Despre bine.
Este un citat care îmi place:
De Sfântul Anton din Padova, atât de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendență de nu și cu ironie. Sfântul care-ți găsește cheile pierdute și cățelul rătăcit!
Câtă orbire și pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte ci în al acelora care și-au pierdut credința, virtutea, nădejdea…
Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova și ca ocrotitor al oamenilor umili necăjiți și ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări și pentru anumiți oameni (bătrâni, bolnavi, însingurați, prigoniți) pot lua o importanță covârșitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin și ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-mărețe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare și boli care nu ucid însă otrăvesc viața pătimitorului: Oare nu și acestea se cade a fi luate în seamă?
În nesfârșita-i bunătate, Sf. Anton nu se rușinează a le veni neîntârziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei și nepăsării față de suferințe foarte reale deși lipsite de fală.
Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton!
Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian se îndreaptă degrabă și-nveșmântați în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, întâlnesc căruța unui țăran adânc înțepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească și să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: Se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire și să ne înfățișăm înaintea Domnului cu haine mânjite sau, mai știi, chiar sfâșiate!? Așa o fi, așa este, încuviințează Sfântul Nicolae, dar nici pe năpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării și a trece pe lângă el ca preotul și levitul din parabola samarineanului milostiv. Și nici una, nici două își sumecă poalele hlamidei, își suflecă mânecele stiharului și coboară alături de țăran, punând voinicește umărul sub codârlă. Se zbate, se opintește, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veșmintele harcea-parcea… Dar, până la urmă, căruța e scoasă la drum drept și omul vesel și bucuros, blagoslovindu-și binefăcătorul, își poate urma calea. Sfântul Casian, în acel timp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri și pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian așteaptă de multă vreme, când, în sfârșit, apare și bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-și sufletul și într-un hal de murdărie și neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit și nițel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primește cu o glacială politețe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Și le grăiește astfel: Numele tău, imaculatule și neîntârziatule, respectuosule și multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Și încă! Vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o, mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău și adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din toată lumea.
Uneori, binele e greu de făcut. Aproape oricine face ceva bine își imaginează că binele e cu un efort mic, și cu un rezultat mare. Să sprijini un olimpic la matematică să crească de la medalia de argint la medalia de aur. Să ajuți pe cineva să învețe de la 9.60 la 9.90. Să ai cel mai bun violonist tânăr și să îl ajuți să intre la facultate. Să fie un om în situație foarte grea, care a lucrat și face toate eforturile, și doar are nevoie de un bobârnac. Să dai cireașa de pe tort unei persoane care caută de zile bune ceva și tot ce are nevoie e un mic impuls ca să obțină ce vrea.
Însă, în realitate mai mare nevoie de ajutor au corijenții care sunt corijenți nu neapărat că nu ar putea învăța ei înșiși, dar dintr-un cumul de motive nu învață. Ajuți pe cineva să ia media generală 6 la BAC, deși pare ceva banal pentru multă lume, și genul de obiectiv pe care îl poți îndeplini fără ajutor extern. Să ajuți pe cineva să facă un liceu cu profil artistic doar pentru că vrea să se distreze și să se simtă bine, și să nu depună efort. Să fie un om care și-ar putea rezolva el însuși problema, dar n-are chef. Să ajuți pe cineva să găsească ceva, fără ca acea persoană să depună un efort anterior în mod consistent.
Și mai e ceva – ca în povestirea cu Sf. Nicolae. Binele se face, în multe situații, greu. E o scârbă, o murdărire, o durere în a face binele. Te doare și suferi un pic. Ești un pic umilit de situația de a ajuta. E posibil să nu primești recunoștință în urma unui gest de ajutor. E posibil să ajuți pe cineva și persoana aceea să devină leneșă, în loc să învețe să își rezolve problemele. Nu mai vorbesc de situația în care vrei să faci bine, și, în realitate, faci rău.
Și cu toate acestea, ghiocelul binelui reușește de multe ori să iasă din condiții potrivnice și să răsară la suprafață. De asta e cu atât mai prețios.
