

Autoritatea dreptului, în general, cât și a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forțe, respectiv: pe forța materială, pe forța rațiunii și pe forța mistică. Forța mistică  este forța bazată pe sentimentul, pe credința că respectarea unei reguli de conduită reprezintă respectarea unei porunci divine.

Legătura dintre drept și religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituții au la bază sentimentul mistic.

Un alt aspect ce diferențiază cele două sisteme normative, religios și juridic, are în vedere elementele de fond între care se stabilește relația. Preceptele religioase privesc, chiar și la nivelul sancțiunii, raportul omului cu divinitatea, pe când cele juridice au în vedere relația individului cu grupul social, care îl și sancționează de altfel.

Afirmarea principiului laicității dreptului, care e tot o normă juridică și care urmează a fi interpretată ca atare, este astăzi înțeleasă într-un sens pacificator. Laicitatea nu înseamnă negarea libertății credinței sau a religiei, ci recunoașterea acestei libertăți, cu consecința separării statului de biserică, a spațiul politic de cel religios. Laicitatea înseamnă neutralitatea autorităților, inclusiv în ceea ce privește învățământul, față de diversitatea de credințe religioase și implică toleranță religioasă.

Deși astăzi este indiscutabil că între drept și religie nu mai există aproape nici un raport formal, între cele două se păstrează o legătură latentă, prin substratul lor comun mistic. Astfel, respectarea dreptului, chiar și a celui laic, se bazează nu numai pe raționament și observație, ci și pe sentiment și intuiție (Al. Vallimărescu le numește „sentiment mistic”).

Pe aceeași idee, alți scriitori sunt de părere că dreptul nu este doar cunoaștere ci și credință, chiar dacă la ea nu aderăm toți, cel puțin nu cu aceeași convingere. „Dreptul se caută mereu în tot ceea ce-l determină și-l califică: divinitatea, natura, rațiunea, timpul.”

Despre evoluția dreptului în raport cu religia

Cea mai veche doctrină religioasă este animismul care înseamnă credința în spirite și în suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morților și cel al fenomenelor naturale. Animismul constituie, în concepția lui E. B. Taylor, „baza religiei, de la cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”.

Prima mare religie monoteistă o reprezintă iudaismul, bazată pe alianța dintre Iahve (Iehova) – Dumnezeu și poporul ales, răspândită în bazinul mediteranian cu aproape 100 de ani înainte de Hristos (poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul oraș în care a apărut religia creștină, aproximativ în anul 30 d.Hr., religie legată organic de persoana, viața și moartea lui Hristos (Isus din Nazaret, Regele Iudeilor).

În galeria marilor religii se găsesc: hinduismul în India, Budismul – China, islamismul țările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă; acestea au configurat dreptul societăților în întreaga lor istorie, rămânând și astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.

La egipteni faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel mai drept, atotștiutor și desăvârșit în judecata și hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă țara și să stăpânească pământul. El este șeful suprem al cultului religios. Dreptul egiptean antic și-a extras normele din prescripțiile religioase: el este considerat de origine divină, reprezentând poruncile divinității.

În timpul imperiului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda.

Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituția Bisericii Creștine nu a creat un drept, pentru că acesta exista deja – era dreptul roman care se aplică tuturor cetățenilor de pe întreg cuprinsul imperiului (Legea celor XII table – sec. V î.Hr.). Religia creștină apărută după această dată, a preluat norme și concepte din legea romană. Armata romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică, Imperiul Roman asigurând mediul politic prielnic pentru răspândirea creștinismului. Istoria consemnează că armata romană a facilitat creștinarea populației autohtone din Dacia și alte teritorii ocupate (iar după anul 300, Sfântul Andrei).

Religia creștină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin: religia a fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între granițele imperiului, ea fiind decretată religie de stat în anul 392 de către împăratul Theodosius, consecința fiind numirea împăratului ca șef politic religios al imperiului.

Dacă este să facem o introspecție analitică din perspectivă istorică asupra evoluției dreptului (incluzând toate sferele de cuprindere ale acestuia – rol, funcție, normă, loc în cadrul vieții sociale, etc.) în interdependență cu religia, atunci putem pleca de la punctul de vedere legitim că în lumea antică, la vremea când s-a cristalizat noțiunea de drept, nu se făcea distincție între normele religios – morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiași voințe divine, iar conținutul lor nu făcea altceva decât să exprime în precepte moral-religioase această „voluntas Dei”, impusă ca „lex vitae” (normă de viață).

Apoi, trebuie reținut faptul că, în epoca veche, la romani, legile au îmbrăcat un veșmânt religios atât ca expresie lingvistică, cât și în privința conținutului lor. Într-adevăr, în epoca veche, până și instituțiile juridice, precum contractele, erau încheiate în formă religioasă. De pildă, „… forma pe care au îmbrăcat-o convențiile pentru a deveni contracte a fost cea religioasă… Cele mai importante contracte în această formă sunt „sponsio” (promisiunea) religioasă și jusiurandum liberti” (jurământul dezrobitului)”.

Inițial, și dreptul internațional (jus gentium) a avut un caracter religios. Se știe, de pildă, că la romani, problemele internaționale intrau în competența senatului și a unui colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un „pater patratus”, „care avea un rol deosebit în tranșarea diferendelor, declanșarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, după un anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit jus fetiale, cuprinzând primii germeni ai dreptului internațional”.

Un amplu proces de desacralizare a societății romane, și, pe cale de consecință, o delimitare între jus și fas a avut însă loc după alungarea ultimului rege și instaurarea republicii, abia în anul 509 î.e.n. Ca o consecință imediată, „pontifex maximus” și-a pierdut în mare parte atribuțiile de ordin politic. S-a afirmat de asemenea că „… în concepția romanilor primitivi, rurali și superstițioși, cultul legilor figura alături de cultul zeilor, a căror bunăvoință era invocată pentru buna desfășurare a raporturilor sociale”. Evident că nu se poate vorbi de un cult al legilor, și cu atât mai puțin de un cult paralel – al legilor și al zeilor – ci doar de o sacralizare a legilor. Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerați sursa însăși a legilor, de unde și obligativitatea observării și aplicării lor ca porunci divine.

Așadar, în epoca veche, nu putem vorbi de o așa-zisă „confuzie”, fiindcă, atunci, toate legile divine și omenești erau considerate ca hotărâte sau izvorâte din voința divinității, de unde și sintagma uzuală la vremea aceea: „fas est”, adică este permis (de zei) sau îngăduit de legi.

În anul 449 î.e.n., au fost publicate „leges XII tabularum” (legile celor XII Table) gravate în table de bronz, ele au fost fixate la vedere. Așadar, de-abia de la această dată am putea vorbi de o distincție între ceea ce este permis sau îngăduit de zei și ceea ce nu este permis de lege (per legem non licet), deși orice act de supunere față de voința legiuitorului roman înseamnă încă o supunere față de voința Divinității.

Trebuie de asemenea învederat și faptul că această lege pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare timp de 11 secole.

Sensul inițial pe care îî exprimă noțiunea de „lex”, adică de supunere față de voința zeilor, a fost într-adevăr exprimată și materializată de legiuitor și în epoca imperiului (27 î.e.n. – 565 e.n.), când, cel puțin în epoca principatului (27 î.e.n. și 284 e.n.), întreaga putere a fost concentrată în mâinile împăratului, conducătorul autocrat al statului, cel „sfânt” (Augustus), venerat în virtutea alegerii sale prin voința zeilor. De altfel, în această perioadă, deși senatul și vechile magistraturi supraviețuiesc, „ele nu sunt altceva decât un paravan în spatele căruia se camuflează monarhia”, instituție pe care romanii de odinioară o considerau – ca și alte popoare din vremea respectivă –  voită de Divinitate, de unde deci și legea dictată de aceasta nu era finalmente altceva decât expresia voinței divine.

De o reală distincție între „fas” și „lex”, nu putem vorbi decât de-abia din secolul al IV-lea, când religia creștină devine religia Imperiului roman (anul 380). Împăratul a continuat să fie însă considerat „Unsul lui Dumnezeu” (cf. can. 69 Trulan) până la prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit (bizantin), în anul 1453, de unde și ipostaza, care a fost dealtfel preluată în toate statele din Europa, inclusiv la români, că legile au continuat să fie emise în numele Divinității și al legiuitorului, alias, împărat, domnitor, principe, etc.

Măcar și din aceste succinte precizări istorice ne putem așadar da seama că este impropriu a vorbi de o așa-zisă „confuzie” între „drept” și „morală”, fiindcă, despre un adevărat divorț între sacru și profan nu putem vorbi decât în epoca modernă, dar, și atunci, acesta a fost parțial, și nu pretutindeni. Că el nu s-a consumat în totalitatea lui, ne-o arată până astăzi practica pe care o întâlnim în unele săli de tribunal din Europa sau America, unde jurământul pe Biblie sau în numele Divinității este o realitate. Deviza, „In God we trust”, certifică și ea aceeași credință într-un Legiuitor Suprem. Dreptul modern, fără a mai fi profund religios, nu renunță la mijloacele prin care sentimentul religios îl ajută în realizarea lui. Un asemenea mijloc este jurământul judiciar.

