Cum văd eu educația în 2019?

Nu sunt ministru al educației, de mine nu depinde educația unei țări, nu conduc o unitate de învățământ, nu sunt profesor sau educator, iar majoritatea lucrurilor pe care le-am făcut pe partea de educație de la om la om sau online țin de unele prezentări pe care le-am susținut. Am vorbit de două ori și în fața unor studenți în cadrul unor universități, majoritatea prezentărilor mele au fost însă în spații non-academic-formale. Pe de altă parte, am trecut prin diferite școli (facultate de Relații Economice Internaționale la Academia de Studii Economice București), sunt masterand la al treilea master (două finalizate – Comunicare/PR la Școala Națională de Studii Politice și Administrative București, și Modelare/Tehnologii Informatice – Universitatea Ovidius din Constanța, unul în proces – Securitate Informatică/Rețelistică la Universitatea Titu Maiorescu din București). Am participat la traininguri non-formale de aproximativ o săptămână în Serbia, Germania, Turcia și Irlanda, alături de două în România. Am trecut printr-o formare în programarea neuro-lingvistică (în total, 2+5+5 zile de training, start, + modulul intensiv de două ori, mi-a plăcut foarte mult și l-am reluat după ceva timp). Am co-organizat o serie de conferințe / întâlniri informale de 150 de ediții. Cred că impactul cel mai mare asupra educației mele prin întâlniri față în față sunt conferințele/seminariile/workshopurile la care am participat. Am documentat pe blogul olivian.ro prin fotografii + video (sau măcar texte) aproximativ 500 de evenimente. Sunt probabil alte câteva sute (îmi e greu să dau o cifră, fie și aproximativă, cu evenimente la care am participat cu mai bine de 10 ani în urmă) la care am participat fără să public nimic, după, cum desigur sunt evenimente de durate diferite – uneori un eveniment poate ține o oră, alteori am publicat un singur articol despre un eveniment de 2-3 zile, de dimineața până seara. Am dat toate aceste detalii pentru a încerca să vă arăt că am fost preocupat de formarea mea, uneori la limita inutilului. Are Rand Fishkin un articol care îmi place mult pe tema “ce poate ieși complet paradoxal și neașteptat din participarea la conferințe, de exemplu?” – Manufacturing Serendipity | SparkToro. Și ar mai fi și ONG-urile din care am făcut parte, contează și asta, mult chiar.

Doresc să vă spun în articolul de față câteva idei, unele din ele greu de legat una cu cealaltă, despre procesul de educație în România anului 2019. Probabil încă sunteți în șoc după afirmația cu care am deschis articolul, aceea că nu sunt ministru al educației, dar după ce vă reveniți, vă invit să citiți mai departe.

Gradul de implicare în proces

Sar direct la subiect, și, fără nicio introducere, iau taurul de coarne – cred că un punct cheie în procesul de educație e gradul de implicare. Mă gândesc la un timp foarte îndepărtat în trecut, în care am jucat în rețea cu niște colegi niște jocuri. Și în ziua de azi aș vrea să retrăiesc acele momente, mi se par fantastice acum. Era un shooter (joc în care împuști alți participanți la joc) foarte vechi, hardware-ul (mouse, tastatură, monitor) era primitiv, dar jucam în rețea un joc cu colegii mei. N-a durat mult experiența, probabil câteva ore în total. Dar rețin asta ca una din cele mai interesante ore de informatică.

Aparent, o să ziceți – “da, evident, asta reții din școală, când te-ai jucat”. Dar mai țin minte ceva – procesul prin care am codat un joc de tip “șarpele” (snake). Aveai un șarpe, scopul era să “vânezi” câte un obiect de pe hartă, pe măsură ce făceai asta șarpele creștea în dimensiuni și devenea mai greu de manevrat, iar viteza de deplasare a șarpelui creștea și ea (nu mai rețin dacă am implementat și asta). Și țin minte cât de mândru am fost că am reușit să codez asta. Studiam programarea în timpul liber, din una-două cărți de programare la care aveam acces pe atunci.

Am codat și alte lucruri – înainte să am PC, pe care am codat (în Turbo/Borland Pascal) jocul de mai sus, aveam un HC ’91 (home computer ’91, produs de ICE Felix, limbajul de programare BASIC). Pe HC am programat un joc de tipul “avioanele”. Prin liceu am scris tot felul de programe, dar în general destul de simple, mă axam pe partea grafică pe un ecran cu puține facilități grafice, iar algoritmul și codul funcționa, dar era cu cod cu puține proceduri.

Am învățat programare pe HC, ani de zile doar copiind programe dintr-o carte, apoi, treptat, încercând să înțeleg unele instrucțiuni din cod, și tot așa. Apoi, în liceu, cu lucru pe baza unor cărți de programare.

Țin minte foarte puternic cele două tipuri de experiență descrise mai jos – plăcerea deosebită de a face o activitate în grup cu colegii de clasă (un joc de tip shooter), și satisfacția de a vedea mici programe realizate de mine, după unele eforturi.

În opinia mea, asta e esența unui proces de învățare eficient – fie să te captiveze (cum face un joc în rețea), fie să îți dea satisfacția unui lucru bine făcut (când te poți bucura de un efort bine dozat).

Câteva idei despre această esență a procesului:

