Despre comentarii

Unele din articolele de pe blog le scriu pentru mine. Am scris „Despre ură” cu gândul la mine. Și alte articole similare, mai am în listă câteva, dar acela mă ajută. Pe măsură ce scriu un astfel de articol, îmi structurez gândurile și îmi setez în mine anumite stări. Sigur, am în plan secundar și să public ceva relevant, nu pot scrie orice, dar în mod esențial le scriu pentru mine.

Unele le scriu pentru alții. Un exemplu: Credința care dă libertăți, mai degrabă decât să vi le ia.

Articolul de față este scris mai degrabă pentru alții. Poate fi citit de oricine, conține în general principii generale și foarte puțin răspunsuri punctuale, însă îl pornesc ca un răspuns de la niște intervenții personale de forma unor comentarii primite pe Net. Voi răspunde mesajelor respective doar la finalul articolului, la început vor fi observații generale despre comentarii.

Unde primesc comentarii?

În ultima perioadă, fie în mod privat pe WhatsApp / Email, fie în mod public pe unele grupuri de discuții, sau ca comentarii la clipurile YouTube pe care le postez. Uneori și pe olivian.ro sau pe Facebook sau în alte părți unde mai am cont, dar mai rar. Uneori, sunt sunat dar asta se întâmplă rar.

Prima observație despre comentarii e cât de public e un comentariu, care e audiența lui.

• Dacă vorbim despre un comentariu pe olivian.ro sau pe YouTube, comentariul probabil va rămâne acolo mult timp, deci audiența potențială e foarte mare, l-ar putea vedea oricine mult timp de acum încolo. Prin urmare, dacă eu decid să nu răspund, pot să fiu împăcat, poate primi răspunsuri și de la terți.
• Pe de altă parte, pot exista comentarii pe email sau mesaj direct pe WhatsApp. Aici mesajul îmi e adresat și de obicei răspund cel puțin minimal, dacă nu detaliat la toate punctele precizate.
• Undeva la mijloc sunt comentariile pe Facebook sau Yahoo! Groups sau WhatsApp groups, care au o audiență mai mare, dar de obicei nu sunt complet publice, și au o viață efemeră – dacă scrii un mesaj acum, după scurt timp va fi ascuns în arhivă, poate fi găsit, dar audiența lui va fi probabil foarte mică.

Ei, mă raportez diferit la mesajele primite. Dacă sunt pe olivian.ro sau YouTube uneori nu răspund, dar dacă sunt foarte personale (Email / WhatsApp mesaj direct) simt nevoia să răspund cam la toate.

Problema care apare e timpul necesar răspunsului unui mesaj. Încerc pe cât pot să răspund tuturor întrebărilor, și asta ia uneori ceva timp.

Care e valoarea comentariilor?

Cred că există o scală de a publica ceva în online sau fizic.
O treaptă foarte înaltă poate fi, de exemplu, publicarea unei cărți, sau a unei lucrări de doctorat. O treaptă scăzută ar putea fi un mesaj trimis pe WhatsApp.
Cartea are tendința să solicite un efort, și să lase o urmă și un impact pe termen lung, mesajul pe WhatsApp e efemer, greu de găsit după câțiva ani de majoritatea utilizatorilor, și impactul e instant.
Ei, în lumina asta, văd fundamentată sugestia lui Seth Godin:

„I believe that everyone should write in public. Get a blog. Or use Squidoo or Tumblr or a microblogging site. Use an alias if you like. Turn off comments, certainly–you don’t need more criticism, you need more writing.”

Da, e bine să scrii, te ajută. Până să ajungi la carte, începe cu un blog. Însă comentariile și dezbaterile nu consider că ajută, în general. Eu nu le opresc în mod implicit din punct de vedere tehnic, oamenii pot comenta, însă le consider mai puțin relevante decât articolele. Și, pe cât posibil, fie evit să comentez la articolele altora, fie evit să răspund. Dar permit altora să comenteze pe platformele mele online, la modul general.

Tehnic, ipoteza de a bloca comentariile nu mi se pare nejustificată. Am văzut asta la PressOne, mi-a plăcut că au oprit comentariile Marta, Ana si Beck – Evoluția muzicii ușoare romanești, sunt site-uri mari în România pe care se aprobă comentarii care încalcă reguli minime de conversație, așa că inițiative de tipul „blocăm complet comentariile, pentru a evita o moderare care ne va aduce multe supărări și puțină valoare” mi se par binevenite.