În primul rând trebuie să precizăm că norma juridică din perspectiva antichității spațiului greco-roman era o exprimare veridică a concepției acestor popoare despre ideea de drept, și, ipso facto, a concepției lor despre raportul dintre divinitate și om. De altfel, gândirea romanilor despre drept a fost chintesențiată în acele rostiri despre natura și rostul dreptului, exprimate de jurisconsulți în acele formule lapidare și concise, unice, care adeveresc de fapt că, pentru ei, principiile dreptului și ale moralei își au un izvor comun. Această realitate ne-o confirmă atât Celsus, cât și Ulpianus. Pentru Celsus, conform căruia „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și a echității), cuvântul drept are atât un sens moral, cât și juridic. De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se îngemănează – în rostirea sau definirea lor – cu cele de natură morală în mod organic. Într-adevăr, pentru el, „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Or, pentru a distinge între ceea ce este drept și nedrept – atât conceptual, cât și faptic – presupune întâi de toate a avea o concepție bine definită despre ceea ce este moral și imoral, bun și rău, permis și nepermis etc, adică în conformitate cu preceptele legii morale naturale.

Vedem, așadar, că și din această definiție a lui Ulpianus trebuie să reținem această legătură organică, intrinsecă, care există între legea morală și legea juridică, și de care trebuie ținut seama atunci când evaluăm sau judecăm fapta umană, și nu să o raportăm doar la aspectul ei social.

Odată cu creșterea și mobilitatea populației, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea elaborării de acte și proceduri necesare pentru cei care nu erau considerați cetățeni romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcțiile publice rămân sub protecția religiei, iar cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voința era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii. Împărații romani și-au luat titlul de divus = divin, iar consulii și împărații erau investiți de Senat cu putere în numele divinității.

Creștinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a dezintegrat de drept, în perioada în care creștinii au luptat împotriva persecuțiilor. Cu timpul însă religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii și Papii justificau autoritatea prin voința lui Dumnezeu.

Firește, normele morale nu au o valoare juridică, și nici nu operează prin măsuri coercitive (de constrângere). Și, totuși, ele au un caracter obligatoriu până și în dreptul internațional, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.

Principiile legii morale influențează de altfel toate ramurile dreptului – internațional, civil, penal etc. De pildă, „morala internațională” – indiferent pe ce principii religioase ar fi ea construită (mozaice, budiste, creștine, islamice etc.) – „influențează dreptul internațional, în sensul că tot mai multe reguli ale moralei și echității, fiind respectate de state, au îmbogățit dreptul internațional, transformându-se în reguli ale sale. Încălcarea regulilor moralei și echității exercită, dimpotrivă, o acțiune negativă asupra dreptului internațional. Invers, respectarea dreptului internațional – scrie prof. I. Diaconu – asigură promovarea unui element de moralitate în relațiile dintre state, în care și valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate”.

Deși influența religiei s-a manifestat și în perioada Evului mediu și epocii moderne în special asupra dreptului public, anumite instituții de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale și de esență religioasă.

Este deja cunoscut că evoluțiile raporturilor dintre drept și religie nu au fost rectilinii. De asemenea, aceste faze nu reprezintă decât raporturile trecătoare între drept și religie, ca instituții formale. Treptat însă, instituțiile se laicizează, se realizează demarcarea mai mult sau mai puțin pronunțată între funcțiile și instituțiile religioase și laice. Astăzi este indiscutabil că între drept și religie nu mai există aproape nici un raport formal, temporalul și spiritualul își au fiecare domeniile lor. În toate țările dezvoltate Biserica este fundamental separată de stat.

Și totuși între drept și religie există încă o strânsă legătură. Există, am putea zice, o legătură reală. Dacă între cele două discipline a existat multă vreme – și mai există și azi într-o anumită măsură – o legătură și chiar o confuzie, azi legătura se prezintă sub alte aspecte. Nu mai avem o legătură de la autoritate la autoritate, de la instituție la instituție, ci o legătură latentă, confuză prin substratul lor, sentimentul comun, mistic.

Raporturile dintre drept, justiție, dreptate, religie, etică și morală

Perspectiva analizată până în prezent poate induce însă necesitatea de a formula o întrebare fundamentală – ce este dreptul?

Dreptul l-am definit ca: totalitatea normelor care se impun oamenilor în societate, și sancționate la nevoie de forța materială.

Dar religia ce este? „Religia, scrie E. Durkheim, este un sistem solidar de rituri și credințe, relativ la lucruri sfinte, care unesc într-o comunitate morală, numită biserică, pe toți cei care aderă la ele”.

Cu alte cuvinte și dreptul și religia se caracterizează prin două elemente: norme și procedee de manifestare și valorificare a lor, care poartă numele de rituri în religie, de procedură în drept. Și este și natural să fie astfel, dreptul, așa cum am arătat deja, derivând în mod direct din religie, iar tehnica lui fiind opera corpului sacerdotal în vechime.

În Biblie noțiunea de Torah (nomos sau lex, pentru versiunile greacă și latină), având sens apropiat noțiunii de drept, apare sub forma unei legislații, a unui comandament al lui Dumnezeu, diriguitor pentru conduita indivizilor.

„Cele 10 porunci” cuprind reguli ordonate de divinitate, care sunt prezente astăzi în legislațiile moderne – „Să nu ucizi”, „Să nu preacurvești”, „Să nu furi”, „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” – iar încălcarea lor se transformă în fapte sancționate penal.

După cum am menționat, atât dreptul cât și religia își au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate.

Cele două fenomene sunt creația oamenilor, își au originea și existența în credința în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri.

Normele religioase și normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferențiat. Diferențierea acestora este dată în primul rând de natura rațiunii specifice fiecăreia.

Se consideră că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină și caracterul sacru al regulilor de drept.

Autoritatea dreptului, în general, și a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forțe, respectiv: pe forța materiala, pe forța rațiunii și pe forța mistica.

Forța materială (forța fizică) este elementul specific și indispensabil dreptului, care îi conferă autoritate exclusivă.

Cu toate acestea, se apreciază că forța materială a dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului, prin subordonarea la dispozițiile sale.

Relația dintre drept și religie continuă să fie și în zilele noastre importantă. Între regulile de drept și preceptele religioase există numeroase puncte de contact, zone care se suprapun, asemănări, deosebiri și influențe reciproce. Logic, cele două discipline sociale și umane sunt distincte.

Dreptul reglementează raporturile sociale dintre oameni. Religia se ocupă de relațiile dintre oameni și divinitate, raporturi extrasociale și extrasenzoriale.

Dreptul este un ansamblu de norme juridice, în timp ce religia este un ansamblu de rituri, ritualuri și credințe cu privire la reprezentare și supunere față de Dumnezeu, care unesc pe toți cei care aderă la ele.

În drept, procedeele de valorificare a normelor juridice se numesc proceduri juridice, iar în religie, procedeele de manifestare și valorificare a normelor religioase se numesc rituri.

În realitate, există asemănări și contracte frecvente între drept și religie. Religia, ca și dreptul, este un sistem normativ (chiar dacă el nu este numai normativ).

Mai mult, normele religioase au aceeași plasticitate, aceeași aptitudine de a consacra un comandament social, căruia îi dau forța pe planul conștiinței, ceea ce le conferă, un statut de „neutralitate”, în raport cu valorile sociale, pe care le reglementează.

Religia are o capacitate de absorbție aproape indefinită, este în puterea sa de a sacraliza o categorie de reguli, de  a transforma obiceiurile în rituri sau gesturile obișnuite în gesturi rituale. Există zone în care religia și dreptul se suprapun, ceea ce explică de ce uneori frontierele dintre ele sunt indecise. Există religii legaliste și drepturi religioase. Un mare număr de religii impun credincioșilor lor respectarea regulilor sociale și a regulilor juridice. Religiile confirmă sau infirmă valorile care le cuprinde dreptul pozitiv. Religia cuprinde un cadru juridic, în care sunt transmise principalele prescripții ale dreptului, ce apreciază că trebuie respectate de credincioșii săi și invers, există sisteme de drept, evident religioase: dreptul talmudic, dreptul musulman sunt considerate ca forme relevante de drept religios, pe când dreptul canonic este o formă atenuată, fiind privit ca un drept pozitiv al bisericii creștine, făcând parte din familia sistemelor de drept născute din dreptul roman.