  • Programarea e un proces neplăcut – scrii linii de cod, sunt multe lucruri pe care nu le stăpânești, iar rezultatele sunt foarte slabe la început. Dacă, totuși, nu abandonezi, și tot încerci, și ridici ștacheta pentru ce îți propui să realizezi, după ceva combinație între efort și rezultate, poți fi mulțumit. Ce vreau să arăt aici e că există un tip de proces pentru care munca poate fi un mic chin (cuvântul “pasiune” înseamnă “suferință”, la origine, deci “pasiune în muncă” e un non-sens, toți care muncesc au o suferință, că munca e un mic chin pentru oricine, chiar dacă se bucură de rezultate unii mai mult ca alții – Where does “passion” come from?). Ei bine, pentru acest tip de efort plăcerea și bucuria vine la final. E ca un maraton, în care procesul e un chin, dar bucuria de a duce proiectul la final e mai mare. Dacă memoria nu mă înșală, cei care se cațără pe munți sau aleargă un maraton nu își pot explica foarte clar când se simt fericiți, pentru că în majoritatea timpului e vorba de un efort prin suferință, și nu se bucură nici măcar la linia de final sau în vârful muntelui. Dar procesul prin care trec ca să ajungă acolo, deși e o durere, e perceput ca o stare de fericire. Ei, ideea acestui prim punct al meu e că există un tip de învățare pentru care rezultatul aduce o fericire globală, deși fiecare etapă intermediară de până la el e mai degrabă un mic chin/efort/suferință/pasiune. Exemple de acest tip – să faci o lucrare de diplomă, să scrii un proiect, să programezi pentru a livra un proiect.
  • Am reținut momentul cu jocul în echipă din liceu în special pentru că am fost foarte implicat în proces. Cred că o soluție aici ar fi starea de “surpriză” (o altfel de activitate la informatică, colegi în altfel de ipostaze, joc nu singur, ci în echipă). Ei, și aici lucrurile deja devin complicate, că sunt mai multe tipuri de surpriză. Citiți cu siguranță periodic articole sau vedeți știri cu vreun profesor care predă cursurile prin metafore adaptate publicului țintă (exemplu – Dan Solcan, profesorul care predă istorie prin filme, artă și publicitate). Nu consider însă că e unica soluție pentru a ajunge la “surpriză”. O altă metodă ar putea fi umorul, de tip stand-up comedian (umorist, pe scenă). Poți educa prin glume, va capta audiența. Dar soluția nu se potrivește oricui. O metodă ceva mai puțin vizibilă e aceea prin care un educator îți dă câteva idei pentru un proces, tu treci prin durere / plictiseală / efort, faci o acțiune, și la final înțelegi o idee. E tot o formă de surpriză, nu este un umor, dar la final ai conectat două concepte și ai o idee. De exemplu, îți dă niște indicii pentru o lucrare și tu, la un moment dat, îți dai singur un răspuns-cheie. Tot surpriză, dar un nivel mai înalt. Surpriza poate veni și prin modul de interacțiune. Nu spun că se aplică oricui și în orice context, dar în trainingurile europene în care am participat se lucra mult în echipe mici, ajungeai să îți cunoști mult mai bine colegii. Câteva principii de bază ale “surprizei”:
    • a. Poți trece prin suferință / plictiseală până ajungi la ea, dar ar fi bine să ajungi la ea în final.
    • b. Umorul e o metodă ușoară prin care învățăceii pot fi captivați de un curs.
    • c. Pot fi utile metaforele accesibile – comparații cu lucruri din actualitate (politică, avans tehnologic, știri economice) sau din cultura comună (filme pe care le știe audiența, cărți citite – deși RO: Cum și-a pierdut o generație cultura comună – ILD / EN: How a Generation Lost Its Common Culture – Minding The Campus). Am întâlnit cursuri în care bariera de intrare era limbajul – sofisticat, pompos, nu înțelegeai mai nimic din ele. Ar trebui ca toate cursurile să fie prietenoase. Poți prezenta lucruri complicate și în mod simplu. Am un amic care a terminat primul la matematică-informatică la Năvodari și care a abandonat facultatea de informatică după primul semestru, nu înțelegea mai nimic din majoritatea cursurilor. Despre a folosi metafore – mi se pare OK, dar până la urmă e doar un show (specatcol). Efectul e că înveți simțindu-te bine, dar cum transformi asta într-un sistem continuu, nu doar o oră pe săptămână? Adică cum duci starea de “a, uite ce surpriză, nu m-aș fi gândit!” nu doar la un singur curs, ci la ceva mai intens? Cred că cel mai bine faci asta prin lucru în echipă, proicte asumate și duse la capăt, studiu individual, dorință de perfecționare, cluburi și cercuri. Da, e OK când faci o metaforă să o faci cu lucruri moderne, sau să faci un experiment de laborator în mod real, dar nu cred că asta e esența procesului de învățare. Fă tu, ca elev, un film pentru ora de istorie, fă tu un experiment acasă pentru fizică sau chimie, construiește un robot, fă o animație pe calculator, participă la un club al elevilor, fii pasionat de materie în timpul tău liber, învață în plus. Fă din materie un hobby, o plăcere, cu efort dedicat ei. Asta mi se pare deja altceva.
    • d. E bine ca nivelul informațiilor transmise să fie la nivelul audienței. Și aici e un pic problematic – poți să te adresezi celor mai buni învățăcei, celor mai slabi, sau mediei. Sau poți amesteca lucrurile. Nu am o soluție aici, dar ar fi interesant, de exemplu, să te adresezi elevilor de top, dar să “traduci” informația și pentru medie / elevii mai slabi.
  • Mi-a plăcut mult o conferință demonstrativă de curs MBA de acum mai mulți ani. D-l profesor interacționa mult cu sala și conecta ideile într-un fel care provoca surpriza și era amuzant. Sau uitați-vă la unul din clipurile de mai jos, pentru câteva idei despre a ține un discurs:
  • Am început articolul cu niște negații, printre altele, aceea că nu sunt profesor sau educator. Ce aș face dacă aș fi? Cred că aș pune mai mult accentul pe “Cum transmit un mesaj”, decât pe “Ce transmit”. Cred că un om trecut printr-o facultate (iar mulți profesori au nu doar asta, ci și studii mai aprofundate) are cunoștințele necesare pentru a transmite un mesaj. Da, ajută ca acea persoană să fie la curent cu ce se întâmplă în lume. Nu cred că mai există o materie tipică ce se predă în școală care să nu fie atinsă de evoluție, lumea se schimbă. Cu toate acestea, aș pune mai degrabă accent pe “cum transmit mai bine lucrurile pe care le știu”, decât pe “ce transmit”. Aș lua în considerare să urmez niște cursuri pe tema retoricii / dezbaterii / discursului public / improvizației / stand-up / poate teatru. Cu ce poate ajuta un curs de stand-up un profesor de liceu de franceză? În opinia mea, mai mult decât e aparent, poate face cursurile mai amuzante. Dacă ideea de “râs” e discutabilă, deși în opinia mea nu ar trebui să fie așa, un curs de retorică poate fi cât se poate de serios. De asemenea, am tot zis de ideea de “lucru în echipă”. Nu știu exact ce curs să urmezi ca să îți înveți elevii să lucreze în echipă, dar e și acesta un aspect important.
  • Despre ideea de proiecte – e o tendință de a vedea școala ca “10-15% elevi de top, o parte însemnată elevi medii, 10-15% elevi mai slabi”. Eu văd însă asta diferit – “90% elevi care nu vor să învețe decât ce e necesar pentru notă / examen și 10% care vor mai mult de la o materie”. Acești 10% din urmă nu e neapărat necesar să fie elevii care iau 10 la orice materie, uneori e chiar puțin probabil să fie aceștia. Pot fi, pur și simplu, elevii care iau note medii/mici/poate mari la multe materii, dar au un interes pentru 2-3 materii. Ei, pentru acești 10% la fiecare materie aș căuta să am ceva dedicat. Poate fi un cerc de studiu în timpul liber, pot fi un parcurs de învățare diferit de ce e în materia standard, poate fi o metodă de comunicare prin care elevii să poată să primească răspunsuri la întrebări. M-am apucat de informatică la Clubul elevilor din Năvodari, prin 1990-1991. Mi se părea foarte interesant, dar la primul curs doamna profesoară ne-a povestit câte ceva despre I.C.E. Felix. Țin minte și acum cum sorbeam fiecare cuvânt. Atunci mi se părea fascinant, acum mi se pare un mod foarte slab de a începe un curs de informatică. În liceu am organizat două concursuri de șah. Le țin mult mai bine minte față de alte activități. Rețin aproape toate concursurile din afara orelor de curs la care am participat, diferite olimpiade. Olimpiada națională de fizică la care am participat a fost un eveniment foarte special. La majoritatea activităților extrașcolare nu am fost cel mai bun, fix pentru că se adunau la un loc cei mai buni elevi pe un anumit domeniu. Dar emoția și gradul de implicare erau enorme. Am participat prin 2001 (2002?) la un concurs de șah în Complexul Regie, București. Când am fost întrebat care e coeficientul meu de jucător de șah, nu am știut ce să răspund (adică nu eram în niciun caz un jucător foarte bun, iar, raportat la cine era prin sală, nici măcar mediu). Dar atunci am avut ocazia să joc cu jucători mult peste nivelul meu. Și am auzit o frază într-o discuție dintre două persoane care a rămas în mine (citat aproximativ, desigur) – “Ai participat la concursuri de șah naționale? Nu? Păcat, aia e cheia pentru evoluție. Acolo înveți să gândești șahul nu cu 1-2 mutări înainte, ci mult mai mult”. Concursul dura 2 zile, și la un moment dat, în prima zi, am pierdut un meci într-o poziție net în favoarea mea, dar în criză de timp. La acel moment m-am bucurat că n-am venit și ziua următoare, pentru cei calificați din prima zi, dar acum probabil aș fi apreciat sa merg și în ziua respectivă, chiar dacă aș fi pierdut probabil toate partidele. Ar fi fost o experiență. Ei, firul roșu al acestor activități, ce le leagă una de alta mi se pare că e atât ieșirea din cadrul cotidian, pur și simplu că faci altceva, cât și că ești înconjurat de oameni pasionați de activitatea respectivă. Ești într-un club, aparții unui grup.

