Mai jos, un interviu cu mine, apărut în revista liceului Lazăr Edeleanu.
- Bună Olivian, te rugăm spune-ne cate ceva despre tine și despre ceea ce faci în prezent !
Bună și bine v-am regăsit!
După ce am terminat liceul, am urmat facultatea de Relații Economice Internaționale la ASE București, apoi un masterat în Comunicare și Relații Publice, SNSPA.
Din 2006 încoace, am lucrat numai în Internet marketing, pentru două agenții web, iar 2009 ca freelancer.
M-am specializat în audituri site-uri (feed-back site), pe partea de SEO (optimizare pentru motoarele de căutare) și uzabilitate (experiența vizitatorilor, cât de ușor le e să navigheze pe site). De asemenea, am ceva expertiză în site-uri pe WordPress.
În afara lucrului, îmi place să merg la conferințe, să scriu pe blog, să fac voluntariat, să trăiesc sănătos.
- Ne-ai putea spune in ce măsură te-a influențat liceul în alegerea meseriei actuale, având în vedere faptul că ai terminat facultatea de relații internaționale dar ai rămas totuși fidel informaticii?
Este o istorie un pic amuzantă. :) Puțin după 1990, am avut primul calculator, un HC ’91, și, pentru că eram forțat să tastez toate jocurile pe care voiam să le joc, și nu puteam salva, cel puțin în primii ani, ce lucram, m-am învățat, vrând-nevrând, cu programarea, fără să o înțeleg prea bine. Prin 1996 am avut primul PC adevărat, anul următor am intrat la liceu, și în toată perioada aceasta am fost foarte pasionat de informatică. Eram ferm convins că voi urma o facultate cu profil în informatică.
Prin clasa a XIIa am citit că monitoarele (CRT, pe vremea aceea) pot strica ochii. Am decis, de la mine putere, că nu e în regulă să îmi stric ochii și să o apuc pe calea programării, și mai bine aleg altceva, fără să îmi fi dorit neapărat acea cale alternativă. Am dat la ASE.
În facultate, nu m-au atras în mod deosebit economia și relațiile internaționale, însă abandonasem complet programarea, și am considerat că ar fi bine să continui drumul economiei.
În anul III-IV de facultate am aflat că monitoarele mai noi, tip LCD, nu fac rău ochilor, și unele voci chiar recomandă privirea atentă la un ecran, dacă ai miopie. Mai mult decât atât, majoritatea joburilor, încă de pe atunci, solicitau să stai cel puțin câteva ore pe zi uitându-le la un monitor, fie că erai programator, fie că nu.
Dezamăgit, am preferat, totuși, să termin facultatea începută și să nu mai fac informatică.
Imediat după facultate, am încercat să fac relații publice mai mult ca o provocare personală, fără să am vreun succes cu asta.
La un moment dat, la un job, superiorul meu direct mă întreabă “Auzi? Am o propunere. Nu vrei să faci SEO pentru noi?” “Nu știu ce e asta, dar da, vreau”.
SEO e la limită între tehnologie și comunicare, trebuie să știi puțin din ambele, e bine să înțelegi programarea, fără să fii avansat în asta, dar să știi și comunicare.
Așadar, da, mi-au fost utile informațiile din liceu (și, ulterior, masterat).
- Dacă ar fi sa te reîntorci în timp, în anii liceului, care ar fi momentul(ele) pe care ți-ai dori să îl/le retrăiești?
În general, îmi auto-refuz întrebările pe care nu le pot aplica.
Mi-au rămas din liceu scenele puternice, cu emoții, conflicte, râsete, stres, trăiri intense, prietenii, supărări. Când l-am enervat pe colegul de bancă, și a împins masa, răsturnând-o. Când am stricat softul din vreo 3 calculatoare și l-am reparat. Când am făcut o glumă și au râs alții. Când alții au făcut o glumă despre mine. Am, punctual, unele amintiri din diferite momente ale liceului, în genul acesta.
Cred că, dacă aș avea timp, mi-ar plăcea să mă văd pe mine măcar o zi din fiecare an școlar, să mă uit, extern și cu alți ochi la cel care eram atunci.
De asemenea, pentru că amintirile se deformează și schimbă, mi-ar plăcea să văd, obiectiv și cu un ochi riguros, scenele din mintea mea, acelea mai puternice.
În orice caz, eu n-aș mai fi aceeași persoană, aș avea alte filtre ale realității, și emoțiile ar fi diferite.
- Care este cea mai importantă lecție pe care ai primit-o ca licean?
Eram pe atunci, și am rămas și acum, încăpățânat. Așa că o mulțime de sfaturi și lecții bune pe care diferite persoane, colegi, profesori, alții, mi le-au dat, fie am învățat să le “îndoi” până a le face să își piardă valoarea, și să nu îmi ceară nicio schimbare reală, fie le-am ignorat, pur și simplu și, deci, uitat.