Pe de altă parte, dreptul, practica judecătorească și doctrina juridică conțin și elemente religioase care evidențiază legătura dintre drept și religie. Este suficient să ne referim la dreptul familiei care cuprinde elemente religioase sau la dreptul procesual, în care se reglementează mărturia în fața instanței prin depunerea unui jurământ ce se încheie cu formula religioasă „Așa să- mi ajute Dumnezeu”. În timpul jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe biblie.

Raporturile dintre drept și religie variază după religia și dreptul intern la care se referă. În România, regulile religioase nu sunt reluate de drept, dar nici nu sunt ignorate.

Dreptul nostru, ca și dreptul altor state cuprinde norme care au în vedere faptul religios, ca de exemplu cele 10 porunci din Decalog, ce se regăsesc aproape în toate legislațiile.

Constituția României admite celebrarea căsătoriei religioase, după oficierea căsătoriei civile. Art. 29 din Constituție dispune că libertatea credințelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă.

Această libertate are drept consecință, libertatea de a înființa culte și asociații religioase, precum și de a exercita aceste culte în formele prevăzute de statutele și canoanele proprii, pe temeiul prevederilor Legii nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Cultele se bucură de autonomie religioasă și de sprijinul statului, ceea ce le conferă independența, intervenția statului fiind justificată numai atunci când s-ar aduce atingere valorilor garantate prin Constituție. Laicitatea statului este expresia libertății credințelor și a separării statului de biserică, fără a se dispune de societate.

În zilele noastre, religia continuă să aibă un rol important în promovarea și respectarea normelor juridice, prin influența educativă ce o exercită asupra credincioșilor. Desigur, dreptul conține și norme care contrazic preceptele religioase ca de exemplu, acceptarea legitimei apărări, deși religia promovează toleranța, sau a divorțului și avortului, respinse de unele credințe religioase. Din acest motiv, aparent necesar când se studiază dreptul, trebuie să se examineze și corelația lui cu religia și, înțelegându-i dimensiunile reale, să fie valorificate în interesul general al societății, în vederea promovării unei conștiințe la nivelul celor mai înalte exigențe ale umanității.

Sub aspectul său văzut, de instituție umană, Biserica (și aici ne referim implicit la cea creștină) a avut și are și ea nevoie – pentru îndeplinirea misiunii sale – de norme juridice. De aceea, „mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului său, se supun în parte formelor de drept… Din atingerea cu statul pe de alta parte – scria un canonist ortodox român la sfârșitul secolului al XIX-lea – cum și din contactul unei biserici cu alta, rezultă iarăși oarecare raporturi, care trebuie stabilite după principii de drept”. Dar, Biserica, fiind o instituție divino-umană, cu caracter spiritual, „legile ei, bazate pe drept, au putere obligatorie, nu însă și constrângătoare ca legile civile, …”. De aceea, din punct de vedere al caracterului legilor, „dreptul bisericesc își întemeiază autoritatea sa pe partea morală a acțiunilor…”, și nu pe aspectul coercitiv (constrângător), ca legile civile.

De altfel, trebuie știut că, în Biserică, orice infracțiune se judecă mai întâi ca păcat, și, după gravitatea acestuia, se apreciază și gravitatea infracțiunii, de unde deci și evaluarea acestuia prin prisma legii moral-creștine.

După cum am făcut cunoscut deja, la romani, noțiunea de „lege” a avut – printre altele – și sensul de „credință religioasă” – adăugând ulterior și valență creștină, ortodoxă.

În rostirea românească, cuvântul „lege” a fost preluat din latinescul „religio”, care exprimă –  în viziunea dată de C. Noica – „a lega dinăuntru, prin credință și conștiință”, ceea ce la români se transmisese prin legea nescrisă, adică prin „moș” (obicei). Nu este deci întâmplător faptul că atunci când au apărut Colecțiile nomocanonice (Pravilele Țării), românii le-au numit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumnezeu”.

Morala (și normele etica sau morale) reprezintă un ansamblu de idei, precepte reguli cu privire la bine și la rău, corect și incorect, just și injust. Morala, ca sistem rațional de norme pentru propria conduită, se bazează pe convingerea intimă și conștiința personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, față de sine însuși.

Preceptele și normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-și raportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge și definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Normele morale sunt dotate cu sancțiuni de aceeași natură. Aceste sancțiuni pot fi exterioare subiectului și anume o reacție a mediului social (a colectivității) față de fapta imorală și în acest caz avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public, sau pot fi interioare, din sfera conștiinței subiectului, acestea fiind cele mai puternice și eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget sau scrupule de conștiință.

Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este și societatea. Ea a jucat și continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relațiilor sociale și asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale principiile binelui, dreptății, justiției, adevărului – valori aidoma apărate și promovate și de drept, de la bun început s-a pus problema analizei raportului dintre drept și morală, a asemănărilor și deosebirilor dintre ele. În perioada antică până în cea medievală, în general în multe privințe, normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate gândirea juridică a fost preocupată de raportul dintre drept-morală.

Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincție bine precizată între cele două categorii de norme sociale doctrina juridică romană, preocupată de perfecționarea sistemului juridic, a făcut pași sensibili în direcția conceperii  dreptului, independent de morală. Germanul Thomasius (1655-1728) a separat pentru prima dată, dreptul de morală, din punct de vedere teoretic. Apoi, problema s-a aflat și continuă și azi să se afle în atenția diferiților filosofi și teoreticieni. Kant și-a adus contribuția deosebită la această analiză, relevând caracterul absolut, apriori al legii morale, relevată de rațiunea practică în forma imperativului categoric. În dezvoltarea acestei teme – considerată de Jhering „Capul Horn” al filosofiei dreptului, au apărut teze dintre cele mai diverse, mergând de la identificarea naturii normelor juridice și morale (G. Ripert), până la considerarea că știința dreptului, ca „teorie pură” a dreptului (H. Kelsen), trebuie să facă abstracție de influența moralei ca și a politicii și altor factori extrajuridici asupra dreptului.

În fapt, quasitotalitatea juriștilor este de părere că între drept și morală există o corelație organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-și însă identitatea.

Care sunt asemănările și deosebirile dintre drept și morală? Fără îndoială că atât dreptul cât și morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în anumite privințe, în funcție de natura grupului social, a colectivității naționale, sociale, religioase în care se manifestă. În etape istorice diferite sau chiar în aceeași epocă la clase, categorii sociale sau profesionale diferite există și valori morale diferite, uneori chiar opuse. Dreptul în schimb, prin natura sa este și trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică în societate, într-o țară dată.

Normele morale au un caracter spontan în apariția lor, pe când normele de drept, cu excepția cutumei juridice, sunt rezultatul unei creații conștiente și organizate. Este de notat legătura strânsă între normele de morală și religie. Practic, fiecare religie a determinat formarea unei morale, sacralizând preceptele etice și unele instituții sociale, în special cele privitoare la viața de familie. Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea și laicizarea instituțiilor, procesul fiind însă diferențiat de la o religie la alta. Și astăzi unele sisteme de drept, cum este cel islamic bunăoară,  sunt puternic influențate de morala religioasă. (Coranul este atât „cartea sfântă” cât și „codul” popoarelor islamice).

Din punct de vedere al sancțiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce normele de drept pot să fie asigurate prin forța coercitivă a statului, normele morale au ca sancțiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conștiință. Aceasta nu înseamnă că sancțiunile morale sunt fără valoare. Eficiența lor depinde de profilul moral al persoanei respective, care resimte mai profund sau mai puțin profund și, deci, cu eficiență mai mare sau mai redusă această sancțiune.

Legătura strânsă deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate decurge și din împrejurarea că numeroase norme cu un conținut identic au atât o natură morală cât și juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect față de viața, demnitatea, proprietatea altora, sunt în același timp și norme cu un puternic conținut moral. Forța dreptului se găsește atât în justificarea sa logică, rațională, cât și în aprobarea și susținerea morală.

În general sfera de acțiune și cuprindere a moralei este mai extinsă – dar reglementarea mai puțin corectă – decât a dreptului. Acest fapt nu justifică unele păreri, care au existat în teoria dreptului și în filosofia juridică, potrivit cărora „dreptul n-ar fi altceva decât un minim de morală”, necesară în societate.

Spre deosebire de drept – care asigură respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin forța de constrângere – morala asigură respectarea normelor conviețuirii umane, de obicei nescrise, prin obicei, prin tradiții seculare. Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate și relațiile morale dintre oameni, care au găsit în credința lor religioasă suportul și criteriul judecății faptelor lor.

Din punct de vedere teologic, asemănările și deosebirile dintre drept și morală sunt următoarele:

Asemănări:

• ambele pleacă de la Dumnezeu;
• ambele presupun o autoritate superioară și cer supunere față de ea, după cum se arată la Romani 13, 16: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”.
• ambele presupun ascultare, norme și pedepse;

Deosebiri:

• morala reglementează mai întâi raportul omului cu Dumnezeu, pe când dreptul reglementează numai raportul dintre oameni;
• morala reglementează mai întâi viața intimă spirituală a omului și după aceea acțiunile văzute ale omului, pe când dreptul reglementează numai acțiunile externe după principiul latin: “de internis non judicat praetor”;
• normele moralei sunt neschimbătoare, pe când normele dreptului pozitiv pot fi supuse schimbării;
• morala nu admite ca mijloc de rezolvare forța fizică, pe când dreptul chiar o stimulează.