Pe de altă parte, mă deranjează comentariile care îndeplinesc cumulat aceste condiții:

• Sunt periodice și frecvente de la aceeași persoană;
• Sunt lungi și prin „lămurirea” unora se deschid noi bucle;
• Solicită răspunsul meu aproape obligatoriu (sunt trimise pe platforme descrise mai sus – email / WhatsApp);
• De multe ori nu au finalitate, scrii, te zbați, și la finalul zilei ambele părți pleacă acasă mai obosite, dar nu mai înțelepte.

Separat de asta, pe cele care încalcă regulile comunicării civilizate de obicei le elimin. Fac asta îndeosebi pe olivian.ro și pe canalul de YouTube.

De văzut ce spune Andrei Pleșu:

„E recomandabil să știi despre ce vorbești, să te exprimi corect și limpede și, mai ales, să fii la obiect. Să nu te lași dominat de idei fixe, de obsesii private, de instincte nedomesticite. Să combați idei, nu oameni, să nu-ţi iei antipatiile personale drept „principii“, nici competenta proprie drept cristal.”
(aici sau aici)

Despre necesitatea de a răspunde comentariilor

Pe multe bloguri și site-uri mari din România în general mulți autori de articole nu răspund comentariilor primite, sau răspund foarte selectiv, doar câtorva. Mi se pare o abordare potrivită, mai ales pentru site-urile care au multe comentarii și efortul cerut ar fi mare. Văd însă sensul și de a răspunde la majoritatea comentariilor.

Câteva exemple din memoria mea: Seth Godin a oprit comentariile complet de pe blog. Andrei Pleșu a publicat periodic articole despre comentarii (cum fac și eu acum), sau a răspuns sub forma unui articol câte unui comentariu primit, dar în general nu a răspuns individual în secțiunea de comentarii. Rand Fishkin comentează frecvent, dar nu răspunde la toate mesajele primite.

Ei, dar abilitatea asta de a aproba tehnic, dar de a ignora unele comentarii îți cere o oarecare tărie de spirit. Trebuie să fii un pic mai puțin sensibil, și să poți accepta „Da, îți permit să comentezi la mine pe blog, dar nu te aștepta să îți răspund, că am ce face cu timpul meu mai bine decât asta”. Dan C. Mihăilescu nu a rezistat acestei tensiuni:

„Față de publicul de la televizor care este învățat să fie un receptor, un public cuminte care are nevoie de predici de la amvon, de recomandări de cărți, de noutăți, de basme, de povesti, de lecții de viață, publicul online am observat că are o nervozitate, o vitalitate, o rapiditate şi mai ales o sete de interacționare cu cel care trimite informația cum eu n-am fost obișnuit în viața mea. […] Cred că sunt prea bătrân pentru uriașele dumneavoastră așteptări”.

Fac o asemănare cu autografele. E cineva pe care îl/o admiri, autor de cărți. Te duci și îi ceri un autograf. Ei, în momentul ăsta am o problemă. Strict extern, e o relație între tine și el, nu e treaba mea dacă ceri autograful sau nu. Eu am o problemă în a pune o persoană pe care o admiri să îți acorde 1 minut din viața ei. E o auto-justificare acolo, o stare de „eu sunt bun, mi se cuvine, merit autograful, e dreptul meu”.

Comentariile sunt ceva similar: „Am un spațiu de comentat, pot să îl umplu, e locul meu acolo, mă potrivesc în peisaj”.

Dacă îl admiri pe X, lasă-l să își vadă de viața lui și să scrie cărți, nu îi umple timpul cu semnarea de autografe. Mi se pare că autografele aduc un zgomot de fond nenecesar. Gala Galaction (sper să mă ajute memoria) are în „La răspântie de veacuri” un fragment în care un personaj e pe cale să fie prezentat unei personalități marcante, și refuză, considerând că ar trebui amânată întâlnirea până când ambele părți au ceva de câștigat.

Despre ușurătatea de a scrie comentarii

Citesc uneori comentarii care par a fi scrise cu o ușurătate uimitoare, pentru mine. Se scrie orice, oricum, în orice condiții. Comentarii postate pe WhatsApp, apoi șterse. Mesaje în masă trimise fără o minimă pregătire, texte slab pregătite. Și astea toate pornind de la premisa unei intenții pozitive. Sunt și comentarii cu o încărcătură negativă foarte mare. De exemplu, texte scrise cu CAPS, foarte acide, uneori cu atacuri la persoană, fără o minimă politețe, fără respect.

