Am întâlnit zilele astea mai multe voci care spun că imigrația e un proces care ar trebui stopat. În principal, se referă la acceptarea imigranților din alte părți către România sau Europa. Opinia mea la întrebarea dacă ar trebui să oprim imigrația este “nu știu, dar dacă sunt obligat să răspund, răspunsul meu e «imigranții sunt OK»”. Mai jos, detalii.
Imigrația este un fenomen complex. O analiză dacă ar trebui să fii pro sau contra imigrației ține de mai mulți factori. E bine pentru cine? Pentru ei? Probabil că da. Pentru țara în care ajung? Discutabil. O concluzie? Greu de dat. Primul meu răspuns e că nu știu să aleg în această dilemă. Putem întreba niște economiștii dacă imigranții fac bine sau nu unei țări. Geopoliticienii se pot exprima despre care ar trebui să fie poziția României în această dilemă. Scott Adams, autorul benzilor desenate cu Dilbert, consideră că nu e capabil să evalueze cine ar trebui să fie președintele SUA și cine nu. În această poziție mă aflu și eu. O să îmi nuanțez însă poziția, și o să vă spun, că, la limită, și obligat să votez, sunt pro-imigrație.
Voi începe cu niște citate, care pot lămuri unele aspecte.
Scott Adams despre președintele SUA:
“For new readers, I am not endorsing Trump or anyone else. I am not smart enough to know who would do the best job as president. My interest is in Trump’s persuasion skills.”
BBC, despre Australia:
“New South Wales, a state in southeast Australia, was founded by the British as a penal colony in 1788. Over the next 80 years, more than 160,000 convicts were transported to Australia from England, Ireland, Scotland and Wales, in lieu of being given the death penalty.
Today, about 20% of Australians are descendants of convicts, including plenty of prominent citizens.”
Nu știu de niciun mesaj clar al lui Nicolae Steinhardt despre problema aceasta (nu exclud să existe, desigur). Știu însă de asta:
“Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în oraş: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu ori la restaurantul din Buzeşti ţinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului.
In Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mînca odată în grădină, avînd carnetul de schiţe în faţă. La o masă alăturată un tip tînăr, solid, cu păr creţ, barbete, haină cu umerii vătuiţi, cămaşă violet şi cravată galbenă. Lîngă el o coardă, expresivă. Pallady o desenează.
Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte în faţa artistului.
– Cum de îndrăzneşti s-o fixezi pe doamna şi s-o pictezi? Pallady mormăie un răspuns vag politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, împins de tăcerea şi bătrîneţea interlocutorului, trece pe alt registru:
– Ia ascultă, porc bătrîn…
Pallady, şaptezeci şi cinci de ani, fost elev al unei celebre scoale de box de la Paris, îşi pune carnetul pe masă, nu-şi suflecă mînecile, se scoală agale şi-i arde vlăjganului un uppercut care-l trînteşte peste o masă învecinată.
Ce păcat că n-are cine şi cum afla.
(Mai întîi să coboare din copaci. Pe urmă om sta şi de vorbă.)”
(Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt)
Andrei Pleșu: Neagu Djuvara şi bunul samaritean:
“Dacă transpunem povestea în vremea noastră, am putea relata istorisirea astfel: un cetăţean din Bucureşti e agresat, spre seară, de cîţiva pungaşi care-l despoaie de tot ce avea, îi trag o bătaie soră cu moartea şi-l lasă pe trotuar, mai mult mort decît viu. Vine întîmplător un profesor, vede pe acest nenorocit, îşi zice: „Dă-l naibii pe beţivul acesta…“ şi trece pe trotuarul celălalt. După o vreme trece şi un preot, consilier la Patriarhie, traversează şi el, de asemenea. După o vreme trece un negustor rrom (n.b. – cuvânt corectat de Olivian) cu căruţa lui de marfă, se opreşte, îl oblojeşte pe nenorocit şi-l duce cu căruţa lui la un hotel unde îi plăteşte o cameră…
Acesta-i tîlcul acestei parabole, după părerea mea, adică, repet: o parabolă antirasistă.”