Despre efort

Cred că orice proces de învățare ar trebui să implice o creștere. Ai de lucrat la o lucrare de diplomă / disertație / proiect? Vei parcurge probabil o parte teoretică și poate vei lucra și la un proiect mai aplicat. Ei, în urma procesului ar trebui să poți crește. Cred că sunt două aspecte aici – fie e totul foarte banal, și motivația de a depune efort e purul interes personal “vreau să învăț ceva din asta”, fie e totul atât de dificil încât apare tentația de a trișa. Nu te ajută un proiect care e atât de greu că îl abandonezi sau trișezi la el. Asta nu e motivant. Cred că niciuna din soluțiile prezentate (nici prea ușor, nici prea greu) nu e optimă. Eu văd un astfel de proiect în felul următor – ar trebui să fie foarte facil, dar să solicite efort, totuși, să poți lua o notă de 5 sau 6, și ar trebui să fie dificil să ajungi la note de 9-10. Ei, lucrul ăsta de obicei nu prea se întâmplă în sistemul de învățământ românesc – fie e prea ușor, fie mult prea greu.

Despre posibilitatea de a copia și alte cerințe pentru tema unui proiect

Cred că pentru temele pentru un proiect nou ar trebui să fie următoarele criterii:

  • Să fie o temă unică, să nu poți găsi pe Internet tema exactă. Sunt multe teme deja făcute online. Cerința aici e așa – să pot găsi lucruri în general pe Internet despre tema respectivă, să am ce citi, dar nu fix lucrul respectiv. Pot găsi despre Moise, pot găsi despre Noe, dar poate nu găsesc o paralelă între Noe și Moise pe tema feminismului. Sau dacă asta există, poate nu găsesc o paralelă între Noe și Moise pe tema feminismului, referitor strict la haine, și la feminismul din anii ’80. Ei, în prezent, unele teme sunt “Scrie despre Moise”, iar altele sunt atât de specifice, încât nu ai de ce să te agăți deloc, sunt prea grele din această perspectivă. Trebuie undeva un balans – o temă foarte nișată, dar care să permită totuși o documentare oarecare. Problema, în principal, e că multe proiecte sunt pe tema “Scrie despre Moise”. Nu e OK! Ar trebui să fie o temă care, deși în principiu e populară, să nu fie fost abordată exact așa. Alt exemplu – “Program care să simuleze o metodă de sortare”. Păi asta te îndeamnă la copiat 100%. Nu ai ce să înveți, decât când înveți prin procesul de a copia. Mult mai OK ar fi “Program care să compare timpii între mai multe metode de sortare pentru 5 tipuri de date diferite (numere, cifre, caractere aleatorii, texte parțial sortate, texte invers sortare), să permită sortarea succesivă prin 2 algoritmi diferiți în mod aleatoriu și să scrie datele într-un fișier text, parolat cu parolă obținut din primele litere ale textului nesortat”. E deja altceva. Poți găsi pe Internet fragmente de cod, poți să te documentezi. Ai ce să scrii pentru nota 6. Dar ca să pui totul cap la cap ai nevoie de cercetare proprie și creativitate.
  • Un aspect la care nu țin atât de mult, dar contează mi se pare că e și să nu fie aceleași teme la o materie de la un an la altul.
  • Pe de altă parte, ar trebui să poți să alegi din multe teme. Atât la lucrările de diplomă / disertație, cât și la proiecte mi se pare că e un număr redus de teme. Mi se pare că se taie din creativitate. De exemplu, pentru 30 de studenți sunt 40 de teme. Eu aș pune ca minim nr. studenți x 4.