Un alt aspect, tot aici, e gradul de „sunt o persoană pregătită să comentez”. E o ușurătate uimitoare, din nou, de a considera „eu sunt un om OK, vreau să dau și altora din OK-ul meu”. Nu zic aici să te victimizezi, și să spui constant că nu ești bun de nimic, dar acea ușurință „eu sunt priceput, hai să vă fac și pe voi pricepuți” e o oarecare exagerare.

Despre partea întunecată a textelor online

În general, un text are tendința să fie perceput mai serios, mai oficial în online. Problema e că dacă ai un comentariu critic, și eventual adaugi și sarcasm, în mod scris asta poate fi perceput într-un neplăcut. Același mesaj, transmis electronic, poate fi asociat unor emoții precum supărare / mânie, chiar dacă intenția nu era asta.

De citit:

„Here’s the key twist: When the same messages were transmitted through a voice recording, the recipient interpreted the emotion correctly 73% of the time, just about what senders expected. Vocal tones captured the emotional nuance that email couldn’t. The researchers believe that when people type out a sarcastic line, they hear it in their heads as sarcastic, and thus fail to appreciate that others won’t hear it the same way. In other words, our overconfidence when it comes to conveying emotions in email “is born of egocentrism,” concluded the research team, led by Justin Kruger of New York University.”

Why It’s So Hard To Detect Emotion In Emails And Texts

Uneori, emoticoanele pot ajuta, dar nu mereu.

Despre plăcerea lucrurilor nespuse

Deja, când abordezi o temă, ai influențat-o. E ca un experiment științific în care prin simpla observare a unor lucruri foarte mici, acea observare influențează desfășurarea experimentului. Sunt lucruri care te ajută să fie nespuse.

Are tot Gala Galaction și niște texte în care, consider eu, vrea să arate că să nu fii pripit și să te manifești poate fi o opțiune bună.
În „Zile și necazuri din zaveră” un cioban își ceartă câinele care mușcase un om cam cu jumătate de gură, nu ia decizie rapid, deși scena e similară cu cea de aici (sau).

În „Papucii lui Mahmud” personajul principal e luat la palme la un moment dat, dar nu se apără inițial.
În „Gratie și Palamon” un călugăr, Văsănufie, se afundă la un moment dat în tăcere. Povestitorul nuvelei vorbește cu călugărul pe un drum spre mănăstire și la un moment dat călugărul tace.
Consider că e ceva aici. E un sentiment al profunzimii care vine din tăcere și din a nu răspunde la orice.

Am citit inițial la monahul Nicolae Steinhardt (Delarohia) și am reauzit ulterior sfatul ca atunci când te rogi să ai și un timp în care să asculți, nu doar să vorbești:

„Kierkegaard despre rugăciune:
„Omul care trăiește în vremelnicie își închipuie şi crede că la rugăciune esențialul, scopul silinței lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Și totuși, în veșnicul înțeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge a fi el însuși cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe și în consecință devine exigent când se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărginește să asculte.””

Un text:

I once read in a newspaper / magazine about a priest / monk who, when people were coming to confess, right prior to getting married, he asked them: “Do you love your significant other?”. The priest / monk said that if the answer came after a long pause, he was more confident that the marriage would last. If the answer came quickly, it was more likely that the marriage will not last very long.

(scris de mine)

Din articolul de mai sus e și:

The bride and groom are asked three times if they accept each other in marriage according to the terms of their traditional marriage contract, or Nikah.

(via)

(trebuie să zică de trei ori; zici, dar nu e suficient, mai zici o dată și apoi încă o dată)

Ce să faci, mai degrabă decât să postezi comentarii?

„Dust if you must, but wouldn’t it be better
To paint a picture, or write a letter,
Bake a cake, or plant a seed;
Ponder the difference between want and need?”

(Detalii 1 sau 2)

Consider că sunt implicat în multe activități în acest moment, și pe plan profesional, și personal. Uneori, fac compromisuri, nu ies toate lucrurile cum ar trebui. Dar prefer să fiu foarte aglomerat, să fiu nevoit să spun „Nu”, sau „Mai încolo”, sau „Da, dar cu multe clauze”, decât să am mult timp liber.

E un citat care zice

„There is not enough time to do all the nothing we want to do.” Bill Watterson.

Mi se pare corect. Nu avem, într-adevăr, niciodată timpul pentru a face toate nimicurile pe care vrem să le facem. De asta, evit să fac unele activități, comentariile sunt una din ele.

Fac compromisuri, nu îmi ies toate lucrurile bine. Dar prefer varianta asta, mai degrabă decât aceea de a avea timp liber de pierdut.