În 4 ani de zile mi s-au întâmplat mai multe lucruri, însă lecțiile au fost în special pe plan emoțional (maturizare, fie prin crearea de reguli, fie prin îndoirea lor). Majoritatea sunt legate de clasa a IXa și a XIIa (e și o regulă că într-o enumerare se rețin cel mai facil primul și, într-o mai mică măsură, ultimul element).
- Cîteva sfaturi pentru actualii edeleni?
Am un singur sfat, legat de soluția pentru niște frământări personale, vă povestesc niște lucruri, sper să puteți extrage niște învățăminte personale.
În clasa a VIIIa, am trecut prin frământări și gânduri și îndoieli – “Ce liceu? Unde? Ce profil?”. Colegi de-ai mei, de nivel similar cu mine, alegeau aproape mereu diferite licee din Constanța, Năvodariul fiind văzut ca o alegere mai slabă. Și am acceptat fără tragere de mână îndemnul părinților de a face liceul la Năvodari.
Și pe toată perioada liceului m-am întrebat “oare am ales bine?”.
Și am ajuns la București, primele 3 luni au fost un șoc legat de adaptare, iar primii doi ani nu mi-a fost foarte ușor să mă adaptez la alte sisteme. În acești doi ani, m-am gândit destul de frecvent că decizia de a face liceul la Năvodari a fost slabă, că dacă aș avut un mediu mai competitiv aș fi fost poate mai bun (și n-aș fi avut așa mari probleme în facultate), că m-a ajutat faptul că mama mea era profesor la liceu (și mi-ar fi fost mai bine să mă fi învățat cu greul), că aș fi avut un cadru mai bun pentru performanțe la olimpiade, că aș fi învățat mai din timp să mă învăț cu niște reguli mai stricte.
Și a mai trecut ceva timp, și am lăsat și facultatea, și masterul, și primele joburi în spate, și mă uit altfel la decizia de a fi făcut liceul la Năvodari.
Și vă zic câteva motive, cu ochii și mintea de astăzi, pentru care cred că decizia de atunci s-a dovedit inspirată.
În primul rând, s-au făcut studii care arată că cu cât faci naveta mai puțin timp, cu atât ești mai fericit. Când te uiți de la distanță, și încerci să evaluezi “Ei, ce mare lucru e să faci naveta Năvodari-Constanța?”, te gândești așa, la o oră, două, ceva punctual, asta e harta mentală a evaluării. Când apare însă rutina, și stresul, și frecușul zilnic, și orele alea sunt zilnice, și zilele alea sunt într-un an, și anii sunt 4, evaluarea asta are o altă importanță. Un prim lucru e clar – foarte probabil aș fi fost mai nefericit ca elev în Constanța.
În al doilea rând, liceul mi-a dat o mare încredere în mine. Am fost șef de promoție, și asta mi-a arătat că pot. Am intrat cu mare greutate la facultate, dar am intrat. Mi-a fost greu în primii ani de școală, dar am ținut de mine. Nu a fost neapărat cel mai ușor la job în primii ani, dar am mers mai departe. Și toate astea și pentru că am avut o bază și ceva stabil în trecut. Pune-mă undeva pe o listă de elevi la un liceu oarecare, și încrederea asta se pierde. Mi-a fost util să am o ancoră în trecut.
În al treilea rând, am avut o flexibilitate, și o adaptabilitate ridicată. La Năvodari, făceam de toate, de la reinstalări de Windows, până la tehnoredactat lucrări de diplomă. Era o nevoie, mă pricepeam măcar parțial, mă dădeam cu capul de toți pereții până ieșea ceva. Uneori, gafam. Dar starea asta de “hai să mă apuc de o treabă, și văd ce iese”, mi-a folosit ulterior. În prezent, sunt freelancer, și starea și emoțiile sunt cumva în aceeași zonă, “hai să testăm și să vedem cum putem să îmbunătățim asta”. Nu aș fi avut aceeași flexibilitate într-un liceu mare, în care aș fi fost un pion mic, într-un sistem clar definit. Am văzut asta în primii ani la București, asta până când mi-am făcut propriile sisteme (lucru în ONG-uri, teatru, freelancing).
În al patrulea rând, și asta o să vă surprindă, poate, e diferența între o comunitate mică a unui liceu de orășel, și o comunitate mare a unui liceu de oraș mare. Sunt alte fire și legături. O parte din șocul avut la București a fost și să văd că firele astea sunt complet rupte sau create pe alt cadru, în care nu m-am regăsit. Iarăși, mi-am făcut o comunitate paralelă – în cămin mi-am făcut prieteni de la alte facultăți cu care am petrecut timpul, fără să aparțin unei comunități strânse în jurul colegilor de facultate. E o chestiune fundamentală, dar foarte ușor de ignorat. Și prefer comunitatea liceului pe care l-am făcut unor alte opțiuni.
(click pe poză pentru mărire)
(click pe poză pentru mărire)