Despre posibilitatea de a învăța

Mi se întâmplă de multe ori să nu am de unde învăța, pe două planuri:

  • Mi-ar plăcea diversitate de exerciții. De multe ori laboratorul e o singură problemă explicată în detaliu. Unde găsesc mai multe exemple? Fie, cu greu, pe net, fie nu am deloc. E mult mai simplu să am acces la o carte cu probleme rezolvate. Le-aș rezolva din plăcere. La multe cursuri pe care le-am urmat problema cea mai mare la un examen “greu” nu era că examenul era greu în sine, ci că trebuia să extrapolezi de la un singur exemplu la un mod de rezolvare general. Aș fi apreciat mult mai mult să am exemple suplimentare.
  • Uneori, nu am ce să citesc, sau nu am de ce să citesc. Ai un curs, o prezentare, și cam acesta e tot cursul. Ai în primul curs o bibliografie despre care știi că e opțională, și că nota de la examen nu va reflecta dacă ai cumpărat și citit acele cursuri sau nu. Problema pe care o am aici e că la școală/liceu ai un manual – “manualul”, la facultate ai un curs – “cursul” și asta e tot. Nimic altceva. Ți se zice la începutul cursului “Poți citi 5 cărți”. Cum ar fi să le primesc în format PDF sau, și mai bine, să am o listă cu linkuri către resurse online (cursuri, clipuri video), din care să pot învăța suplimentar? Despre asta există însă și reversul – examen relativ dificil dintr-un limbaj de programare, cu soluția – “iată 10 cărți PDF, dacă le parcurgi, vei înțelege”. Dacă ți se cer cărți, ar trebui să ți se dea suportul din care să citești sau site-urile pe care să le parcurgi. Dacă ți se zice “Iată o listă cu 10 cărți, descurcă-te”, nu mi se pare OK. E și prea mult și greu de obținut lista completă.

Despre examene

  • În 2001 am dat un examen de admitere la Universitatea “Ovidius” din Constanța, pe partea de economic (Relații Economice Internaționale – REI, din ce rețin, am dat admitere la aceeași facultate la Iași, Constanța, București și am intrat la toate). Examenul era tip grilă, vreo 40 de întrebări. Modelul problemelor era integral dintr-o carte de probleme rezolvate. Ce am făcut timp de o săptămână înainte de examen a fost să rezolv toate problemele din carte și să știu ulterior să pot aplica același algoritm. Am intrat cu bursă, am greșit o singură problemă. Sistemul de admitere de la Universitatea “Ovidius” mi se pare bun, imperfect însă. În același an, la Academia de Studii Economice București, tot la REI, problemele de matematică erau mult mai puține, doar 5, și cu grad de dificultate foarte ridicat. Cred că soluția la rezolvarea de probleme ar fi un mix între cele două tipuri de probleme – unele pentru care trebuie să depui efort (le rezolvi, le repeți, cauți probleme similare), altele pentru care e nevoie să fii flexibil (e tot o formă de efort, dar trebuie să variezi cât mai mult tipul de probleme pe care le rezolvi). În unele manuale problemele sunt: ai un exercițiu, o singură rezolvare. Descurcă-te cu alte tipuri de probleme! Eu aș crește numărul de variante prezentate anterior examenului.
  • La universitățile de tip arte lucrurile sunt diferite, însă – aici ar trebui să fie premiată creativitatea. Să ți se dea texte la prima vedere, probleme nesimilare cu nicio problemă din manual și alte asemenea. Dar, înainte de asta, să fi rulat prin multe tipuri de probleme. Să ai ce lucra. OK, ai un text la prima vedere. Dar ar trebui să ai un număr de lecturi, să știi să scrii un eseu, să ai o cultură. Te duci la o școală de desen, ar trebui să ai abilități peste medie în domeniul respectiv. La teatru poți improviza, dar ai nevoie de un minim exercițiu anterior. În clasa a 8-a, în vacanța de iarnă/primăvară am rezolvat multe probleme la matematică dintr-o carte cu probleme rezolvate și am înțeles bine tiparul problemelor. Mi-a fost foarte ușor la examenul de admitere la liceu.
  • Scopul nu mi se pare că ar trebui să fie “cum trecem peste un obstacol greu?”, ci “Cum învățăm din asta?”.
  • Sunt dispus să fac nu 5 tipuri de probleme, ca la multe tipuri de examene ușoare, ci 100, chiar la fiecare examen în parte. Dar dificultatea să nu vină din “e prima dată când văd asta, dar am făcut acum câțiva ani ceva similar, știu deja să rezolv acest tip de probleme”, ci din gradul de efort depus sau creativitate.
  • Mi-ar plăcea ca la un examen să nu conteze 100% ce ai făcut la examen, ci 60% seminarul. Iar la seminar să ai note din teste parțiale și teme pentru acasă. Așa ceva aș aprecia mai mult decât un examen “greu”.
  • Sunt 3 stiluri diferite de examene grele la școală în mod tipic – ori un singur exercițiu, fără model anterior, și foarte greu (pentru examenele grele), ori multă teorie din care nu știi ce să înveți (cum alegi dacă să înveți X sau nu?), ori un proiect care are o temă foarte grea, eventual cu cunoștințe anterioare necesare. Cum le văd o variantă mai bună a lor? Examene cu probleme care au mai multe modele de exerciții, materie nu exagerat de multă pe care să o stăpânești, și referate cu teme grele, dar nu imposibile, cu modele pe baza cărora poți lucra (pot fi lucruri noi de învățat, dar nu la nivelul – “citește 10 cărți ca să știi să faci asta”).
  • De multe ori la examenele “grele” nu știi baremul de punctare – problemele foarte grele nu dau satisfacția rezolvării – nu ți se dau 3 probleme, cu dificultate crescândă, ci ți se dă o problemă foarte grea, ori o faci ori nu. Nu mi se pare OK asta. Ca alternativă, chiar dacă e doar o problemă, ar fi mai OK “Bun, ai o problemă grea, dacă scrii ceva ce poți scrie dacă ai depus doar efort, ai luat 30% din punctaj, dacă mai scrii ceva pentru care trebuie ceva mai avansat, ai încă 30%, iar pentru punctajul maxim e nevoie de …”. Cred că o problemă la multe examene e că fie e prea greu să iei nota 10, fie e prea ușor sa iei 10. Eu văd un examen ca fiind ușor de luat nota 6, și greu de luat nota 10. Nu prea se întâmplă asta.

Ca o concluzie, pentru a pregăti un examen, aș vrea să pot:

  • Crea, compune, veni cu idei – foarte puțin se întâmplă asta.
  • Face exerciții pe tipare pre-stabilite.
  • Face proiecte de cercetare reale, pe teme reale.

Îmi lipsește asta.