Așadar, legătura între drept și morală, între ce este drept și ce este bine (bun), între drept și religie etc. este adeverită nu numai de realitatea istorică a vieții umane, cât și de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci și concluzia firească: nu trebuie să existe drept fără morală, fără afirmarea principiilor unei morale umaniste, sănătoase, care să aibă întotdeauna în vedere binele, dreptatea și echitatea, valori supreme, așa cum sunt ele de altfel prevăzute și de legea morală, de sorginte biblică, iudeo-creștină, și cerute și de drepturile universale ale omului, apreciate ele însele ca o „religie” a omului de azi și de mâine.

Câteva aspecte generale ale dreptului canonic ortodox

Pentru a înțelege mai bine legătura sinergică, organică, încă din timpurile preistorice, dintre drept și religie, ca sintagme generale și universale, apelul la filosofia și noțiunile de bază ale dreptului de sorginte religioasă (canonic) se poate dovedi de mare ajutor în demersul nostru, aplecându-ne însă în lucrarea de față doar asupra celor mai importante izvoare ale sale, cu preponderență cele din antichitate și ev mediu, scrierile canonice funcționând în același timp și ca norme civile și penale.

În orice societate există și o autoritate spirituală de amplă respirație: este Biserica, definită ca: ”instituție obștească creștină, formată din credincioși și organizată după rânduielile religioase și morale specifice credinței creștine”.

Dreptul canonic desemnează suma principiilor și normelor de drept după care se organizează și se conduce întreaga Biserică creștină, adică toate confesiunile creștine. Dreptul canonic ortodox este o ramură a dreptului canonic creștin, fundamentat pe principiile și normele de drept care guvernează organizarea și viața Bisericii Ortodoxe, privită ca societate religioasă creștină.

Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea juridică în cadrul societății, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea comportamentului credincioșilor, pentru deprinderea lor cu săvârșirea de fapte bune (legale). La rândul său, autoritatea legiuitoare preia din învățătura religioasă principii, reguli, concepte și norme pe care le înglobează în substanța normelor juridice pe care le elaborează. Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială: ea este clădită atât pe normele juridice elaborate de stat, cât și pe regulile derivate din voința Domnului, transmise prin tradiție și dogmă.

Deci, dreptul canonic ortodox poate fi definit ca disciplină teologică-juridică, în cadrul căreia se spun principiile și normele de drept după care se organizează și se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate religioasă creștină; sau ca știință teologică creștină, studiind metodic și expunând sistematic principiile și normele de drept după care se organizează și se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei de societate creștină.

Plecând de la izvoarele sale, o primă categorie o reprezintă izvoarele materiale sau factorii de configurare a dreptului canonic, reprezentate de:

• condițiile obiective specifice societății omenești organizate, sub forma Statului, în cadrul căreia se derulează activitatea Bisericii;
• Biserica însăși, viața bisericească, așa cum a fost și este organizată ca o componentă importantă a realității

Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că acesta era deja fundamentat de Stat, cu mult timp înainte de apariția ei. Biserica și-a însușit dreptul societății în care s-a constituit, din necesitate funcțională.

Legile statului, reprezintă, așadar, cel mai important izvor material pentru Dreptul Canonic. A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul lor,s unt:

1. izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituții, legi organice, legi ordinare, etc), normele canonice, obiceiul bisericesc și adevărurile cuprinse în normele de credință și normele morale pe care le regăsim în Operele Religioase;
2. izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor ecumenice, pravile călugărești (monastice), canoanele cuprinse în scrierile sfinților, părerile canoniștilor, jurisprudența bisericească.

Biserica, ca orice comunitate aparținătoare societății nu poate fi concepută fără existența unor norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericească stabilește conduita și comportamentul membrilor săi.

Norma canonică, ca și norma juridică, are un caracter imperativ, general și abstract; ea stabilește o conduită tipică, un etalon de comportament după care credincioșii se conduc în cadrul Bisericii. Respectarea normei canonice este obligatorie și garantată de organele puterii bisericești și de opinia credincioșilor din cadrul comunității religioase.

Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox,ele fiind colecții mixte de legi bisericești și legi de stat. Cel mai vechi nomocanon este Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, anul morții împăratului Iustinian.

În vigoare și astăzi sunt normele bisericești cuprinse în Nomocanonul lui Fotie din anul 883, împărțit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericești apărute până la acea dată, precum și toată legislația de stat privitoare al treburile bisericești.

O importanță deosebită pentru dreptul canonic și dreptul laic românesc au avut-o următoarele nomocanoane:

• Nomocanonul lui Matei Vlăstare, redactat în anul 1335, cunoscut și sub denumirea de Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole (corespunzătoare literelor alfabetului grecesc);
• Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius) alcătuit în secolul al XV-lea, a reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici de la Govora, tipărită în anul 1641;
• Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către secretarul Episcopiei din Teba, este cel mai cuprinzător (peste 540 capitole). El a servit ca izvor pentru Pravila de la Târgoviște (Pravila cea Mare) tipărită în anul

În ce privește codurile legilor de stat cu aplicare în viața Bisericii subliniem importanța excepțională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian) cu cele patru mari opere juridice: Codex, Novele, Institutiones și Digeste, precum și a următoarelor coduri:

• Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716 -740), cel care a declanșat prigoana împotriva icoanelor. Ecloga (alegere) cuprinde texte alese din legislația romano – bizantină din acea epocă;
• Epanagoga („reintroducere”) a repus în vigoare legile nesocotite până atunci. A fost elaborat în anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă a dreptului bizantin;
• Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărți, o colecție de legi romano-bizantine, întocmite din porunca împăraților Vasile Macedoneanul și a fiului său Leon al Vl-lea Filozoful (886 – 912). Ele au fost declarate codul oficial al Imperiului Bizantin, servind ca izvor pentru sistemele de drept ale lumii creștine, inclusiv pentru statele române și Biserica Română;
• Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s-a aplicat oficial în Principatele Române până în epoca lui Alexandru Ioan

Dintre Sfinți Părinți și scriitori bisericești care s-au ocupat de problema dreptului, căutând s-o lămurească și să o încadreze în concepția creștină despre viață, amintim pe Iustin Martirul și Filosoful, Irineu și Tertulian.

1. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful dă dreptului un înțeles mai larg și mai pozitiv decât alții dintre juriștii laici, definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna și pretutindeni s-a socotit a fi just, și tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru drept”. El socotește drept măsura principală și hotărâtoare pentru identificarea dreptului, conștiința omenirii întregi, exprimată prin ceea ce întotdeauna, pretutindeni și de către toți oamenii s-a socotit a fi adevărat.

Sfântul Iustin Martirul reprezintă și teza dreptului natural, dar consideră acest drept ca întemeiat pe voința lui Dumnezeu care se manifestă, fie în mod expres, fie prin revelații naturale. El face apoi unele deosebiri și în ceea ce privește dreptatea declarând că aceasta ar fi de două feluri: una față de Dumnezeu, și alta față de oameni. Cea dintâi ar fi dreptul sau dreptatea desăvârșită care ar consta din normele prin care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu; iar cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar raporturile dintre oameni.

2. Sfântul Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul și anume:
3. problema naturii dreptului
4. problema originii dreptului în legătură cu originea păcatului.

Referitor la problema naturii dreptului el o pune în legătură cu atitudinea ereticului Marcion, care susține că sunt două principii divine distincte: unul bun și altul drept care este în același timp și rău. Deci ar rezulta că din natura dreptului ar ține într-o măsură oarecare și răul nu numai binele. Irineu susține că dreptul nu poate fi socotit rău decât numai atunci când nu este în conformitate cu binele, căci zice el, dreptul este în mod necesar un lucru bun, sau un bun.

Problema originii dreptului pe care o pune în legătură cu păcatul, Irineu o atinge, dar fără a o soluționa, adică fără a arăta precis în ce raport se găsește dreptul cu păcatul. El nu spune dacă legea de drept a apărut înaintea păcatului sau ca urmare a păcatului. Totuși, în felul în care pune problema, rezultă că a adoptat mai degrabă teza despre existența dreptului înaintea păcatului, după textul Sfântului Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul” (Rom. 7, 7). Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept, ci este vorba de acea poruncă de lege cu caracter deosebit, pe care a dat-o Dumnezeu primei perechi de oameni.

Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în timp a legii de drept față de păcat este neîntemeiată, după cum de altfel arată și ceilalți gânditori creștini, care socotesc legea sau porunca dumnezeiască din Eden ca neavând nici o legătură cu legea juridică sau cu dreptul în general.