O știre din HotNews.ro:
“Doi imigranti afgani au intrat marti seara in Romania, dupa ce s-au ratacit in Serbia, fiind descoperiti de politistii de frontiera in zona Beba Veche, locul unde se intalnesc 3 granite: a Romaniei, a Serbiei si a Ungariei, scrie cotidianul local opiniatimisoarei.ro. Cand si-au dat seama ca au ajuns in Romania, au inceput sa planga.”
Întâi o raportare personală. Am locuit un an de zile în Marea Britanie, într-un orășel pe lângă Londra, Brentford. Consider că am fost emigrant atunci. Nu m-am simțit încântat că în avionul low-cost în care mă suisem când am plecat dinspre București înspre Londra erau tot felul de persoane lângă care îți era frică să stai. Nu mi-a plăcut când am întâlnit cerșetori români sau persoane care jucau alba-neagra și vorbeau în română în puncte turistice importante ale Londrei. Pe de altă parte, nu m-am simțit în niciun fel discriminat de către persoanele care locuiau în jurul meu (nu spun “englezi”, pentru că din ce știu în Londra englezii au ajuns să fie sub 50% din populație, nu m-au discriminat nici englezii, nici alte nații).
Un aspect despre imigranți – le trebuie curaj. Nu pleacă oricine. Trebuie să ai curajul să pornești în necunoscut pentru un bine incert, trecând prin niște greutăți certe (limba, cultură nouă, nu știi pe nimeni, climă diferită, vinzi tot ce ai). Un imigrant are, inerent, un spirit de inițiativă, și o capacitate de sacrificiu.
Cred că dilema imigranților e pe două planuri, în principal – rațional, avantajele/dezvantajele economice și politice (1), și emoțional, statutul tău de gazdă primitoare/dorința de auto-conservare (2).
La (1) nu mă pronunț, voi da niște argumente, dar nu și concluziile, îi voi lăsa pe alții să facă asta. La (2), mă tot gândesc la faptul că avem una din cele mai mari rate de emigrare din lume în anii recenți, și emigrarea nu e făcută, în general, cu gândul la întoarcere. E ca și cum îți trimiți oamenii să ceară ajutor, dar când ți se cere ție ajutorul de către alții, închizi ușa. Scriu articolul acesta în perioada Crăciunului, și Fecioara Maria și Sfântul și Dreptul Iosif nu au găsit găzduire decât în afara localității, într-un loc complet nepotrivit. E în cântecul “Tu, Ardeal” un fragment care zice “Asta-i țara noastră / Noi nu stăm în gazdă”. Păi, cam stăm. Nu în țara noastră, dar stăm în gazdă în țările altora.
Printre imigranți se vor fi aflând și violatori? Posibil. Se află însă și copii și bătrâni? Cu siguranță. Cred că acesta este principalul aspect în motivația emoțională (nu și în cea rațională) – cum te raportezi la o masă de oameni din care unii au nevoie de binele tău și alții îți pot face rău. Cum vezi tu asta? Ce alegi ca model de referință? Ce imagine ai tu despre imigrantul tipic?
I-am spus cuiva la un moment dat ceva negativ despre rromi. Mi-a spus că el nu e așa de convins că am dreptate, și mi-a dat exemplu de o femeie rromă care l-a ajutat într-o întâmplare importantă pentru el.
Ca argumente raționale, există posibilitatea ca printre imigranți sau copiii lor să fie oameni care să influențeze viața altora în bine. SUA au ajuns o superputere mondială cu emigranți. Australia a pornit de la a fi un loc de deportat infractori. Nu e nevoie să dau exemple pe plan internațional, dar sunt multe cazuri în care migranți sau copii de emigranți au făcut lucruri importante pentru societate.
Un alt argument rațional e că în România e un evident declin demografic. Imigranții ar putea fi o soluție. Nu știu sigur dacă sunt așa, dar opțiunea nu e exclusă.
Ca o concluzie generală, repet ce am spus în partea introductivă – nu mă pronunț în privința oportunității României de a primi imigranți pe plan economic / politic, iar pe plan emoțional sunt mai multe aspecte. Dacă sunt forțat să aleg ceva, mă declar pro imigrației.
