În perioada 19-23 octombrie 2026 a avut loc un pelerinaj la Sfântul Munte Athos, organizat de Dr. Stelian Gomboș.
Mai jos, video, imagini și impresii de la pelerinaj.
Video:
(clipurile rulează unul după altul)
Vezi playlist pe YouTube »
Foto:
Impresii:
Din seria: “Aghioritica”
Sfântul Munte Athos… – Dr. Stelian-Titus Gomboș
Sfântul Munte Athos rămâne, fără putința de tăgadă, bastionul Ortodoxiei biruitoare, cetatea credinței celei învingătoare, adevărate și autentice, turnul de apărare al spiritualității noastre celei netrecătoare și veșnice!…
Mănăstirile, schiturile și chiliile athonite constituie punctele forte ale meterezelor noastre duhovnicești, nepieritoare si negrăitoare!…
Părinții athoniti sunt tot atâtea fortificații ale rugăciunii, ascezei, înfrânării, postirii, nevoinței și ascultării, necondiționate și a sărăciei, de bună voie, întru cele pământești, vremelnice dar ale belșugului și bogăției, întru cele cerești, perene și veșnice!…
Într-un cuvânt, Athonul rămâne stâlpul și farul cel plin de lumină duhovnicească, ascetică și mistică, necesară și indispensabilă întru dobândirea vieții celei reale, adevărate, veșnice și autentice!…
Aghion Oros rămâne, deci, reperul moral – spiritual al Bisericii noastre dreptslăvitoare, îndrumătorul și călăuza veritabilă a dreptmaritorilor noștri fii și creștini, serioși, sinceri, asumați și responsabili!…
Așadar, părinții noștri aghioriti rămân pildele și exemplele incontestabile și remarcabile pentru afirmarea, cultivarea, promovarea și consolidarea spiritualității noastre autentice, veridice, propovăduitoare si mărturisitoare!…
De vreți să vă mântuiți la Athos să călătoriți și cu Domnul și cu Maica Domnului să vă însoțiți, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!…
Domnul Dumnezeu și Măicuța Domnului – Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos să ne poarte de grijă și să ne ajute, nouă, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!…
M-am întors din Athos, cu inima plină – Dr. Stelian-Titus Gomboș
M-am întors din Sfântul Munte Athos, dar sufletul meu a rămas acolo, în liniștea mănăstirilor, în lumina candelelor care veghează înaintea sfintelor icoane, în rugăciunile rostite în taina nopții și în acea pace pe care lumea, cu toate bogățiile ei, nu o poate dărui. Am plecat spre Athos purtând în inimă doruri, întrebări și poate chiar neliniști pe care nu am știut întotdeauna să le așez în cuvinte, iar la întoarcere am descoperit că unele răspunsuri nu se primesc prin explicații, ci prin întâlnire, prin rugăciune și prin tăcerea în care omul începe să se audă pe sine și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu.
Sfântul Munte nu este doar un loc geografic, oricât de impresionantă ar fi frumusețea lui, ci un spațiu al întâlnirii dintre pământ și cer, dintre neputința omului și lucrarea harului dumnezeiesc. Acolo, fiecare mănăstire poartă o istorie de rugăciune și jertfă, fiecare biserică păstrează mărturia unor generații de monahi care și-au închinat viața lui Hristos, iar fiecare clopot pare să cheme sufletul la o adunare lăuntrică, dincolo de împrăștierea și zgomotul vieții cotidiene. Athosul nu impresionează numai prin frumusețea locurilor, ci mai ales prin felul în care te invită să privești altfel propria existență. Acolo înțelegi că omul poate avea multe și totuși să fie sărac sufletește, după cum poate trăi în simplitate și să fie bogat în pace, credință și iubire.
M-am întors din Athos cu inima plină, dar nu pentru că aș fi adunat amintiri frumoase, fotografii sau impresii de călătorie. M-am întors cu inima plină pentru că am simțit, fie și pentru o clipă, cât de mult se poate liniști sufletul atunci când se apropie de Dumnezeu fără pretenții și fără măști. În fața unei icoane, omul nu mai are nevoie să pară altcineva. Nu mai trebuie să-și apere imaginea, să-și justifice alegerile sau să ascundă ceea ce îl doare. Stă înaintea lui Hristos așa cum este, cu bucuriile și căderile sale, cu nădejdile și slăbiciunile sale, înțelegând că Dumnezeu nu așteaptă de la el o desăvârșire prefăcută, ci o inimă sinceră, dispusă să se pocăiască și să primească iubirea Sa.