3. În dreptul roman, Tertulian este socotit printre marii maeștrii ai științei juridice, atât în ce privește principiile, cât și în ce privește practica juridică.

Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai de câteva principii din care se poate vedea felul în care a conceput natura dreptului și rostul lui în viața omenească.

Cel mai caracteristic lucru pentru concepția lui Tertulian despre drept este că el consideră dreptul ca un lucru ce rezidă din echitate, ceea ce înseamnă că orice lege de drept trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu constant al echității. Echitatea reprezintă un fel de simetrie, iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. În acest sens înțeleasă, ea poate fi privită cu aplicare la relațiile și actele cu caracter juridic ale oamenilor, adică o stare de raporturi echilibrate realizată prin măsurarea acestora, servindu-ne în acest sens de echitabil, iar nu de drept. Cu alte cuvinte, dreptul și starea de dreptate se reazămă pe echitate, iar echitatea însăși pe simetrie, ca în cele din urmă, de natura dreptului să țină în mod necesar echitatea ca mijloc de identificare și aplicare a dreptului și simetria ca stare realizată prin echitate.

Origen acceptă vechea definiție a dreptății ca o virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al său sau ceea ce i se cuvine, dar adaugă în plus că această dreptate nu poate fi bine înțeleasă decât raportând-o la injustiție sau la nedreptate.

Sfântul Atanasie cel Mare definește dreptatea ca fiind virtutea care dă fiecăruia ceea ce este al său și a cărei măsură superioară este adevărul.

Fericitul Augustin raportează dreptul la bine, la adevăr și la Dumnezeu, arătând că numai în felul acesta trebuie înțeles conținutul și rostul dreptului și al dreptății, care constă în a da fiecăruia ceea ce este al său.

Raportând dreptul la idei sau noțiuni superioare s-a constatat că dreptul este socotit ca o valoare dependentă de bine, de adevăr, de sfințenie. Raportând dreptul la anumite calități și nevoi ale vieții sociale s-a constatat că el este socotit ca având în primul rând un rost social sau ca reglementând relații sociale potrivit unor reguli care fac posibilă conviețuirea socială, reguli cuprinse în ceea ce se numește echitate.

Legislația canonică a Bisericii elaborată în secolul IV și V include în sine două mari categorii de norme juridice diferite și anume:

1. În primul rând, norme ale dreptului roman, transpuse în limbajul religios-creștin.
2. Norme proprii, elaborate independent de principiile și de normele dreptului roman, dar totuși după modelul

Prin această legislație canonică din veacurile IV și V, Biserica intră sub imperiul dreptului, încât normele ei juridice apar, alături de normele dogmatice, ca a doua pârghie a existenței sale, sau ca al doilea element constitutiv esențial al vieții Bisericii. Cu epoca lui Justinian începe o a treia etapă în dezvoltarea dreptului bisericesc care este aceea pe care o reprezintă colecțiile numite nomocanoane. Se înțelege că în cuprinsul legislației canonice a Bisericii au intrat o mulțime de norme și după secolul X și că îmbogățirea și primenirea acestor norme a fost și este posibilă până în zilele noastre.

Credincioșii, membrii Bisericii, trăind în comunitatea religioasă organizată ca Biserică, reglementează relațiile bisericești dintre ei după anumite rânduieli, reguli sau norme din viața religios-morală. Normele canonice sunt deci regulile prin care autoritatea bisericească stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiții determinate, pentru ca acțiunea lor să fie eficientă și apreciată pozitiv în raport cu credința religioasă și cu normele religioase și morale rezultate din ea. Normele canonice nu reprezintă constatarea unei stări de fapt ci prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune că ele sunt: prospective și teleologice. Prospective, întrucât conturează modul de desfășurare a unei acțiuni viitoare; iar teleologice, pentru că au la bază un anumit scop, o anumită concepție sau doctrină despre reușita unei acțiuni, care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioșilor.

Ținând seama de caracteristicile normei canonice, ea poate fi definită în felul următor: norma canonică este, deci, un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general și impersonal, instituită sau sancționată de Biserica a cărei respectare este obligatorie și garantată de organele puterii bisericești și de opinia obștii credincioșilor din cadrul Bisericii.

Izvoare ortodoxe de drept canonic în spațiul cultural românesc 

Colecțiile românești care reprezintă un deosebit interes cărturăresc și istoric-documentar sunt următoarele:

1. Extras din Vasilicale sau Pravila lui Alexandru cel Bun. Aceasta este prima colecție de legi despre care se face amintire că ar fi existat pe teritoriul patrie noastre. Despre existența ei ne vorbește Dosoftei, Mitropolitul Moldovei și Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descrierea Moldovei, partea a II-a Politica, XI Despre legile provinciale-locale ale Moldovei.
2. Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares. În Țările Române, primele manuscrise cunoscute ale Sintagmei datează de la mijlocul secolului al XV-lea și provin, după toate probabilitățile, de la Sfântul munte Athos, prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe vremea lui Alexandru cel Bun, fără să fie exclusă posibilitatea cunoașterii Sintagmei prin intermediul bulgarilor și sârbilor, care cunoșteau de mult acest cod. Dintre exemplarele în manuscris ale Sintagmei în limba greacă amintim următoarele:
3. Nomocanoane cuprinzând Pravila Sfinților Părinți, cu extrase din legile de stat bizantine privitoare la Biserică, în limba slavonă și română.

Cele mai importante sunt următoarele:

1. Pravila de la Bisericani din 1512. Această Pravilă a fost scrisă la dorința lui Bogdan Vodă (1504-1527), fiul lui Ștefan cel Mare, de către un copist anonim în mănăstirea Neamț, pentru mănăstirea Bisericani, iar un fragment de la sfârșit a fost scris de către ieromonahul
2. Pravila de mănăstirea Neamț din 1557 scrisă la porunca Mitropolitului Grigorie. Se aseamănă mult cu textul Pravilei de la
3. Pravila de la mănăstirea Putna din 1581 a fost alcătuită de Lucaci. Cuprinde trei părți: text slavon, text slavon cu traducere românească și exclusiv text românesc. Pravila ritorului Lucaci are o importanță deosebită deoarece este cel mai vechi manuscris juridic românesc, precum și cel mai vechi text literar
4. Pravila de la mănăstirea Bistrița-Moldova din 1618. A fost scrisă cu cheltuiala Mitropolitului Teofan al Moldovei în vremea lui Radu Mihnea (1616-1619) la 17 iulie
5. Codicii și Colecțiile canonico-juridice. Pravilele tipărite în limba română.

Până în prezent nu știm în mod cert care a fost și când s-a tipărit prima pravilă pe teritoriul țării noastre. Știm sigur că nu s-a tipărit nici una în limba slavonă și că toate din cele cunoscute sunt în limba română. De aici rezultă că pravila era solicitată într-un text accesibil, pe înțeles, atât de slujitorii Bisericii cât și de dregătorii statului, chiar într-o vreme în care cărțile de cult puteau să fie încă în limba slavonă, socotită multă vreme ca o limbă cvasi-sfântă. Aceste pravile sunt:

• Pravila diaconului Coresi, Brașov, 1563. Până acum, cea mai veche pravilă tipărită în limba română este considerată Pravila diaconului
• Dreptătoriu de leage. Pravila bisericească sau Pravila cea Mică de la Govora (1640- 1641).
• Șapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă, Iași, 1644
• Carte românească de învățătură de la Pravilele împărătești și de la alte giudețe sau Pravila lui Vasile Lupu, Iași, 1646.
• Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila cea Mare sau Pravila lui Matei Basarab, Târgoviște 1652. Pravila Mare a lui Matei Basarab, numită așa pentru a se deosebi de Pravila Mică de la Govora din aceiași perioadă, după titlul său oficial este “Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, care are toată judecata arhierească de toate vinele preoțești și mirenești”. Pravila târgovișteană a fost destinată pentru românii din Țara Românească și Ardeal, ca și pentru cei din Moldova și are caracterul unui cod complet de legi bisericești, dar și de legi de

Îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă românească, complexă pentru vremea ei, ea fiind o îmbinare de reguli de drept canonic și de drept laic.

Cel mai cuprinzător și mai bine alcătuit din vechile coduri ale Bisericii și ale statului nostru, Pravila cea Mare reprezintă “oglinda cea mai fidelă a vieții bisericești și de stat” și “cel mai important document istoric și de veche legislație a poporului nostru”. Ea s-a aplicat de la data apariției ei atât în viața bisericească cât și în cea de stat în toate cele trei provincii românești, până târziu în secolul al XIX-lea pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când a fost înlocuită cu legile moderne ale României, iar în Biserică până azi.