Despre memorarea lucrurilor inutile

Să vă spun o poveste – printr-a 8-a am făcut meditație la limba română. Era examen de admitere la liceu la limba română + matematică. Nu am vrut să fac meditații, faptul că am intrat primul pe liceu, cu cea mai mare notă la matematică (la care nu făcusem meditații) și a doua pe liceu la română consider că a arătat asta. Notă – elevii buni din Năvodari nu rămâneau, în general la liceul din oraș pentru studii, ci făceau naveta la Constanța. Eu am fost bun printre cei care n-au plecat la ceea ce considerau ei că e o educație mai bună (am dubii despre asta), adică licee cotate mai bine. Revenind. Am făcut, totuși, meditații la limba română. La gramatică lucrurile erau clare – trebuia să lucrezi probleme-tip sau să memorezi anumite lucruri. La literatură modalitatea de a te pregăti era însă nuanțată – puteai să te “inspiri” din cărțile de comentarii sau să creezi tu propriile comentarii de la zero. Pentru mine era doar o opțiune – să creez eu comentarii, chiar dacă uneori gafam mult și scriam și lucruri absurde. Colegii mei (eram într-un grup de 4 persoane în total) reproduceau, în general comentarii din cărți. Cert e că la finalul anului eu aveam abilități crescute de a analiza un text, pe când ei, în general, aveau abilitatea de a reproduce din memorie anumite lucruri citite. Teoretic, eu mă puteam adapta și la alte tipuri de subiecte decât cele din manual. Nu era cazul, dar îmi dezvoltasem asta, ceea ce mi se pare foarte OK. La liceu, în clasele 9-11 am dat peste o doamnă profesoară care aprecia strict propriile ei comentarii și când te asculta te punea să reproduci ce a spus. Am avut medii mai mici ca la alte materii la română în acea perioadă. La un moment dat, supărată fiind pe nu-știu-ce, ne-a dat un test neplanificat, de forma “scrieți ce știți pe tema cutare, analizați o operă”. Nu am luat 10, dar am luat cea mai mare notă din clasă. Surpriza nu mă speria, mă speria memorarea. Într-a 12-a a venit o doamnă profesoară care aprecia și comentariile “improvizate”. M-am descurcat mult mai bine, și am trecut primul de o olimpiadă pe liceu, în condițiile în care erau clase de “uman” în liceu, iar eu eram la clasă de informatică, cu mai puține ore de română (cred, e posibil să mă înșel). Într-a 12-a am fost și la un concurs județean pe tema scrierii de eseuri în limba engleză (ceva în genul ăsta, asta rețin din acel concurs, că a fost pe tema scrierii de eseuri). Am luat un loc onorabil (12 mi se pare, ceea ce la nivel de județ era OK), nu un premiu sau ceva, dar eu veneam de la un liceu considerat mai slab, de la o clasă unde nu se studia limba engleză intensiv, și educația mea era axată pe “real”, nu pe “uman” (studiam mai mult matematică-informatică, mai puțin texte). Erau licee în Constanța cu clase cu predare în limba engleză. Așadar, mi s-ar părea util accentul pus pe creativitate. Sunt unele lucruri pe care e bine să le memorezi – oasele corpului, tabelul periodic al elementelor, unele elemente de geografie (țări, orașe, munți), unele formule. Dar sunt și lucruri pentru care e indicat să ai creativitate, să poți face asocieri, să vii cu ceva nou. Din păcate, cred că se pune prea mult accent în sistemul de învățământ pe a memora, mai degrabă decât pe ceva nou. Și nici memorarea nu e ce ar trebui să fie – într-a 7-a înveți ceva, dar se presupune că nu mai trebuie să știi asta într-a 8-a. Păi, de ce ai mai învățat, dacă într-a 8-a nu te mai ascultă nimeni din materia din a 7-a? Eu aș preda mai puține informații, dar e obligatoriu să le duci cu tine continuu. Acum, legat de creativitate vs. memorare. Câteva soluții – la materii tehnice să ai niște probleme-tip pentru nota 6, unele cu mici variații (să nu fie identice cu problemele-tip din manual pentru 8) și ceva complet nou pentru 10. La materiile “umaniste” aș pune aproape integral accentul pe “acesta e un text la prima vedere, cum te raportezi la el?”. Pentru 6 poți scrie ce știi tu despre autorul respectiv, poți arăta că ai citit niște lucruri, și ai o memorie bună. Dar pentru note peste asta va trebui să te descurci cu abilități de a transmite un mesaj. Pentru 8 să poți demonstra că știi să scrii un eseu, că ai trecut prin suficiente texte scrise ca să poți argumenta o idee. Iar pentru 10 să faci conexiuni noi și inedite. Aspectul acesta mi se pare esențial, pentru că lumea e în continuă schimbare și cunoștințele necesare în anul 2000 sunt diferite de cele din 2020. Dar abilitatea de a jongla cu informațiile, de a ști să pui lucrurile în context, de a avea o vedere și de ansamblu, dar și de detaliu, de a ști să citești, să te informezi, să analizezi critic, să duci o sarcină la bun sfârșit mi se par esențiale.

Despre a pierde timpul la școală

  • Din păcate, în școală se pierde mult prea mult timpul. Cursul de la “14” care începe la “14:20” de fiecare dată, cursuri din care nu înveți mare lucru, materii puse în orar doar “ca să fie”, materii despre care știi că sunt irelevante pentru viitor, interes scăzut din partea profesorilor pentru a face un curs cu adevărat bun (bine documentat, cu efort din partea profesorului), profesori care prezintă într-un mod complet neinteresant (pun puțin preț pe menirea lor de dascăli, mesajul nu ajunge la tine), metode de predare neadecvate (citire de pe slide-uri, dictare text). Mi-ar plăcea să învăț, dar nu mi-ar mai plăcea să reiau liceul, sau facultatea, în principal se pierdea timpul pe acolo. La vârsta respectivă, și în contextul general respectiv, consider că am făcut bine că le-am urmat, nu aveam alternative bune în România, iar studiul în străinătate ar fi fost foarte dificil, dar pentru elevii / studenții de azi idei precum “home schooling”, sau învățarea pe bază de experiență de lucru, urmarea de cursuri și seminarii – toate mi se par foarte atractive acum. Chiar și cursurile online pot fi mai atractive.
  • Despre prezența la cursuri – La facultate și master se pune, în opinia mea, prea puțin preț pe ce faci acasă (înveți, faci proiecte, faci referate), și prea mult pe prezență. Mi se pare că e ceva greșit în a avea prezență obligatorie la un curs lung și a cere un efort minimal pentru a absolvi acel curs. Balanța între timp curs și efort promovare nu mi se pare pusă bine. Și asta se întâmplă foarte frecvent.
  • Cred că cea mai mare problemă cu pierderea de timp la un curs este neadecvarea la nivelul cursanților. Fie tratezi toți elevii ca fiind slabi, fie îi tratezi ca fiind experți. Optim ar fi să vii cu informație pentru experți prezentată celor slabi. Nu cred că am văzut asta vreodată la școală în mod consistent. În general, era o neadecvare.