Poate că una dintre cele mai importante lecții ale Sfântului Munte este aceea că rugăciunea nu înseamnă doar rostirea unor cuvinte, ci așezarea întregii vieți înaintea lui Dumnezeu. Monahii care își încep ziua în rugăciune și își încheie noaptea tot în rugăciune ne amintesc că întâlnirea cu Domnul nu poate fi redusă la un moment izolat, rupt de restul existenței. Rugăciunea adevărată schimbă felul în care privești lumea, felul în care vorbești cu aproapele, felul în care răspunzi nedreptății și felul în care porți suferința. Ea nu te îndepărtează de oameni, ci te învață să-i privești cu mai multă îngăduință, cu mai multă răbdare și cu o iubire care nu se grăbește să judece.
În liniștea Athosului, cuvintele Mântuitorului capătă o profunzime aparte: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Smerenia nu mai pare o simplă virtute despre care citim în cărțile duhovnicești, ci devine o cale de vindecare a sufletului. Înțelegi că multe dintre neliniștile noastre se nasc din dorința de a avea întotdeauna dreptate, de a fi apreciați, de a fi ascultați și de a ocupa un loc mai înalt decât ceilalți. În schimb, omul smerit nu simte nevoia să se impună cu orice preț, fiindcă își găsește valoarea în relația sa cu Dumnezeu. El poate să tacă fără să se simtă învins, poate să ierte fără să se considere slab și poate să iubească fără să aștepte mereu o răsplată.
Athosul te învață și că sfințenia nu este o realitate îndepărtată, rezervată doar unor oameni cu puteri neobișnuite, ci chemarea fiecărui creștin de a-L lăsa pe Hristos să lucreze în viața sa. Desigur, nevoința monahală are un specific aparte, iar viața pustnicească nu poate fi confundată cu existența obișnuită a omului din lume. Cu toate acestea, duhul rugăciunii, al pocăinței, al ascultării și al iubirii poate rodi în fiecare familie, în fiecare comunitate și în fiecare inimă care Îl caută sincer pe Dumnezeu. Nu toți suntem chemați să locuim în mănăstiri, dar toți suntem chemați să-I facem loc lui Hristos în sufletul nostru.
Poate că adevărata încercare a pelerinajului începe abia după întoarcere. Cât timp ne aflăm în Sfântul Munte, liniștea locurilor, frumusețea slujbelor și atmosfera de rugăciune ne ajută să ne desprindem de grijile obișnuite. Însă, odată reveniți acasă, ne așteaptă aceleași responsabilități, aceleași probleme și, uneori, aceleași conflicte care ne-au apăsat înainte de plecare. Aici se vede dacă Athosul a rămas doar o amintire frumoasă sau a devenit o experiență care ne-a schimbat cu adevărat. Nu este suficient să povestim despre mănăstirile vizitate, despre părinții întâlniți ori despre frumusețea slujbelor, dacă ne întoarcem la vechile judecăți, la nerăbdare, la mândrie și la lipsa de iubire. Rodul pelerinajului nu se măsoară numai în ceea ce am văzut, ci mai ales în ceea ce suntem dispuși să schimbăm în noi înșine.
M-am întors din Athos cu inima plină și cu dorința de a păstra în suflet ceva din liniștea pe care am întâlnit-o acolo. Știu însă că această liniște nu se păstrează de la sine și nici nu poate fi desprinsă de viața Bisericii. Ea se hrănește prin participarea la Sfânta Liturghie, prin rugăciunea personală, prin spovedanie, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, cu pregătirea și binecuvântarea cuvenite, și prin efortul de a trăi în acord cu Evanghelia. Nu este vorba despre a transforma experiența Athosului într-o emoție pe care să încercăm mereu să o retrăim, ci despre a lăsa ceea ce am primit acolo să rodească în viața noastră de fiecare zi.