• Rânduieli sau pravile duhovnicești și de obște prin care s-a încercat să se completeze Pravilele secolului al XVII-lea. În secolul XVIII-XIX au apărut un număr însemnat de astfel de îndrumări sau pravile duhovnicești pentru preoți. Cele mai importante sunt: Învățătura bisericească, București, 1710 a Mitropolitului Antim Ivireanu; Capete de poruncă, București, 1714 a aceluiași Mitropolit; Adunare a celor șapte Taine, Iași, 1715; Prăvilioară la Taina Ispovedaniei, București, 1781; Prăvilioară, Iași 1784; Pravilă de obște, Viena, 1788; Pravilă pentru judecata canonică, a Mitropolitului Veniamin
• Carte folositoare de suflet, tradusă din grecește de călugării Gherontie și Grigorie, București,
• Pidalionul, a fost tradus din grecește de către Mitropolitul Veniamin Costachi și Neofit Scriban și tipărit în 1844 la mănăstirea Neamț.1
• Legiuiri bisericești vechi, adică Statutul organic al Mitropolitului Andrei Șaguna, Sibiu,

1. Legile de stat ale Statului român privind
2. Hrisoave domnești privind Ele au avut valabilitate în epoca feudală și nu mai reprezintă azi decât o valoare pur documentară. Dintre acestea ni s-au păstrat mai ales cele privitoare la dreptul de proprietate.
3. Legiuiri de drept de stat bizantin utilizate în Principatele Române folosite în epoca fanariotă. Dintre acestea se pot menționa: Sinopsis Nomike; Nomos Georgicos sau Codul rural bizantin din secolele VII-VIII; și
4. Operele juridice alcătuite în principatele române în limba greacă modernă, după porunca domnilor fanarioți sau din inițiativă proprie. Dintre acestea menționăm:
5. Legi românești alcătuite din material bizantin și obicei. Dintre acestea unele au caracter civil, altele

Legiuirile civile sunt:

• Hotărâri ale sfatului de obște al Moldovei, Conține două hotărâri cu putere de pravilă privind interzicerea de a se mai face vânzări deghizate prin acte de donație, precum și cele privind familiile de robi.
• Pravilniceasca condică, 1780, a lui Ipsilanti, redactată în limba greacă și în limba română. S-a aplicat în Țara Românească din 1780 până la 1 septembrie 1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.
• Manualul lui Donici, 1814, este un rezumat din Basilicale, cu unele elemente din obiceiul pământului. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 și chiar până în 1823, când a fost abrogat de Codul
• Legiuirea lui Caragea (1818-1865). A fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 până la 1865. Are șase părți: despre persoane, lucruri mișcătoare și nemișcătoare, tocmeli, daruri, vini și
• Codul Calimachi a fost promulgat în 1817 și pus în aplicare la 1 septembrie același an. Scris în grecește tradus mai târziu pe la sfârșitul anului 1831 și tipărit în românește abia la 1833. Codul se compune dintr-o introducere și trei părți: dreptul persoanelor, dreptul lucrurilor, nemărginirile care privesc dreptul persoanelor și al

Legiuirile penale sunt:

• Condica penală a lui Șuțu-Sturza din Moldova (1820-1826).
• Codul penal al lui Ghica-Știrbei, din Muntenia (1841-1851).

Concluzii și încheierea părții I

Din analiza comparativa a celor două instituții, dreptul și religia, se pot contura următoarele particularități:

• normele juridice și normele religioase sunt generale și impersonale, ele impun un tip de conduită general și abstract;
• normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se adresează oamenilor ca subiecte religioase ;
• normele juridice sunt adoptate și abrogate după o anumită procedură de către organele de stat legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării și abrogării;
• normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata nomelor juridice este influențată de anumite condiții sociale, economice și politice;
• respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credință religioasă al oamenilor, iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor;
• obligativitatea normelor juridice este condiționată de o serie de factori (forța publică care le-a emis și le aplică, conștiința fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase derivă din forța credinței religioase a oamenilor;
• normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie și o formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase;
• în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele juridice se regăsesc valorile religioase;
• nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului față de societatea organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează răspunderea individului față de divinitate și reprezentanții săi.

Partea a II – a – Despre legătura dintre dreptate, justiție, etică și morală  – Câteva aspecte care pot conduce la o dezbatere pe această temă

Ne confruntăm zilnic cu dileme, din cele mai diverse categorii: de muncă, de familie, de sănătate etc. Ne revoltăm, ne întrebăm, ne mirăm… și până la urmă, ce este dreptatea? Mulți o invocă, puțini o cunosc…

Definiția dreptății este satisfăcătoare, este suficientă, este desuetă?

1. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile și: echitate.
2. Justiție.
3. Act de justiție[1]

Ce definiție oferă dicționarul juridic: „Concept în temeiul căruia se aprobă sau se dezaprobă, pe baza unor criterii etice și juridice, obiceiurile, faptele, comportamentul oamenilor și legile existente într-o epocă dată, precum și acțiunile popoarelor și statelor”.

Pentru un novice, dreptate = lege. Nu-i greșit dar este numai o parte a dreptății. Ca și cum dreptatea constituie un întreg iar legea, ca instrument de reglementare a dreptății, o felie din dreptate. Și totuși, legea nu întotdeauna reglementează dreptatea, așa cum vom vedea în continuare  deoarece dreptatea este un principiu moral înainte de a fi un principiu juridic.

Poate fi dreptatea clasificată în funcție de domenii de activitate sau există un singur fel de dreptate?

1. o primă clasificare ar fi în funcție de scopul pe care îl are dreptatea. Avem în vedere: dreptatea distributivă

– este un concept al filosofiei moral-politice foarte vechi, pe care Aristotel îl descrie în Etica nicomahica astfel: este un drept care se orientează după regula proporționalității[2].

– în contemporaneitate, conceptul de dreptate distributivă este utilizat pentru a desemna dreptatea socială[3]

– scopul acestei categorii este de a distribui dreptatea pe două criterii: cel al meritului și cel al egalității proporționale;

– stabilește dreptatea între raporturile a patru termeni: două lucruri și două persoane; ex: candidatul bun va primi nota bună, candidatul slab nota slabă.

dreptatea comutativă sau reciprocă

– se orientează după egalitatea matematică sau, cum spunea Aristotel, după regula numărului [4] (ex: legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Aristotel precizează că activitatea economică este adevăratul domeniu al reciprocității, „ca schimb guvernat de principiul egalității” prin intermediul unității comune de măsură care este moneda.

– forma juridică specifică acestei activități de schimb economic, întemeiat pe reciprocitate, este, cum am spune astăzi în termenii dreptului civil, contractul sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ.

dreptatea coercitivă

– are ca scop aducerea situației în echilibrul raporturilor de egalitate și se aplică ori de câte ori se constată producerea unui dezechilibru în raporturile de egalitate, astfel încât o persoană obține un beneficiu în defavoarea alteia, ceea ce apare ca o nedreptate.

– dreptatea coercitivă presupune existența autorității statului, prin puterea judecătorească; judecătorul este intermediarul între cel care suportă nedreptatea și cel care cauzează nedreptatea sau beneficiază de ea. Rezultă prin aceasta că dreptatea corectivă are dublu sens: unul de substanță, caracteristic coerciției și unul de procedură, referitor la metoda de punere în aplicare a acțiunii de coerciție (ex: codul penal/civil și codul de procedură penală/civilă)

– Aristotel spune despre judecător că este un bărbat al mijlocului, de unde ar rezulta că dreptul este ceva mijlociu, cum este și judecătorul[5].

2. O altă clasificare ar fi după domeniul care o definește:

Dreptatea filosofică

Platon vede dreptatea ca pe o justiție care garantează nu numai unitatea, dar cu aceasta și forța statului însă, prin aceasta ea asigură, totodată, și unitatea interioară și eficiența individului. În sufletul individual, la fel ca și în alcătuirea statului, Platon distinge trei părți:

1. a) partea rațională, aceea prin care sufletul raționează și domină impulsurile;
2. b) partea apetitivă, constituind principiul tuturor impulsurilor corporale;
3. c) partea volitivă, auxiliar al principiului rațional, care se indignează și luptă pentru ceea ce rațiunea reține ca fiind just. În omul individual, justiția se va realiza doar atunci când fiecare parte a sufletului își va îndeplini în exclusivitate propria sa funcție. De fapt, statul imită, în linii esențiale, organizarea sufletului și încearcă să o reproducă în sine. Statul trebuie să fie mai întâi o organizare armonioasă; apoi, la fel ca sufletul și întocmai ca acesta, trebuie să fie nemuritor. Desigur, realizarea justiției în cazul individului și al statului nu se face în două planuri strict paralele[6].

– am văzut mai sus cum clasifică Aristotel dreptatea; definiția pe care o dă Filosoful dreptății este următoarea: „Dreptatea legală nu este deci numai o parte a virtuții, ci ea este virtutea întreagă”, „dreptatea este virtutea perfectă”[7]. De asemenea, Aristotel a postulat că dreptatea este mijlocul dintre câștig și pagubă.