Câteva alternative online la comentarii:

• Identificarea unor ONG-uri care au nevoie de ajutor pe ceva pe care ai expertiză; poate fi chiar postarea de articole și știri, pot fi opinii, pot fi ajutor de postare în mediul online, pot fi multe lucruri, și se pot face în fața unui calculator;
• Pregătirea unui blog / a unei cărți;
• Scrie într-un site oficial; sunt multe locuri în online la care, dacă te prezinți cu „uite, am un articol, îl consider bun, îl pot pune la voi pe site?”, ei o să zică „Desigur!”;
• Contribuții la Wikipedia;
• Postări pe grupuri Yahoo! sau Facebook sau WhatsApp sau alte comunități pe teme pe care poți aduce valoare.

Toate cred că lasă urme mai bune decât comentariile.

Consider că acțiunea e mai bună decât inacțiunea. Fă, muncește, zbate-te, scrie. Dar nu în comentarii, acestea au valoare adăugată mică.

Despre a greși

Într-un interviu la Europa FM cu Dorina Chiriac, actrița povestește cum a citit ceva ghid de spovedanie (exemplu posibil 1 și 2) care conținea lucruri la care nici nu se gândea.
Cred că ghidurile respective au fost scrise cu o audiență în minte, dar e posibil ca lectura lor să aibă un impact emoțional mare și neplăcut. Consider că nu trebuie citite oricând, oricum, de oricine, ci trebuie adaptate persoanei. Nu aș face același ghid unui călugăr ca unei persoane tinere dintr-un oraș. Sunt realități diferite.

În aceeași linie, cred că stilul interogativ continuu „Ai greșit? Ai făcut asta? E gafă?” poate să facă rău. Când postez un mesaj pe grupuri ortodoxe deja mă aștept să primesc și comentarii negative. Cu timpul, a trebuit să găsesc soluții să fac în așa fel încât să pot posta pe grupuri și a doua zi după acel comentariu negativ. Dar, pe cât pot, evit să am de-a face cu oameni care constant îmi transmit „te înșeli, ai greșit”. Dacă aproape orice mesaj de la mine primește ca răspuns „Ai greșit aici”, prefer să nu știu.

La un moment dat, am vrut să filmez la o conferință ortodoxă. În timpul evenimentului, una din persoanele foarte prezente la eveniment a venit la mine și m-a întrebat despre activitățile mele anterioare evenimentului, că i se spusese despre mine că aș fi făcut nu știu ce nu le era lor pe gust și era o mică plângere împotriva mea. La un moment dat, în altă situație, am vrut să mă alătur unui grup. Și am fost întrebat despre gradul meu de ortodoxie, câte din activitățile mele sunt ortodoxe și câte nu. Nu agreez niciunul din aceste exemple. Când întrebi așa ceva nu doar că judeci, dar îl pui pe cel din fața ta să se uite la el ca la un păcătos.

Mobil vs. Desktop

Sunt lucruri care îmi plac mai puțin la mobil – site-urile nu au același format, e dificil să selectezi text și să vezi unele video, dacă e cazul să te loghezi poate fi complicat.

Din acest motiv, prefer ca modalitate de comunicare blogul, emailul. Postez și pe Facebook, că acolo e toată lumea. Dar evit pe cât posibil WhatsApp, care pentru a fi accesat pe desktop solicită conectare continuă la Internet.

Sănătatea și rețelele sociale

Rețelele sociale, la modul general, fac rău. De văzut: Social Media has Failed – FutureSin – Medium.

Eu folosesc social media pentru a consuma foarte puțin conținut, urmăresc undeva pe la 5-10 persoane și conturi în total pe social media.

Am nevoie de social media pentru a putea urmări unele lucruri, sunt entități (persoane, companii) care postează doar în social media, trebuie să fii acolo ca să poți citi.

Aleg și să postez pe rețele sociale, chiar dacă eu nu aș consuma acel conținut. Îmi place să ascult și privesc clipuri YouTube, îmi place să văd ce mai face persoana X pe Facebook, vreau să fiu la curent cu ce mai face Y pe WhatsApp. Dar la modul general consum conținut de pe puține rețele sociale, în ultima vreme mai ales YouTube, și pe Facebook doar foarte selectiv.

Consider că unele rețele sociale sunt nocive. Aleg totuși să postez pe ele, pentru cei care sunt acolo. Nu îmi e clar nici mie, e o dilemă, dacă fac bine că postez pozele de la albumele mele pe Facebook. Deocamdată, zic că da, dar e la limită, m-am gândit și să nu mai postez.