Mi-au rămas în inimă și chipurile monahilor, oameni care, prin discreția și statornicia lor, ne amintesc că apropierea de Dumnezeu nu are nevoie de multă demonstrație. Într-o lume în care suntem adesea tentați să vorbim mult despre noi înșine, întâlnirea cu o viață dedicată rugăciunii ne arată frumusețea unei existențe care nu caută să atragă atenția, ci să-I fie bineplăcută lui Dumnezeu. Dincolo de diferențele dintre oameni, de preocupările și de drumurile fiecăruia, rămâne aceeași nevoie profundă de iubire, de iertare și de sens. Iar Athosul ne amintește că sufletul nu se satură cu lucruri trecătoare, pentru că a fost creat pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Cuvintele Psalmistului, „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10, în numerotarea Septuagintei), pot deveni pentru cel întors din Sfântul Munte un îndemn pentru întreaga viață. Să ne oprim din graba care ne consumă, din vorbele care rănesc, din judecățile pripite și din alergarea după lucruri care nu ne pot aduce adevărata împlinire. Să învățăm să ascultăm, să fim prezenți lângă cei care au nevoie de noi și să nu uităm că fiecare zi este o nouă ocazie de a ne apropia de Dumnezeu. Nu trebuie să fim permanent în locuri sfinte pentru a trăi cu gândul la cele sfinte, după cum nu este suficient să trecem pragul unei mănăstiri dacă inima noastră rămâne închisă față de aproapele.
Întoarcerea din Athos nu înseamnă, așadar, încheierea unui drum, ci începutul unei alte călătorii, una care se desfășoară în adâncul inimii. Pelerinul se întoarce acasă cu pașii, dar continuă să înainteze duhovnicește prin rugăciune, pocăință și fapte ale iubirii. Poate că nu toate întrebările și-au găsit răspunsul, poate că unele doruri au rămas neîmplinite, iar unele răni nu s-au vindecat pe deplin. Totuși, dacă din această întâlnire s-a născut dorința unei vieți mai curate, a unei credințe mai statornice și a unei iubiri mai sincere, atunci pelerinajul și-a descoperit rodul cel mai de preț.
M-am întors din Athos, cu inima plină, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am văzut, pentru ceea ce am simțit și pentru ceea ce încă nu pot cuprinde pe deplin în cuvinte. M-am întors cu recunoștință pentru rugăciunile înălțate în sfintele mănăstiri, pentru întâlnirile care mi-au luminat sufletul și pentru prilejul de a înțelege, încă o dată, că adevărata bogăție a omului nu stă în ceea ce adună, ci în ceea ce ajunge să poarte în inimă. Iar dacă Athosul mi-a dăruit ceva ce merită păstrat pentru totdeauna, acel dar este dorința de a-L căuta mai sincer pe Hristos, de a-mi vedea mai limpede propriile neputințe și de a-i iubi pe oameni cu mai multă răbdare și milă.
Pentru că nu ne întoarcem cu adevărat din Sfântul Munte atunci când ne îndepărtăm de țărmurile lui, ci atunci când uităm ceea ce am înțeles în rugăciune. Iar cel care se întoarce cu inima plină de Dumnezeu poartă cu sine o lumină care nu aparține unui singur loc și unei singure călătorii, ci poate lumina întreaga viață. Athosul rămâne în urmă ca loc, dar poate rămâne viu în suflet ca chemare: să ne rugăm mai mult, să judecăm mai puțin, să iertăm mai repede, să iubim mai curat și să-L așezăm pe Hristos în centrul existenței noastre. Atunci, chiar și departe de Sfântul Munte, vom putea păstra în inimă pacea pe care am căutat-o acolo și vom înțelege că cea mai frumoasă întoarcere este aceea în care omul se apropie, puțin câte puțin, de Dumnezeu.
M-am întors din Athos, cu inima plină, dar mai ales cu dorința de a-I face lui Dumnezeu mai mult loc în inima mea. Iar aceasta este, poate, cea mai prețioasă binecuvântare a unui pelerinaj: să te întorci acasă nu doar cu amintirea unui loc sfânt, ci cu hotărârea de a deveni, prin harul lui Dumnezeu, un om mai bun, mai smerit și mai iubitor.