– filosoful chinez Confucius (551-479 î.Hr.) considera că dreptatea este una din virtuțile capitale ale credinciosului, alături de binefacere[8].

– conform teoriei utilitariste a filosofului John Stuart Mill (1806-1873), dreptatea presupune două aspecte – o regulă de conduită, comună întregii umanități și menită binelui umanității și un sentiment care sancționează regula și care e dorința ca aceia care încalcă regula să sufere o pedeapsă.

Dreptatea teologică (religiile monoteiste avraamice)

În Vechiul Testament, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că Legea lui Dumnezeu, fiind o expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El. Psalmul 19: 7-9 exprimă acest lucru în felul următor: „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul; ……. judecățile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu poruncește doar ceea ce este drept, și care prin urmare va avea un efect pozitiv asupra credinciosului dispus să asculte.

În pildele lui Solomon, cap. 10 – Binecuvântarea dreptății scrie că dreptatea va izbăvi din moarte (Prov. 10,2 ).

Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă, de asemenea, că acțiunile Lui, sunt în concordanță cu Legea pe care a stabilit-o. El se comportă în conformitate cu ceea ce așteaptă de la alții. El este traducerea în acțiune a pretențiilor Lui.

În perioada regalității, în domniile lui Saul, David și Solomon (1029 – 928 î.e.n.)[9], suveranul era Unsul – reprezentantul divinității pe pământ însă în calitate de slujitor ceea ce presupune interdicția de divinizare a persoanei regelui[10]. Ca reprezentant al Domnului, Regele avea datoria de a menține ordinea cosmică, de a împărți dreptatea, de a-i ocroti pe cei slabi și săraci sau de a purta războaie, aidoma Creatorului și Regelui Lumii[11].

Pentru creștini, Iosif și Simeon sunt drepți deoarece cuvântul „drept“ semnifică termenul „sfânt“. În Noul Testament găsim cuvântul dreptate în înțelesul de „sfințenie“, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest sens, Simeon este numit „drept si temător de Dumnezeu“ (Lc. 2,25) deoarece asculta cuvântul lui Dumnezeu. La fel se spune și despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Mt. 1,19). Cel care împlinește dreptatea este drept, în timp ce sfințenia este ținta spre care năzuiește fiecare drept.

Dacă în accepțiunea largă a termenului, dreptatea însumează toate virtuțile, sub aspect religios-moral-creștin, dreptatea primește înțelesul de sfințenie. Căci cine dă în orice privință fiecăruia ceea ce i se cuvine, evident că practică toate virtuțile, împlinește ordinea morală, iar el însuși se perfecționează moral, îndreptându-se spre sfințenie. Iisus Hristos spune în Evanghelia după Matei: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor“ (Mt 5,20). Pentru Sfântul Apostol Pavel a fi drept înseamnă a fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu (Ef. 5,10). Alături de vrednicie, dreptatea se identifică cu suma virtuților creștine, cu starea de sfințenie și puritate morală[12].

Sfântul Grigore cel Mare împarte virtuțile în 4: cumpătarea, prudența, tăria de caracter și dreptatea (virtuți cardinale), toate acestea fiind fundamentul faptelor bune. De aceea, pentru Toma, a fi virtuos înseamnă a respecta înțelepciunea lui Dumnezeu care ne învață despre cele 4 virtuți, conform Pildelor lui Solomon (Prov. 8)[13].

Dreptatea este unul dintre principiile de bază ale învățăturilor Islamului și este unul din numele lui Dumnezeu (Al-Adl). Orice este drept este parte a religiei Islamului. În Coran, dreptatea este văzută ca virtute de proveniență divină iar cel ce înfăptuiește dreptatea este în asentimentul lui Dumnezeu (4,58 „Dumnezeu vă poruncește…… să judecați după dreptate când judecați între oameni”); (4,135 „O, cei ce credeți! Fiți întotdeauna drepți, mărturisind drept înaintea lui Dumnezeu chiar și asupra voastră, a părinților voștri, a rudelor voastre… Nu urmați poftei, păgubind dreptatea…”); (5,8 „O, cei ce credeți! Fiți drepți ca martori înaintea lui Dumnezeu, arătând dreptatea. Ura față de un popor să nu vă împingă la nedreptăți. Fiți drepți! Dreptatea este mai aproape de pioșenie. Temeți-vă de Dumnezeu!”)[14].

dreptatea juridică

Dacă Grecia antică a avut mari filosofi (Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Epicur), Roma antică a dat posterității juriști celebri (Caius Cassius Longinus, Salvius Iulianus, Sextus Pomponius, Gaius, Marcus Tullius Cicero și filosof, Justinian). Termenul de justiție provine de la latinescul jus care înseamnă drept. Noțiunea de dreptate folosită de filosofi este transferată în drept sub conceptul de justiție[15].

Concepția despre dreptate enunțată de Aristotel în Etica nicomahica a fost sursa de inspirație pentru dreptul roman, păstrându-se multă vreme semnificația și valoarea sa doctrinară. În gândirea modernă – morală, politică și juridică – această concepție a lui Aristotel despre dreptate și-a pierdut treptat influența, deși ea se regăsește, mai mult sau mai puțin camuflat, în mai toate codurile din sistemul de drept romano-germanic[16] din care face parte și sistemul de drept românesc.

În conformitate cu tipurile de relație socială se remarcă trei tipuri de justiție:

Justiția distributivă, care reglementează raporturile de autoritate dintre autoritatea socială sau o autoritate/putere publică și persoana, ca individualitate, în raport cu autoritatea. Această justiție aparține guvernanților, legislatorului, care distribuie avantaje sociale și obligații comune. Printr-o astfel de justiție, fiecare persoană revendică din partea societății o parte din beneficiul social, respectiv ceea ce trebuie să-i revină ca membru al societății

Justiția comutativă, care reglementează relațiile între persoanele private și se fundamentează pe egalitatea dintre subiecte ca egalitate de poziție juridică și echivalență valorică a prestațiilor și a contraprestațiilor

Justiția legală, care reglementează raporturile între subiecte de drept privat și autorități, constând astfel la supunerea față de ordinea comunitară (a da comunității sociale ceea ce i se cuvine). Regula justiției legale își află expresia în lege[17].

– Toma din Aquino numește pe judecător dreptul însuflețit, prin care se înfăptuiește dreptatea iar pe principe păzitorul dreptului, adică autoritatea care asigură adoptarea legislației prin care judecătorul înfăptuiește dreptatea[18]

Dreptatea socială

– se distinge de caritate întrucât dreptatea socială este o datorie morală a cărei respectare este  impusă în mod legitim de către autoritatea statului câtă vreme caritatea este o virtute morală voluntară față de ceilalți membri ai societății;

– scopul dreptății sociale este de a reduce inechitățile sociale și distribuirea beneficiilor și costurilor, a riscurilor și sarcinilor în mod egal, tuturor membrilor societății;

– la începutul cristalizării socialismului, s-a avansat teza conform căreia socialismul este un sistem socio-politic având la bază construirea unei societăți bazate pe egalitate și dreptate socială; ulterior, socialismul a dobândit caracter științific prin tezele formulate de Friederich Engels și Karl Marx pe principiul „de la fiecare după capacități, fiecăruia după munca depusă”[19]; dreptatea socială este promovată și astăzi sub o formă impusă de realitățile societății contemporane, funcție de forma de guvernământ a statelor, politicile sociale și nevoile populației, viziunea legiuitorului etc.

Desigur că studiul de față nu este nici cuprinzător, nici specializat pe un anume domeniu, ci am dorit să prezentăm câteva aspecte asupra termenului „dreptate” la intersecția câtorva domenii socio-umane: filosofie, teologie, științe juridice.

În loc de Epilog – Despre dreptatea lui Dumnezeu și judecata omului

Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe toți la bunătate unii cu alții. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru, cu atât mai mult și Dumnezeu își arată bunătatea Sa covârșitoa­re față de noi. Dumnezeu ne copleșește cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne însoțește din abundență și toate câte avem și de care ne folosim zi de zi pentru existența noastră sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei și a unei jertfe deosebite din partea noastră.

Prin toate aceste binecuvântări și daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare și comunicare între noi. Așa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim și noi cu cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu știință sau din neștiință sunt ca niște datorii, credite pe care noi le facem în fața lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de păcate. Avem mai puține sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem și, de multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovă­rat.

Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăința noastră sinceră, adică regretul și părerea de rău pentru ele, (po)căința, și rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos față de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să răspundem și noi tot cu bunătate față de cei de lângă noi. Dacă noi nu reușim să facem acest lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi și ne va pune să plătim tot ceea ce suntem datori în fața Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citește în fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 – 25).

