Retrospectivă: Dr. Stelian Gomboș – Cuvânt învățătură la Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) (2026.11.15, Biserica Sfântul Antonie cel Mare și Sfântul Ioan Casian – București)

Pe 15 noiembrie 2026 a avut loc slujba Sfintei Liturghii – Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) – oficiată la Biserica Sfântul Antonie cel Mare și Sfântul Ioan Casian – București.

Viața Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț. Postul Nașterii Domnului: istorie și semnificație.

Dr. Stelian Gomboș a susținut un cuvânt de învățătură.

Mai jos, imagini și audio de la eveniment.

Doar audio – cuvânt de învățătură:

Vezi audio pe YouTube »

Fragment din slujbă:

Vezi video pe YouTube »

Album foto pe Facebook »

Album foto pe Google Photos »

Sursa resurse din articolul de față: Dr. Stelian Gomboș.

 

Dr. Stelian Gomboș: PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII

Iubiți credincioși,

În această sfântă zi de duminică, Evanghelia ne așază înainte una dintre cele mai profunde și mai cutremurătoare învățături ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Pilda Samarineanului milostiv. Este o Evanghelie despre iubire, despre suferința omului, despre nepăsare și responsabilitate, dar mai ales despre felul în care Dumnezeu ne cheamă să ne apropiem unii de alții. În același timp, ziua de astăzi ne aduce înainte pomenirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț și începutul Postului Nașterii Domnului. Trei momente duhovnicești care, deși par diferite, se întâlnesc într-un singur adevăr: apropierea de Dumnezeu nu poate fi despărțită de iubirea față de aproapele.

Să ne oprim mai întâi asupra întrebării pe care un învățător de lege I-o adresează Mântuitorului: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”. Este, poate, cea mai importantă întrebare pe care omul ar trebui să și-o pună de-a lungul vieții sale. Ce trebuie să facem pentru a dobândi viața veșnică? Cum trebuie să trăim pentru ca trecerea noastră prin această lume să nu fie lipsită de sens și pentru ca sufletul nostru să se învrednicească de Împărăția lui Dumnezeu?

Răspunsul Mântuitorului ne trimite la cele două mari porunci ale iubirii: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Nu sunt două realități separate, ci două dimensiuni inseparabile ale aceleiași credințe. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu, pe Care nu Îl vedem, dacă refuzăm să-l iubim pe omul de lângă noi, pe care îl vedem, îl întâlnim și a cărui suferință o putem alina.

Atunci când Mântuitorul rostește Pilda Samarineanului milostiv, El nu ne oferă doar o istorisire despre un om care a ajutat un alt om aflat în suferință, ci ne descoperă adevărata măsură a credinței noastre. Un om căzut între tâlhari este lăsat aproape mort pe marginea drumului. Trec pe lângă el un preot și un levit, oameni care cunoșteau Legea, care aveau responsabilități religioase și care, prin statutul lor, ar fi trebuit să fie apropiați de Dumnezeu. Îl văd, dar trec mai departe. Îi observă suferința, dar nu se opresc. Au poate explicații, au poate motive, însă omul rămâne acolo, singur, rănit și părăsit.

Apoi vine un samarinean, un om care, din perspectiva prejudecăților religioase și sociale ale vremii, nu era considerat apropiat de iudei. Și tocmai acesta se oprește. Nu întreabă cine este cel căzut, din ce neam face parte, ce credință are sau dacă merită ajutorul său. Nu caută să afle dacă omul acela i-ar putea întoarce vreodată binele făcut. Vede suferința și se lasă mișcat de ea. Îi pansează rănile, îi toarnă untdelemn și vin, îl așază pe animalul său, îl duce la o casă de oaspeți și plătește pentru îngrijirea lui.

Iubiți credincioși, aici se află una dintre cele mai mari lecții ale Evangheliei: iubirea adevărată nu rămâne la nivelul sentimentelor, ci se transformă în faptă. Nu este suficient să ne pară rău pentru cel care suferă. Nu este suficient să spunem că ne rugăm pentru el, dacă avem posibilitatea să-l ajutăm și alegem să nu o facem. Uneori, o rugăciune trebuie însoțită de o mână întinsă, o vorbă bună trebuie însoțită de o faptă bună, iar credința trebuie să devină vizibilă prin milostenie.

Să ne gândim câți oameni căzuți între tâlhari întâlnim și noi în fiecare zi! Poate că nu sunt răniți trupește, dar poartă răni sufletești mult mai adânci. Sunt oameni singuri, bătrâni, uitați de familiile lor, oameni care nu au cu cine să vorbească, oameni apăsați de boală, de sărăcie, de pierderea celor dragi, de dezamăgiri și de neputințe. Sunt oameni care zâmbesc în fața celorlalți, dar care plâng atunci când rămân singuri. Sunt oameni care nu cer nimic, dar care au nevoie de o mângâiere.