Ne întoarcem din Sfântul Munte Athos – cu sufletul mai aproape de Dumnezeu
Ne întoarcem din Sfântul Munte Athos cu sufletul îmbogățit de întâlnirea cu unul dintre cele mai profunde spații ale spiritualității ortodoxe, purtând în inimă amintirea unor clipe de rugăciune, reculegere și comuniune. Dincolo de frumusețea mănăstirilor, de vechimea sfintelor odoare și de bogăția tradițiilor monahale, rămâne experiența unei întâlniri lăuntrice cu noi înșine și cu Dumnezeu, o experiență care ne îndeamnă să privim viața cu mai multă smerenie, recunoștință și responsabilitate.Sfântul Munte Athos nu este doar un loc de pelerinaj, ci o mărturie vie a credinței păstrate și transmise de-a lungul veacurilor prin rugăciune, ascultare și jertfă. În atmosfera sfintelor mănăstiri, participând la slujbe și închinându-ne înaintea sfintelor icoane, am putut înțelege mai profund valoarea unei vieți așezate în lumina Evangheliei. Acolo, timpul pare să dobândească o altă dimensiune, iar tăcerea, departe de a fi un gol, devine prilej de ascultare lăuntrică și de întâlnire cu Dumnezeu. Viața monahală ne amintește că adevărata libertate nu se dobândește prin acumularea lucrurilor trecătoare, ci prin eliberarea inimii de patimi și prin dobândirea păcii sufletești.
Fiecare dintre noi a venit în acest pelerinaj cu propriile întrebări, frământări și așteptări. Înaintea sfintelor icoane, în timpul rugăciunii sau în liniștea așezămintelor monahale, am avut prilejul să ne cercetăm conștiința și să ne apropiem de acele adevăruri pe care, în tumultul vieții cotidiene, riscăm să le trecem cu vederea. Nu înseamnă că toate neliniștile s-au risipit ori că am găsit răspunsuri la fiecare întrebare, ci că am primit ocazia de a ne privi încercările dintr-o perspectivă duhovnicească, încredințându-ne mai deplin purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Ca pelerini, suntem chemați să înțelegem că rostul unei asemenea călătorii nu se împlinește odată cu întoarcerea acasă, ci se dezvăluie mai ales prin felul în care reușim să transpunem în viața de fiecare zi ceea ce am descoperit și am trăit în Sfântul Munte. Rugăciunea mai statornică, răbdarea în fața încercărilor, iertarea celor care ne-au greșit și grija față de aproapele sunt câteva dintre roadele prin care experiența pelerinajului poate deveni o adevărată înnoire sufletească. Ne întoarcem la familiile noastre și la îndatoririle cotidiene, purtând cu noi amintirea locurilor vizitate și dorința de a păstra vie legătura cu cele trăite. Poate că nu vom putea exprima pe deplin toate emoțiile acestor zile, însă unele experiențe duhovnicești nici nu au nevoie de multe cuvinte, fiindcă adevărata lor valoare se arată treptat, prin felul în care ne schimbă gândirea, atitudinea și relațiile cu cei din jur. Nu suntem chemați să rămânem departe de lume, ci să ne întoarcem în mijlocul ei cu o conștiință mai vie a responsabilităților noastre creștine, cu mai multă smerenie și cu dorința sinceră de a trăi mai aproape de Evanghelie.
Mă bucur că am avut posibilitatea să organizez și să însoțesc acest grup de pelerini în Sfântul Munte Athos. Am privit această călătorie nu doar ca pe o ocazie de a vizita locuri de o valoare istorică și spirituală deosebită, ci mai ales ca pe un prilej de apropiere de Biserică, de aprofundare a credinței și de întărire a comuniunii dintre participanți. Din perspectiva mea de teolog, consider că un pelerinaj autentic presupune mai mult decât cunoașterea unor spații sacre: el invită la reflecție, la asumarea credinței și la redescoperirea sensului vieții în lumina relației personale cu Dumnezeu.
Le sunt recunoscător tuturor celor care au luat parte la această experiență pentru deschiderea sufletească, pentru momentele de rugăciune împărtășite și pentru bucuria de a fi fost împreună pe acest drum. Comuniunea trăită în timpul pelerinajului ne-a reamintit că viața creștină nu se desfășoară în izolare, ci în legătură cu Dumnezeu și cu semenii noștri, în spiritul iubirii și al responsabilității reciproce.
La încheierea acestui pelerinaj, rămân cu recunoștință pentru binecuvântarea de a fi ajuns în Sfântul Munte Athos și pentru bucuria de a fi împărtășit această experiență cu oameni uniți de aceeași credință. Nădăjduiesc ca fiecare dintre noi să ducă mai departe lumina acestor zile printr-o viață mai apropiată de Evanghelie, prin rugăciune și prin fapte de iubire creștină. În cele din urmă, adevărata bogăție cu care ne întoarcem nu se află în lucrurile pe care le-am adus cu noi, ci în ceea ce s-a schimbat, fie și în mică măsură, înlăuntrul nostru.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Sursa resurse din articolul de față: Dr. Stelian Gomboș.