În principiu, unele din instrumente au rolul de cuțit, pot face rău și bine, depinde de cum le folosești, dar în principiu pot accepta că majoritatea rețelelor sociale online fac mai mult rău decât bine.

În „Andrei Hoțul”, o nuvelă de Gala Galaction, se povestește cum un tâlhar, Andrei, ucisese mulți oameni și brusc voia să se mântuiască, pentru că a văzut iadul și ce îl aștepta. Dar vrea să se mântuiască tot ucigând oameni, fără să renunțe la păcatul lui. Și cu greu dă de un călugăr care îi spune că poate să se mântuiască ucigând. Nu vă răpesc plăcerea lecturii, dar lecția de bază e că un obiect, oricâte atribute negative i-am asocia, e doar un obiect, contează cum îl folosești.

Responsabilitatea asupra comentariilor

Există impresia, la modul general, că dacă un clip video are câmp de comentarii, un blog permite comentarii, Facebook permite comentarii ș.a.m.d., acele comentarii sunt responsabilitatea autorului.

Răspunsul e mai nuanțat.

EU court holds news website liable for readers’ comments | PCWorld:

Seven top European Union judges ruled Thursday that a leading Internet news website is legally responsible for offensive views posted by readers in the site’s comments section.

(via)

Uniunea Europeană consideră că site-urile precum Facebook sunt responsabile de conținutul comentariilor postate. Iar eu continui și zic că e un grad de responsabilitate și din partea mea ca persoană care creează conținut. Dacă cineva comentează pe Facebook la un articol de-al meu pe blog sau pe YouTube, eu am o responsabilitate pentru acel comentariu, nu doar autorul comentariului.

Auto-justificarea de a posta comentarii

Un alt aspect este „ce drept am eu să postez comentarii?”. Am întâlnit ideea că „Dacă există un buton de comentează, dacă pot apăsa pe «Reply», înseamnă că pot posta comentarii. E dreptul meu, inalienabil”. Eu nu agreez această idee. Chiar și pe Facebook, dar mai ales pe olivian.ro, eu, ca deținător al unui cont, al unui site sau profil pe acea rețea, consider că am dreptul să îmi selectez persoanele care pot posta comentarii pe spațiul, fie și parțial, al meu.

Cum mă afectează comentariile pe plan personal?

În acest moment din viața mea, am identificat că am o problemă cu încrederea în sine. Am în sinea mea premisa că ceilalți mă urăsc. Pot funcționa în societate pentru că am găsit metode prin care pot minimiza impactul, dar asta e premisa de bază de la care pornesc.

Tot legat de asta, am asociat în sinea mea gestul de a fi iubit cu necesitatea de a face ceva bine. „Dacă vrei să fii iubit/apreciat, trebuie să faci ceva bine”. Din asta vine nevoia de a răspunde la orice comentariu, și sentimentul că ceva e în neregulă dacă nu răspund tuturor.

În paralel cu acest sentiment de inferioritate, am și un sentiment de superioritate. Vin la pachet cele două, cine joacă rolul de victimă are și rolul de călău, în același timp.

Ei, când primesc un comentariu, fie și neutru ca exprimare, primul gând e „Are ceva cu mine”. Dacă mesajul e și sarcastic sau încalcă anumite principii la care ader, e și mai grav.

Combinând:

• Am tendința să răspund la orice mesaj;
• Consider că sunt inferior;
• Consider că sunt superior.

Iese un rezultat care, oricât aș încerca să îl maschez sub politețe, reguli de comunicare și empatie, este mai degrabă un eșec.
Comentez eu însumi uneori sarcastic, și, în orice caz, un comentariu mă afectează mult.

Din experiențe anterioare, evit pe cât posibil să am discuții și dispute în online. Am tendința să iau în mine emoții negative în urma comentariilor, și devin irascibil. Pe cât posibil, evit discuțiile.

Pe tema asta, monahul Nicolae Steinhardt:
„- În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înțeles cât de mizerabilă e situația noastră în lume: prin simpla noastră existență deranjăm pe alții.

N-avem încotro. Se cuvine să înțelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluție e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar și trecând, tăcând, tot nemulțumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenți. Și să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaștem că și ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalți, tot în aceeași oală ne aflăm și fierbem înăbușit.”

Despre „Dar e ortodox?”

Postez uneori pe grupuri ortodoxe. Și sunt întrebat uneori „OK, care e relevanța mesajului pentru un grup ortodox?”.