De câte ori nu trecem și noi pe lângă asemenea oameni, preocupați de propriile griji, de propriile interese și de propriile nemulțumiri? De câte ori nu vedem suferința cuiva și ne grăbim să ne continuăm drumul? Uneori, nu este nevoie de bani pentru a fi milostivi. Este nevoie de timp, de atenție, de răbdare, de disponibilitatea de a asculta și de puterea de a nu întoarce privirea.

Să înțelegem că aproapele nostru nu este doar cel care ne este rudă, prieten sau cunoscut. Aproapele este omul pe care Dumnezeu îl așază în calea noastră și care are nevoie de noi. Iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este numai cine este aproapele meu, ci dacă eu însumi mă fac aproapele celui care suferă.

Samarineanul nu a ținut o predică despre milostenie, ci a făcut milostenie. Nu a vorbit despre iubire, ci a iubit. Nu a căutat să fie văzut și apreciat, ci a împlinit o faptă bună în tăcere. Iată de ce, la sfârșitul pildei, Mântuitorul nu îi spune învățătorului de lege să admire comportamentul samarineanului, ci îi poruncește: „Mergi și fă și tu asemenea!”.

Acest îndemn nu este adresat numai celui care L-a întrebat pe Hristos, ci fiecăruia dintre noi. Este un îndemn pentru familiile noastre, pentru comunitățile noastre, pentru fiecare creștin care mărturisește că Îl urmează pe Hristos. Să nu ne mulțumim cu o credință declarată, ci să avem o credință lucrătoare prin iubire.

Iubiți frați și surori întru Hristos,

Astăzi îl pomenim și pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, unul dintre marii părinți duhovnicești ai Ortodoxiei, a cărui viață este o mărturie despre puterea rugăciunii, a smereniei, a ascultării și a iubirii frățești.

Născut în anul 1722, în Poltava, în Ucraina de astăzi, cu numele de Petru Velicikovski, Sfântul Paisie a ales încă din tinerețe calea vieții monahale, căutând o apropiere profundă de Dumnezeu. A venit în Moldova, a cunoscut viața duhovnicească din mănăstirile românești, apoi a mers la Sfântul Munte Athos, unde s-a format în rugăciune și nevoință. Întors în Moldova, a devenit stareț la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Secu și la Neamț, unde a întemeiat o impresionantă obște monahală, reunind în jurul său călugări de diferite naționalități, uniți prin aceeași credință și aceeași dorință de desăvârșire.

A fost un mare povățuitor duhovnicesc, un om al rugăciunii inimii, un neobosit traducător și răspânditor al scrierilor Sfinților Părinți, contribuind în mod hotărâtor la renașterea vieții isihaste în Ortodoxie. A arătat că adevărata înțelepciune nu se dobândește prin mândrie, ci prin smerenie, ascultare, rugăciune și curățirea inimii.

Dar ce legătură are viața acestui mare cuvios cu Evanghelia de astăzi? Are o legătură profundă: Sfântul Paisie ne arată că iubirea față de Dumnezeu trebuie să rodească în iubirea față de oameni. Obștea sa nu era doar o adunare de monahi, ci o comunitate în care rugăciunea, răbdarea, iertarea și purtarea de grijă reciprocă deveneau mod de viață. El nu a căutat propria slavă, ci folosul sufletesc al celor încredințați lui.

Să învățăm de la acest mare părinte că nu putem dobândi liniștea sufletească dacă purtăm în noi ură, invidie, răutate și judecată. Nu putem vorbi despre rugăciune, dacă inima noastră este închisă față de suferința celuilalt. Nu putem cere iertare de la Dumnezeu, dacă noi înșine refuzăm să iertăm. Viața Sfântului Paisie ne cheamă la o credință trăită, la o disciplină a sufletului și la o iubire care nu se oprește la cuvinte.

Astăzi începe și Postul Nașterii Domnului, un timp binecuvântat de pregătire sufletească pentru marea sărbătoare a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Să nu privim postul doar ca pe o schimbare a alimentației sau ca pe o rânduială pe care trebuie să o respectăm din obișnuință. Postul este, înainte de toate, o lucrare de înnoire lăuntrică. Este timpul în care suntem chemați să ne cercetăm conștiința, să ne împăcăm cu Dumnezeu și cu semenii, să ne curățim gândurile și să ne pregătim inima pentru a-L primi pe Hristos.