Despre a trișa

Opinia mea e că multe elemente din sistemul de învățământ românesc te îndeamnă să trișezi. Poți să faci performanță de orice nivel fără să trișezi, dar ai o mică motivație de a trișa indusă de sistem. Ceea ce mi se pare problematic. Câteva idei despre cum ești îndemnat să trișezi:

  • Proiecte cu teme disponibile pe Internet.
  • Proiect pe care îl predai fără să fii întrebat “de ce ai făcut așa în punctul X?”.
  • Aceleași teme de proiecte/licență/disertație de la un an la altul.
  • Examene fără supraveghere atentă.
  • Aceeași foaie de examen la toți studenții. Cum ar fi să fie 30 de oameni la examen, cu 30 de subiecte la care sa difere ordinea variantelor de răspuns? Sau cum am fost când am dat admitere la ASE – vreo 6 variante de subiect, erai pus în bănci în așa fel încât nu aveai în jurul tău niciun coleg de la care să poți copia.
  • Mai sunt și examenele cu sisteme de notare subiective, pe ochi frumoși. Nu asta e esența, dar e foarte enervant când ești discriminat pe lucruri subiective, care nu țin de materie, în sine.

Despre interactivitate

  • Cursurile sunt în general foarte puțin interactive. Pe de altă parte, am fost la proiecte europene. Uneori făceai lucruri prostești, dar erau foarte amuzante, lucrai în echipe, desenai, te jucai. Învățat puțin, trăit foarte intens. Multă comunicare. Super experiență. Mergi la școală, un profesor îți vorbește de pe un ton superior. Altă experiență, ești mult mai puțin implicat. El e sus, tu ești jos, alt nivel. Nu zic să ne tragem de șireturi, dar la trainingurile europene la care am participat era cu totul altă experiență și atmosferă. Am fost și la unele organizate în România, mai puțin faine ca cele europene, dar totuși OK. Mai OK ca la școală.
  • Nu am răspuns la întrebarea dacă un curs predat ar trebui să implice și studenții în timp ce se predă sau nu. Îmi place ce am auzit despre (o parte) sistemul american, în care profesorul îți zice ce să pregătești pentru ora următoare, iar la ora respectivă faci dezbateri. Nu știu dacă asta e o soluție universală, mai ales că nu am trecut vreodată prin ea. E de testat, dar nu de detestat.

Despre profunzime

Am citit o carte mai demult (One of the best single ideas I’ve seen – how to write a school manual?) în care se spunea că multe manuale de economie cad în greșeala de a explica toate noțiunile importante din economie, dar foarte superficial. Iar manualul respectiv încerca să treacă doar prin unele idei, dar să le detalieze mai bine. Ăsta mi se pare un principiu foarte sănătos. Revenim pe plaiurile noastre. La liceu, sunt multe cursuri prea avansate pentru media elevilor, se încearcă explicații savante în mod abrupt. Mai bine mai puțin și mai profund, decât mult și superficial.

Ce aș vrea să învăț și simt că lipsește în școală?

  • Cursuri pe tema “cum să iei 6 la orice examen” – Într-a 9-a am fost la olimpiada de fizică faza națională. Într-a 10-a era o presiune pe mine să am o performanță similară, lucru care nu s-a întâmplat. Dar la examen, chiar dacă nu stăpâneam materia, încercam să înțeleg despre ce e o anumită problemă, și scriam formulele corespunzătoare. M-am descurcat mai bine decât colegii mei, și am avut o poziție finală nu bună, dar acceptabilă. La un examen pe un text la prima vedere, poți spune și lucruri din cultura generală. La un examen la biologie poți scrie și lucruri pe care nu le știi din manual. Nu funcționează întotdeauna, dar există strategii de a nu la nota minimă, ci nota minimă de trecere la un examen. Între cele două e, totuși, o diferență. Apoi, la testele grilă, să știi cum te uiți la un test cu grile similare, cum elimini variantele care evident nu s-ar putea întâmpla, care tipuri de răspunsuri au probabilitate mai mare. La un referat, cum să faci să îți expui părerea dacă nu ai cunoștințe pe o temă. Cum să faci să ai punctaje mai mari la teste de IQ? Răspuns, printre altele posibile – exersează teste de IQ. În fine, există lucruri pe care se pot preda la un astfel de curs și care ajută.
  • Cursuri de dezbateri (debate) – L-am auzit pe Horia-Roman Patapievici obiectând că vei învăța cum să transmiți bine un mesaj, dar nu vei avea esența, adică mesajul. Eu consider însă că ai șanse mai mari să îți dai seama că nu ai un mesaj încercând să îl transmiți în mod efectiv. Dacă mergi la cursuri de dezbateri și vezi că alții au niște resurse (cultură generală) la care tu nu ai acces, poți fi motivat de asta să citești mai mult.
  • Cursuri de gândire critică – Mi se par esențiale, nu doar importante.
  • Cursuri de luare decizii – Par, aparent o banalitate, dar, iarăși, sunt esențiale.
  • Cursuri de sănătate – Cred că unicele care contează pe partea de memorare în școală. Nu le-aș face ca la reclamele TV, cu niște sfaturi și principii (din care unele sunt fie discutabile, fie pot fi contrazise la un moment dat), ci consider că e bine ca elevii să înțeleagă un sistem, nu o măsură punctuală. Să știe să pună lucrurile în context, să aibă niște principii generale de sănătate, să știe când e cazul să meargă la doctor. Și aș face aceste cursuri obligatorii la orice nivel de învățământ (poate până la masterat, deși cred că ajută și acolo). Nu multe cursuri, o oră pe săptămână. Poate fi și jumătate de oră. Par o banalitate, dar consider că nu sunt. Teoria o știe majoritatea, dar aplicarea ei poate fi ajutată de reamintiri constante – dacă ai un curs o dată pe săptămână în care vorbești doar de viață sănătoasă, e posibil să se “prindă” ceva de tine. Aproape nu contează ce înveți, atâta timp cât acest curs e o reamintire – “Uite, un principiu să trăiești sănătos este …”.
  • Cursuri de lucruri practice – cum faci X / Y. Cum îți gestionezi banii, de exemplu. Cum afli de discounturi. Cum cumperi. Model – site-ul Lifehacker – Do everything better.
  • Cursuri de carieră – Dar cred ca astea se pot preda rău, cum sunt făcute rău reclamele TV despre “pentru o viață sănătoasă”. În ansamblu, ar trebui să ajute, însă.
  • Cursuri despre ce să citești (cum faci selecția), cum citești (mecanica citirii), cum reții/notezi ce citești și, în fine, cum înveți.