Răspunsul meu, la modul general, e că nu există neapărat lucruri care sunt ortodoxe, și restul, cele laice, sunt câh! și trebuie ignorate.

Postez în general lucruri pe tema religiei, dar am și excepții și îmi place să descopăr care sunt limitele.

Prima regulă pentru a posta o resursă nouă ar trebui să fie „E ceva nou?” A doua, legată de ea „E relevant?”. Acum, pentru că „E și 100% relevant pentru grup?” e doar a treia regulă, pot fi uneori excepții.

Are Ada Milea un clip (Atenție! Ar putea fi perceput ca blasfemator) pe tema Aria Colivei, în care cântă despre nevoia ca orice să fie, neapărat, „ortodox”.

În pilda talanților despre stăpân se spune că seceră de unde n-ai semănat și adună de unde n-a împrăștiat. Smochinul neroditor e blestemat deși nu era vremea smochinelor. Ți se cer lucruri tari și imposibile.

Eu îmi dau voie să experimentez și să greșesc. Dar nu văd totul din perspectivă criteriului – „asta e ortodox, asta nu e”.

Fiți trecători

Are părintele Ioan Florin un articol despre „fiți trecători„.

Vreau să amintesc și de o povestioară de care am aflat via monahul Nicolae Steinhardt (din ce știu e o pildă zen): 1, 2, sau 3.

Eu caut să postez rapid. O știre, copy&paste, scurtă menționare a datei și a locației, minimă editare și aia e. Știrea merge și circulă.

Evit să fac analize de text, să îmi spun părerea despre eveniment, să fac analize post eveniment. Nu! Dacă te interesează, mergi. Dacă te pot ajuta cu video și fotografii de la eveniment, fac asta, eventual niște notițe. Dar nu părerea mea despre eveniment, analiză etc.

De asta multe comentarii nu sunt pe gustul meu – „Ia zi, Olivian, tu ce părere ai despre …?”. Este irelevant.

Și prefer iute-iute, știrea merge, trimit mai departe, uităm, decât „Hai să facem analiză pe text”.

Un link este eficient. Copy & paste, send, aia e tot. Un comentariu (1) ia timp și (2) presupune o stare de „eu am dreptate” cu care cel puțin în acest moment nu mă împac.

Despre paradoxuri

Consider că viața e în mod special o serie de paradoxuri. Comentariile nu fac excepție. Poți greși comentând până la epuizarea ascultătorilor, sau poți greși neimplicându-te. Poți să depui prea mult efort în a comenta, sau prea puțin.

Despre a trage concluzii

Uneori, reușești printr-un comentariu să schimbi o părere. Alteori, nu. Dar foarte rar am văzut întâmplându-se ca cineva să zică „Da, ai dreptate, acum am o nouă perspectivă, nu mă gândisem la asta, îți mulțumesc”.

Una din cauze e nu doar lipsa de recunoștință, ci că e mai probabil ca astfel de stări să le ai citind o carte, nu o dezbatere prin comentarii.

Despicarea firului în 4 de multe ori nu duce la nimic.

Comentariu la care răspund – 1

Mi-a spus cineva ca răspuns la un comentariu de-al meu (fac și eu din astea) trimis ca răspuns la mesajul acelei persoane:
„abia acum am vazut mesajul acesta al tau, care ma bucura.
in sfarsit, o reactie la reactiile mele!”

Așa cum v-ați lămurit, probabil, până acum, este o excepție pe care sper să o păstrez în acest fel – excepție, nu regulă.

Comentariu la care răspund – 2

Apoi, am promovat în online următorul mesaj:

„In light of the devastating fire at the Notre Dame de Paris, Ubisoft wants to give all gamers the chance to experience the majesty and beauty of the cathedral through Assassin’s Creed Unity on PC.

From April 17th at 05:00 pm to April 25th at 10:00 am (your local time), you can download Assassin’s Creed Unity on PC for free here, and you’ll own it forever in your Uplay games library.”

Răspund la o parte din mesaj, nu îl citez pe tot, e prea mare, aleg selectiv. Îl găsiți aici:

„Oare n-ai citit ce a spus Sf. Apostol Pavel? „Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar cînd m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” (1 Corinteni 13:11).”

Pe mine citatul nu mă convinge că se referă la joc ca activitate.

De asemenea, Iisus aici pare că se joacă:

„Iar Iisus plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Iarăși plecându-Se, scria pe pământ.”,

în orice caz, nu e o activitate productivă.

Prima minune are loc la o nuntă, unde probabil se juca.

Și aici e o formă de joc: „Apa cea vie – Femeia Samarineancă”, „Dăruind vei dobândi”.