Evanghelia este plină de învă­țături foarte folositoare și de mare actualitate: În primul rând învățăm că această viață pământească este o școală în care noi ne pregătim pentru marele examen de la finalul vieții noastre pe care-l prezidează Însuși Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este și personală, dar și colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în care sunt cercetate toate faptele noastre săvârșite, atât cele bune, cât și cele rele, dar, în același timp, vom fi examinați și pentru prilejurile și ocaziile, când puteam să facem un bine cuiva și nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvârșire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui Dumnezeu.

Ca să intrăm în împărăția lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viață pământească noi am avut milă față de cei din jurul nostru și Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi și aspri, poate chiar nedrepți, cu cei care ne-au greșit într-un fel sau altul și Dumnezeu va avea cu noi aceeași severitate. Această învățătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

Spune așa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Și, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el și femeia și copiii și pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. Dar  ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică și fără valoare mare). Și punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plătește-mi ce ești dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Îngăduiește-mă și îți voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închi­soare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”  (Matei 18, 23 – 35).

Din relatarea acestei Evan­ghe­lii ne impresionează foarte mult atitudinea și bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe și mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece mii de talanți (și să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eșalonează restan­țele sau datoriile, ci, pur și simplu, le șterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică și groază în fața stăpânului care a cerut să fie ares­tat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va fi dezmembrată și risipită și că s-a terminat definitiv cu libertatea!  Ce bine era în libertate și ce greu îi va fi acum la temniță! Deși nu era sigur că stăpânul îi va da o șansă de amânare a plății, totuși încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.

Oricât de păcătoși am fi, și noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noștri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi și cu ,,inima înfrântă și smerită”; să avem hotărârea fermă de a nu mai greși, dar, în același timp, să fim și noi îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână res­tan­țele mari, ci le iartă pe loc și, totodată, îi dăruiește, pe deasupra, și libertatea. Iertarea și libertatea nu pot fi prețuite, deoarece sunt cele mai valoroase, ca și viața, ca și veșnicia în rai. După această iertare și bucu­rie a libertății, acel om, ca recu­noștință, manifestă față de cel de lângă el ură și dispreț. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude și știe totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi și drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare șansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertății.

Evanghelia nu ține doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi chiar povestea vieții noastre personale. Noi înșine putem fi în locul acelei persoane cu mari datorii. Păcatele noastre depășesc cei zece mii de talanți, pentru că gândurile rele și vorbele rele tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deși nu merităm, totuși Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar din scaunul de spovedanie, și manifestăm multă ură, adversitate și dușmănie. La ce ne-a folosit oare mersul la Biserică și ce am înțeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la bunătate, iertare și înțelegere, să fim toleranți și îngăduitori unii cu alții. Căci mare, bun și iertător este Dumnezeu!…

Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, așa stând lucrurile, ajungem la concluzia și constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai fericiți, sau cu adevărat fericiți. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greșeală la aproapele nostru, ca să-l judecăm (și chiar să-l sancționăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne uităm la înfățișare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să iubim. Nu trebuie noi să știm de ce acel om se îmbracă cumva și se comportă diferit față de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunța în mod pripit și de a ne simți apoi satisfăcuți că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu uneori să ne abținem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câștigați în ochii lui Dumnezeu.

Oamenii care au tendința mereu să judece pe ceilalți se confruntă ei înșiși cu un lucru grav: mândria. Atunci când vezi greșelile altuia și nu te poți abține să nu judeci, tu ești problema, nu persoana de lângă tine!…

Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin sinceritatea cu care și-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creștine trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A început să observe că se simțea mai presus față de celelalte fete prin atitudinea ei, și atunci a început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creștine care se îmbrăcau și în pantaloni și a continuat așa până într-o zi când și-a dat seama că problema nu erau acele fete care purtau și pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste și le judeca pe acele fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără să-și dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-și schimbe acest mod de a gândi. Deși i-a fost greu a încercat și ea să înceapă să poarte și pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deși Dumnezeu a eliberat-o de păcatul judecății, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalți. O felicit pe acea tânără pentru că a avut curajul să spună un adevăr!…

Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecați. De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecați, deși avem în inima noastră încredințarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să știu că Domnul Iisus Hristos este de partea mea, că mă susține în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Și asta și fac. Dragul meu, nu-ți fie teamă de gura celorlalți. Dacă tu știi că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ți fie teamă de oștirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în lucrurile pentru care lupți, dar să știi că Dumnezeu este cu tine. Crede și speră. Nu te lăsa înfrânt de judecata lumii. Ei vin, privesc și apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă și nu se mai întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu. Și El, între multe altele zise să “nu judecați ca să nu fiți judecați, căci toată judecata a dat-o El (numai) Fiului!…”

Note sau referințe bibliografice:

1. Adam Popescu, Teoria dreptului, București, 1999.
2. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Studiu istoric-canonic, Sibiu, 1969.
3. Braunstein Florence, Jean Franțois Pepin, Marile doctrine filosofice, politice, religioase, economice, Ed. Antet, 1997.
4. Cairns Earle, Creștinismul de-a lungul secolelor, București, 1992.
5. Craiovan Ion, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, București, Ed. All Beck, 2001.
6. Florea Ion, Drept Canonic Ortodox, București, 1990.
7. Georgescu Florin, Societate și religie, București, 1982
8. Goruneanu Radu M. și alții, Ideea de drept și procesul ei de formațiune, București,1994.
9. Humă Ioan, Introducere în studiul dreptului, Iași, 1993.
10. Jean Carbonier, Sociologie juridică, Paris, 1997.
11. Mihai Gh.C. și Motica R.I., Fundamentele dreptului. Teoria și filozofia dreptului, București, 1997.
12. Morrissan Cecile, Cruciadele, București, Editura Meridiane, 1998.
13. Pr. prof. dr. Nicolae V. Dura – http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/dreptul-religia- normele-juridice-normele-religios-morale-69944.html
14. Rudolf von Ihering, Esprit du droit romain, trad. din fr., București, 1982
15. Văllimărescu Alexandru, Pragmatismul juridic, București, 1998.
16. Văllimărescu Alexandru, Studiu asupra raporturilor dreptului cu alte discipline, București, 1999.
17. Văllimărescu Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, București, 1999.
18. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, București, 2002.
19. Vonica Romul Petru, Introducere generă în drept, București, 2000.
20. Curs de Drept bisericesc, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității București.

Dr. Stelian Gomboș – dublu licențiat: în teologie și drept

https://steliangombos.wordpress.com/

[1] https://dexonline.ro/definitie/dreptate , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.54.

[2] Aristotel, Etica nicomahica, Cap. X, 1134a.

[3] Loredana Huzum, Dreptate distributivă şi sănătate în filosofia contemporană, Institutul European, Iaşi, 2011, https://www.academia.edu/1937440/Dreptate_distributiv%C4%83_%C5%9Fi_s%C4%83n%C4%83tate_%C3%AEn_filosofia_contemporan%C4%83 , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.04.

[4] Aristotel, op.cit.

[5] Aristotel, op.cit., 1132a.

[6] Emilian Ciogaru, „Teoria justiţiei la Platon” în Revista ProExcelsior nr. 2, sept. 2011, http://www.aafdutm.ro/ revista/nr-1-mai-2011/revista-nr-1-mai-2011/nr-1-mai-2011-revista-nr-1-mai-2011/teoria-justitiei-la-platon/, accesat la 4 februarie 2019, ora 10.56.

[7] Aristotel, op.cit., 1130a.

[8] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I – III, traducere de Cezar Baltag, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 254.

[9] Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Politică, București, 1988, p. 626.

[10] Mircea Eliade, Istoria credințelor…., p. 212.

[11] Mircea Eliade, Istoria credințelor…., p. 214.

[12] „Dreptatea creştină trebuie să urmărească sfinţenia”, interviu cu preotul Vasile Ţoc, ziarul Lumina, 22.09.2013, http://ziarullumina.ro/dreptatea-crestina-trebuie-sa-urmareasca-sfintenia-85017.html, accesat la 4 februarie 2019, ora 14.03.

[13] Toma din Aquino, Summa Theologiae, Q58, a3 (p. 418).

[14] Coranul, traducere de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2006.

[15] Octavia Maria Cilibiu, „Reflecţii privind dreptatea, justiţia şi justiţia administrativă” în Analele Universităţii Constantin Brâncuşi din Tg. Jiu nr. 4/2012, http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2012-4/6OCTAVIA_ MARIA_CILIBIU.pdf , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.20.

[16] Valeriu Stoica, Despre dreptate şi imaginaţia juridică, https://www.juridice.ro/essentials/1165/despre-dreptate-si-imaginatia-juridica , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.58.

[17] Octavia Maria Cilibiu, op. cit.

[18] Toma din Aquino, op. cit., Q58, a1 (p. 416).

[19] https://www.marxists.org/romana/dictionar/s/Socialism.htm, accesat la 4 februarie 2019, ora 13,50.