La modul opus, nu cred că lecturile despre etică te fac mai etic. Știu oameni care merg constant la conferințe despre cum să fie oameni mai buni, în loc să se ducă să contribuie în mod practic. Exemplu de proiect pentru facultate – să faci voluntariat în ONG-uri. Să fie opțional, dar dacă vreau să ajut și în același timp să capăt experiență, să am unde face asta. Nu se prea pune accent pe așa ceva în școală. Vrei să ajuți un ONG, tu fiind student la facultatea X? Foarte bine, te descurci singur! Nu mi se pare OK. Am trecut prin mai multe ONG-uri, consider ca sunt o metodă de a ajuta societatea și în același timp de a te dezvolta excelentă.

Despre putere

  • Am urmat un liceu considerat mai slab. Am avut, de-a lungul celor 4 ani, interacțiuni cu elevi și profesori de la licee mai bune. Ce am perceput ca o diferență a fost o diferență de aroganță / nivel de putere / încredere în sine la liceele de top. Am urmat apoi o facultate prestigioasă, la o universitate cotată bine – REI / ASE. Același sentiment, văzut și la colegi, și la profesori. Nu știu ce să fac cu acest sentiment al puterii, nu știu unde să îl plasez, la părți percepute ca bune sau rele.
  • Un lucru esențial în această evaluare e faptul că am găsit în locurile unde se simțea un grad ridicat de putere niște oameni foarte deosebiți, pe care îi am în memorie și chiar inimă. În locurile unde sentimentul puterii era mai slab, nu am întâlnit nici acest tip de persoane. Așa că nu știu exact cum să mă raportez la această putere, dar am simțit-o.
  • O combinație non-putere – oameni de top ar fi probabil ideală.

Despre biblioteci

Cam peste tot pe unde am studiat am avut acces la biblioteci. Dileme personale:

  • De ce nu se comandă de pe Amazon.co.uk multe cărți de specialitate, noi, în limba engleză? O lipsă profundă de așa ceva.
  • De ce nu pot lua cărți acasă pentru lectură? Uneori puteam, alteori nu.

Ce nu îmi place la unii colegi?

  • Egoismul general.
  • Pentru mulți – dorința de a promova, cu orice notă, indiferent de gradul de cunoștințe acumulat. Contează să treci, pentru unii contează nota cu care treci, dar cam atât.
  • Pentru unii – lipsa de respect, la modul general, și pentru ei, și pentru cei din jur.
  • La modul general – că nu își înțeleg rolul, de a fi învățăcei respectuoși și curioși.

Și la profesori?

  • La unii – faptul că fac diferențe între studentul X și Y pe criterii arbitrare.
  • La unii – faptul că baremul de promovare e ridicol de mic.
  • La unii – faptul că pentru a putea lua o notă bună trebuie să faci lucruri pe care se presupune că ori le știi deja, ori ești dispus să faci eforturi foarte mari, mai mari decât mi se pare firesc, pentru a le învăța. De exemplu – să știi deja programare orientată pe obiecte într-un anume limbaj de programare. Sau mai-știu-eu-ce-tip de matematici făcute la facultăți de profil. Și ți se zice – “învață asta”, dar de obicei asta nu e o soluție, că e un volum mare de informație de acumulat brusc. Sau nu primești niciun fel de ajutor și trebuie să te descurci. Sau apar la examen probleme pe care nu le-ai făcut anterior. Sau ai materie pe care ar trebui să o înveți singur. Soluția cu “citește și rezolvă problemele din 5 cărți ca să înțelegi un curs” nu mi se pare OK pentru un masterat. Soluția cu “ai de citit o carte, și de rezolvat toate problemele din ea, și dacă faci asta, iei 10 la examen” e o soluție. Nu mi s-ar părea greu un curs la care tot efortul e de pus osul la muncă. Dar nu se întâmplă asta mereu.
  • La unii – faptul că dacă pot abuza de putere, fac asta.

Programul de învățare

  • Ce aș face diferit la programul de învățare ar fi accentul pus pe a nu pierde timpul pe drum. Am urmat un masterat la care aveam cursuri 4 zile pe săptămână. Mult mai OK mi s-ar părea reducerea la mai puține zile, dar program mai intens.
  • Aș face cursuri la liceu de 4 zile pe săptămână, dar cu mai multe ore.
  • Îmi place mult programul celor de Universitatea Titu Maiorescu, doar de weekend. Anul acesta școlar a fost preluat și de masteratul de la Cibernetică (ASE) pe securitate, deși când am sunat, vara trecută, să întreb despre programul de predare, mi s-a spus că nu se va schimba, va fi luni – vineri.

Puncte pozitive, de final

  • Am din școlile prin care am trecut prieteni buni, profesori care m-au inspirat, oameni pe care îi admir.
  • Faptul că și la 36 de ani urmez al treilea masterat cred că arată și că există și puncte bune ale studiilor, pentru mine.
  • În ansamblu, cu siguranță în școlile prin care am trecut cu siguranță am învățat câte ceva. În 2019 ai opțiuni mai bune de a învăța, dar școlile formale nu sunt de lepădat.
  • Aș lua în considerare studiul în străinătate, dar nu am o experiență directă cu asta.

Ca lecturi suplimentare, are Seth Godin un articol pe tema “Will this be on the test?” – The Startup – Medium, după cum are și o carte/articol: Stop Stealing Dreams – Seth Godin – Medium (download aici »).

PS, 2019.02.16: Dacă nu mă înșel, tot Seth Godin are și un articol în care zice ceva în genul că salariul unui profesor e nejustificat de mic față de cel al unui trader. E corectă și această perspectivă.

PS, 2019.02.19:
Îmi place mult o vorbă a lui Bruno Medicina,

A long time away saying of Bruno MEDICINA

care zice că marile genii au inventat, au venit cu lucruri noi, pe când în școli noi îi studiem, dar nu le copiem modelul de a crea.

Aveam un profesor în facultate care, când spuneam câte-o prostie / eroare / greșeală, făcea o mică pauză și apoi spunea “Să trecem peste acest moment … Pheeenibil!” (cu h). Am în memorie mai multe scene (posibil mici traume) în care eram mustrat când greșeam. Eu sunt fan înfocat al greșelilor, pentru că sunt, în opinia mea, cel mai bun mod de a învăța, chiar dacă procesul de penibilitate nu e plăcut. Ei, prin școli, acest mod de gândire – “hai să facem greșeli, chiar și penibile” nu prea e bine văzut. Uneori făceam greșeli chiar intenționat la lucruri cu miză mică (test de verificare), pentru a reține mai bine la lucrurile cu miză mare (examene importante). Retrospectiv, e posibil să nu fie așa de rău că am trecut prin mici traume de forma “ai greșit, uite ce rău ai făcut”, pentru că, treptat, e posibil să fi dus la o imunizare de-a mea la așa ceva. Pe când un mediu în care aș fi fost tratat cu puf și perne e posibil să fi indus o stare de bine în momentul erorii, care nu s-ar fi reflectat în viața reală. Cred că soluția de compromis e așa – să arăți eroarea, să ajuți persoana să își da seama de ea (ideal ar fi să faci un sistem prin care persoana să își dea singură seama de problemă), dar să nu faci lucruri care să producă traume – sarcasm, râsete, ironii barbare, umilințe, poate pedepse.