„Există o deosebire fundamentală între joaca în aer liber și cu alți oameni prezenți fizic, și joaca pe calculator. Ironia face că tocmai tu, care mergi la atîtea conferințe, printre care și cele ale lui Virgiliu Gheorghe, să nu pricepi nocivitatea jocurilor pe calculator sau pe televizor, tabletă, telefon, etc..”
Asta e o presupunere de-a ta: „să nu pricepi”. Pricep, consider eu.

Eu nu recomand, în general, jocuri pe calculator, am făcut asta ca excepție, nu ca regulă.

În audiența mesajului meu sunt 100% persoane care oricum stau la calculator, și foarte probabil mesajul meu nu a ajuns la copii, ci la persoane ceva mai în vârstă.

Am promovat mesajul în special pentru că era un joc gratuit, și în România se preferă piratarea. Am dat linkul ca să arăt că poți folosi jocuri legal în România.

De asemenea, consider că pentru a face marketing online în România ai nevoie să știi și lucruri care nu sunt strict legate de marketing. Jocurile ar fi unul din aceste domenii. Mă uit la trailere de jocuri sau la jocuri online, să văd cum joacă alții, doar ca să îmi fac o idee.

Intervin iar paradoxurile:

• Mesajul aparent te îndeamnă să te joci, ceea ce îți afectează sănătatea (minus);
• Poți să te joci fără să piratezi (plus).

Ei, eu am luat decizia că plusul e mai mare ca minusul aici. Poate mă înșel, sper să nu, dar nu știu.

„Joaca nu este rea în sine. Este vorba de cum și ce te joci. Deja știi sau ar trebui să știi că jocurile pe calculator sînt nocive și dăunează grav dezvoltării creierului copilului. De la dependența pe care o dă datorită volumului mare de dopanimă produs și al depresiei și nemotivării în lipsa dopaminei, pînă la lipsa de empatie și judecată critică a lucrurilor.”
De acord că jocurile pot avea efect negativ, dar ca mesajul meu să aibă impact e necesar să mă convingi că mesajul meu a făcut oameni care nu se jucau nimic, brusc, să înceapă să se joace fix jocul recomandat de mine, în mod gratuit, și să aibă și un pic de dependență de asta. Eu văd mai probabilă posibilitatea ca cine a fost interesat de linkul de la mine să fie deja un jucător și doar să adauge jocul la colecția de jocuri.

„Dincolo de mediul în care te joci contează și ce te joci. Ce este relaxant într-un astfel de joc? Că omori oameni? Dacă asta te relaxează pe tine ți-ar fi mai puțin dăunător dacă te-ai duce și ai practica un sport de bătaie. Poate după cîțiva pumni și picioare primite ai să simți realitatea lucrurilor și vei privi altfel lucrurile. Crima nu e o joacă și nici n-ar trebui să fie luată ca o joacă.”
Asta e o presupunere de-a ta: „dacă te-ai duce și ai practica un sport de bătaie” (am făcut vreo trei până acum – două tipuri de karate și box).
În ortodoxie sunt multe imagini întunecate, crucificarea, patimile Mântuitorului, suferințele mucenicilor, iadul. Nu e doar imaginea mea negativă.
Tot ce vedem pe lumea asta ne afectează, există imagini care provoacă mirare sau supărare. În general, nu promovez astfel de imagini, asta a fost o excepție.
Consider că nu poți controla toate imaginile negative care întra în inima ta. Are Gala Galaction o mică povestire/nuvelă cu o tânără care urma să devină călugăriță sau era deja, dar era tânără, sau ceva de genul, și la un moment dat maica stareță îi spune „Ți-ai rănit inima cu o imagine lumească”. Mi-a rămas citatul acesta în minte, desigur e aproximativ.
Apoi, e o diferență între „nu se recomandă să promovezi imagini sumbre” (de acord) și „este interzis să promovezi imagini sumbre” (nu scrie nicăieri).
Lucrurile sunt frumoase prin contrast. Vezi altfel cerul însorit după ce ți-a lipsit mult timp, și vezi altfel cerul când ești însetat și după o călătorie lungă prin deșert. Cerul e același, raportarea ta la el e diferită. Pentru cineva care joacă jocuri și brusc află de acest joc, e posibil ca nivelul de violență să i se pară mic (sau mare).
Legat de „Crima nu e o joacă și nici n-ar trebui să fie luată ca o joacă.” – aici e diferența dintre „nu-mi place mie” și „impun altora ce nu-mi place mie”. Eu nu joc în general jocuri de acțiune cu bătaie, dar nu impun altora nimic.