Postul Crăciunului este un post al bucuriei, pentru că ne apropie de taina Nașterii Mântuitorului. Nu este o perioadă a tristeții, ci a speranței, a rugăciunii și a așteptării duhovnicești. Ne pregătim să întâmpinăm Pruncul Iisus, Cel Care Se naște în smerenia Betleemului pentru mântuirea întregii lumi.

Dar să ne întrebăm: cum Îl putem primi pe Hristos în sufletul nostru dacă nu avem loc pentru aproapele nostru? Cum putem cânta colindele Nașterii Domnului, dacă în inima noastră păstrăm neîmpăcarea? Cum putem împodobi casele, dacă lăsăm sufletul neîngrijit? Cum putem pregăti masa de sărbătoare, dacă nu ne gândim și la cel care nu are ce pune pe masă?

Iată de ce Pilda Samarineanului milostiv este atât de potrivită la începutul acestui post. Biserica ne pune înainte iubirea concretă față de aproapele chiar în ziua în care începem pregătirea pentru Nașterea Domnului. Este ca și cum ni s-ar spune că drumul spre Betleem trece și pe lângă omul aflat în suferință. Nu putem ajunge la ieslea din Betleem ocolind durerea semenilor noștri.

Să postim, așadar, nu numai de la mâncăruri, ci și de la răutate, de la vorbele care rănesc, de la judecățile nedrepte, de la invidie, de la mândrie și de la tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Să postim de la ura pe care o purtăm uneori în suflet, de la dorința de a ne răzbuna și de la bucuria nedreaptă pentru căderea altuia. Să învățăm să vorbim mai puțin despre greșelile celorlalți și să ne cercetăm mai mult propriile neputințe.

Să facem din acest post o perioadă în care să ne apropiem de cei pe care i-am uitat, să cerem iertare celor pe care i-am rănit, să iertăm pe cei care ne-au greșit și să oferim din ceea ce avem celor care duc lipsă. Uneori, cel mai frumos dar pe care îl putem aduce înaintea Pruncului Iisus nu este un dar material, ci o inimă împăcată, o faptă de milostenie și o lacrimă vărsată pentru suferința altuia.

Iubiți credincioși,

Cele trei învățături ale acestei zile se întâlnesc într-un singur mesaj: Evanghelia ne arată cum trebuie să iubim, Sfântul Paisie ne arată cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, iar Postul Nașterii Domnului ne oferă timpul și prilejul de a pune în lucrare aceste învățături.

Să nu plecăm astăzi din biserică doar cu frumusețea unei pilde auzite, ci cu hotărârea de a deveni noi înșine samarineni milostivi. Să nu așteptăm întotdeauna ca altcineva să facă binele. Să nu spunem că lumea este rece, dacă noi înșine refuzăm să oferim căldură. Să nu ne plângem de lipsa iubirii, dacă nu suntem dispuși să iubim.

Poate că Dumnezeu nu ne va cere să salvăm lumea întreagă, dar ne va întreba ce am făcut pentru omul pe care l-am întâlnit în drumul nostru. Poate că nu vom avea posibilitatea să schimbăm soarta multor oameni, dar putem schimba ziua unuia singur printr-un gest de bunătate. Și poate că tocmai acel gest, pe care noi îl considerăm neînsemnat, va fi înaintea lui Dumnezeu o mare dovadă de iubire.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască o inimă milostivă, asemenea samarineanului din Evanghelie, o minte luminată de înțelepciunea Sfinților Părinți și o voință statornică în lucrarea mântuirii. Să ne fie Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț mijlocitor și povățuitor pe calea rugăciunii, a smereniei și a dragostei frățești.

Iar acest post să ne găsească mai buni, mai curați sufletește, mai iertători și mai apropiați unii de alții. Să ajungem la sărbătoarea Nașterii Domnului nu doar cu mesele pregătite și casele împodobite, ci mai ales cu sufletele primenite prin rugăciune, spovedanie, împărtășire, milostenie și iubire.

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Mergi și fă și tu asemenea!” Să le luăm cu noi în fiecare zi a vieții noastre, fiindcă adevărata măsură a credinței nu este numai ceea ce mărturisim cu buzele, ci și ceea ce dovedim prin faptele noastre.

Dumnezeu să ne ajute să devenim oameni ai iubirii, ai păcii și ai milostivirii, iar bucuria Nașterii Domnului să o pregătim încă de astăzi, în inimile noastre!

Amin.

Dr. Stelian Gomboș

o
o
Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu

Reguli pentru cei care lasă comentarii »


Puteți folosi Gravatar pentru a adăuga avatar (imagine comentarii).