Mi-a spus o dată cineva că în general băieții nu își recunosc slăbiciunile, dar când face cineva asta, un băiat, în mod tipic va face glume pe tema respectivă. O fată va spune mai ușor unele slăbiciuni, și nu va lua în râs slăbiciunile altora. Eu văd însă și o parte pozitivă în metoda băieților – ajung să te imunizeze. Dacă poți trece prin durerea inițială a primei glume, a doua va durea mai puțin, și e posibil ca după un timp gluma să nu te mai afecteze deloc.

Cred că o metodă foarte bună de a învăța mai bine e să predai altora. Are Balzac o vorbă, că cel ce învață să nu îi învețe pe alții. Eu zic că e fix invers – cel ce învață să facă bine să îi învețe pe alții. Poate fi și o metodă de învățare 1-la-1, dar ar putea fi un blog (câte universități de îndeamnă să faci asta), cursuri cu ONG-uri, tutoriale video (vlog) sau ceva similar.

Mi-ar plăcea ca profesorii să aibă un profil nu doar de mentor, care îți transmit o informație, ci și de coach, care te ajută să înveți singur. Cred că în prezent, atâta timp cât ai de susținut niște examene, și ai o materie de urmat, rolul de mentor nu poate fi exclus, dar mai cred și că câteva principii de coaching bine aplicate pot ajuta. Adaug asta la lista lucrurilor care ar putea fi utile de știut de un profesor – cum să joace rolul unui coach.

Îmi place la masterul curent, de la Universitatea Titu Maiorescu, că facem aceeași materie timp de câteva săptămâni, mai multe weekenduri succesive. Mi se pare mai OK decât o materie întinsă pe durata unui semestru, câteva luni.

Mi-a atras un amic atenția că fac greșeli de scriere. De acord, fac asta pentru că:

  • Când scriu – Nu scriu o carte, ci un text online.
  • Când scriu – Încep o frază pe care o “întorc” ulterior, și din asta pot ieși dezacorduri, virgule puse unde nu trebuie sau nepuse unde trebuie, cuvinte nepotrivite.
  • La reverificare – M-am obișnuit sa scanez textele, nu să le citesc cu atenție.
  • La reverificare – M-am obișnuit să citesc textul în ansamblu, nu la particularități.

Am niște principii la un text online – să scriu cu diacritice, de multe ori să pun “Check spelling” în Microsoft Word, să mă uit fugitiv peste text. Dar nu îl tratez ca pe o carte.

De ce scriu pe blog? E o formă de terapie, și mă ajută să îmi structurez gândurile / clarific idei.

Pe de altă parte, corectura mă ajută mai puțin, așa că îi acord mai puțină atenție.

Ce corectez? Sunt lucruri evident greșite. Nu e deloc corect să scrii “Optimizare SEO”. Termenul “SEO” include cuvântul “Optimizare” (Search Engine Optimization – Optimizare pentru motoarele de căutare). Nu e OK “Trainings”, deoarece, în principiu, în general, nu are variantă de singular (pot fi derogări, dar regula de bază e doar una). Am scris pe blog “Înșeală”, dar Word m-a corectat (“Dacă memoria nu mă înșală”), așa că am acceptat corecția. Dar sunt și subtilități. Nu mi se pare potrivit să scriu “Termene și condiții”, chiar dacă dicționarul mă contrazice. “Seminare”, forma corectă pentru cuvântul “Seminarii” mi se pare o eroare, chiar dacă e corect ortografic, așa că scriu “Seminarii”.

PS, 2019.02.23: Un clip video despre procesul de învățare, cu Oana Moraru și Andreea Esca.

Și unul amuzant, dar mai serios decât ar părea – Bust a move – with your school principal. 🕺

Articol PressOne: Constanța protestului: “De Asociația Elevilor din Constanța (AEC) ați auzit, poate, la televizor: este, probabil, cea mai activă organizație a elevilor din România.”

PS, 2019.03.03: O chestie care consider că lipsește în sistemul de învățământ de pe la noi:

To Defeat Perfectionism, Make Mistakes on Purpose:

The urge to be perfect can prevent you from taking action. You don’t share creative projects that aren’t 100% ready, or you’re afraid to ask someone out if you’re not sure it’s exactly right—so you just … don’t. If you’re feeling stymied by this need to never screw up, try making a mistake on purpose.

PS, 2019.05.25: Tinerii angajați dezangajați – Cosmin Alexandru.

Damien Walmsley – 20180510_My students, https://flic.kr/p/25W2a6h

PS, 2019.06.12: The Learning/Doing Gap | Seth’s Blog.

PS, 2019.07.09: “It is important that students bring a certain ragamuffin, barefoot irreverence to their studies; they are not here to worship what is known, but to question it.”
Jacob Bronowski, The Ascent of Man.

PS, 2019.07.10: Câteva observaţii à propos de licenţe | Contributors.

I am a Digital Marketing freelancer.My expertise is in SEO (Search Engine Optimization) / UX (user experience) / WordPress.Co-founder of lumeaseoppc.ro (series of events on SEO & PPC) and cetd.ro (Book on branding for MDs).On a personal level, I like self-development - events, sports, healthy living, volunteering, reading, watching movies, listening to music.

2 Comments

  • Gabi Udrescu

    16 March 2019 - 09:34

    M-am regăsit în multe din situațiile exemplificate de tine in acest articol.

    Ce vreau eu sa punctez in plus e lipsa de sens pe care mi-o amintesc din perioada liceului: constanta mea întrebare mentala “de ce fac eu asta?”

    Daca ar fi sa dau timpul înapoi, mi-aș fi petrecut muuuuult mai mult timp făcând exerciții practice in domenii cat mai diverse: de la vânzări la voluntariat în medicină și alte asemenea.

    Cred că ne lipsește din educația formală chestia asta de career path – ghidarea de către un profesionist încotro să o apucam după școală

  • Olivian Breda

    16 March 2019 - 14:28

    Mulțumesc, Gabi! :)

Leave a comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.