În trecut (anii 90, și mai demult), în filme oamenii încercau să arate lucrurile cât mai bine, în limita posibilităților. Dacă puteai într-un film să arăți un telefon mai modern și unul mai vechi, arătai telefonul mai modern. Dacă aveai de ales între un peisaj superb și unul mai puțin reușit, mergeai întotdeauna pe cel superb.
În filmele moderne am observat o altă tendință – se merge atât pe nou / modern / frumos / spectaculos, cât și pe vechi / arhaic / neatrăgător / plictisitor. Cumva, cele două sunt puse în contrast. Poți vedea și peisaje învechite, și și lucruri moderne.
Exemple:
- În penultimul James Bond (SkyFall, 2012) sediul MI6 se mută într-un subsol, cu peisaje atât foarte vechi, cât și foarte moderne.
- În The Dark Knight Rises (2012) sunt și scene în locații foarte moderne (costumul lui Batman), cât și scene în locații foarte vechi (grota în care ajunge Batman).
- Atât în Interstellar (2014), cât și în The Martian (2015), sunt atât costume de cosmonaut foarte moderne, cât și scene vechi (viață la țară sau cum să construiești un solar pe Marte). E o ambivalență modern-arhaic foarte prezentă.
- În Baby Driver (2017), personajul principal ascultă muzică la un iPod vechi, are și casete în format clasic, sunt prezentate și discuri vinil. Apoi sunt scene în care fundalul e ignorat (locul de planificare a jafurilor). Pe de altă parte, e plin de lucruri foarte moderne, mașini de top, elemente de bruiat camere video, fundaluri foarte atrăgătoare (restaurant).
- În Despicable Me 3 (2017) poți vedea în același timp mașini moderne și tehnologii futuriste, dar și casete audio, gumă de mestecat, melodii din anii ’80.
În filmele “vechi” lucrurile arătau la fel. În toate filmele cu James Bond se dorea luxul. Luxul de atunci arăta diferit de luxul de azi, dar nu existau zone “urâte”. În Star Wars vedeai numai lucruri moderne pentru acea vreme. În Star Wars: Episode VII – The Force Awakens (2015) lucrurile din trecut sunt prezente în film doar pentru că lucrurile “retro” / “vintage” arată bine. E “cool” să ai și săbii laser cu efecte mai învechite. Și ai în același timp paradoxul modern-trecut. În trilogia Mad Max inițială, totul era nu luxos, ci opusul lui. În Mad Max: Fury Road (2015) vezi în opoziție lucruri moderne (chitară cu flăcări, personaje feminine îmbrăcate impecabil) și lucruri vechi (tehnologie veche, peisaje spartane).
Am senzația în filmele moderne că găsesc atât rugina, cât și luxul.