„Comentariul meu era ușor ironic la absurditatea pe care o propui. Ce voiai să-ți spun? Ești orb? Pînă și Iisus i-a numit pe farisei nebuni și orbi.”
Există contexte, nu consider că ar trebui copiat stilul lui Iisus în multe alte contexte. E o formă de atac la persoană.

„Ce le mai strîmbi. Ia aminte la ce a zis părintele Arsenie Boca. ”Într-o minte strîmbă pînă și lucrurile drepte se strîmbă.” „
(aici am zis că e atac la persoană)
„Atacul la persoană e cînd îi spui unei persoane că este într-un fel, nu că face un anumit lucru. Nu ți-am spus că ești într-un anumit fel, ci tocmai ți-am spus ce faci, anume că strîmbi lucrurile.”
Dacă citești răspunsul tău, vezi că îl citezi pe pr. Arsenie Boca, și cumva reiese ideea că am o minte strâmbă. Ăsta e un atac la persoană. Dacă eu vorbesc cu tine și îți zic că greșești, și îți dau un citat despre oamenii proști, ăsta e un atac la persoană.

„E ca și cum ai spune că tu te-ai vindecat de cancer și înțelegi cum să trăiești. Tu spui ce ai făcut pentru a te vindeca, dar asta nu înseamnă că e un îndemn și pentru ceilalți de a se vindeca. Ce pot să-ți mai spun? Fă cum crezi.”
Eu doar zic că dacă Sf. Ap. Pavel zice că a făcut într-un fel nu înseamnă că e obligatoriu să fac și eu la fel. E o mare diferență între „te îndemn să faci X, te va ajuta” și „trebuie să faci X, e obligatoriu, musai trebuie să faci asta”.

„Nimic din Sf. Scriptură nu e facultativ sau opțional.”
Din ce știu, sunt multe lucruri care trebuie interpretate, și aici nu e un singur răspuns. Sunt lucruri la care poți analiza, ți se zic uneori lucruri paradoxale. Iar în Vechiul Testament sunt multe lucruri care nu ni se aplică nouă, creștinilor de azi.

Din “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, 1997, pagina 222:

– Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţii. Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gîndim la noi.

Şi să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire

între fiu şi tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.

Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.

Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.

Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?

„Acum, dacă publici în spațiul public discuțiile vin ca ceva normal. Că d-aia e spațiu public. Fiecare poate reacționa la ceea postează cineva.”
Iar eu pot să te opresc dacă încalci unele principii după care eu mă ghidez.

„Opinia nu este a mea și nici măcar nu este o opinie. Este perspectiva creștină. Nu este perspectiva mea pentru că nu ți-am argumentat după cum mi se pare mie. Ți-am dat argument Biblic, ți-am dat și explicații științifice, ceea ce nici n-ar mai fi trebuit să fie nevoie.”
Faptul că citezi din Biblie nu face argumentul tău infailibil. E nevoie de mai multă abilitate decât simpla „scrie în Biblie”, trebuie să ai abilitatea de a înțelege contextul de atunci, abilitatea de a înțelege contextul de acum, de a trece toate astea printr-un filtru al unei bune chibzuințe, și de a lua o decizie bună. Nu e suficient „Citatul ăsta e din Biblie, fă ce zic eu”. E o mare distanță de la „scrie în Biblie” la „eu am înțeles ce scrie în Biblie”, nu e în niciun caz cu „Înțeleg termenii, deci știu la ce se referă”.

„Tu nu înțelegi că Biblia nu e un text cu ”ar fi bine”, ci un text cu ”fă așa” ori te ia [cenzurat] (sau tu te duci singur la el). Și un alt lucru pe care nu-l înțelegi e că învățăturile care sînt în Biblie sînt ”obligatorii” și nu ”ar fi bine să”. Tu nici acum nu ai înțeles că obligația pe care noi o avem de a asculta de Dumnezeu nu este o obligație de tipul legilor scrise de oameni în care ești constrîns să le respecți pentru că altfel plătești într-o formă sau alta. Noi sîntem obligați să ascultăm ca făpturi ce am fost făcute să ajungem la desăvîrșire, nu la distrugere. Doar ascultînd putem ajunge buni pentru că restul e rătăcire.”
Aici faci proces de intenție. Analizezi ce e în mintea mea, îmi zici mie ce e în mintea mea, cum gândesc eu, cum iau eu decizii. Mi se pare destul de agresiv să zici „Eu știu ce e în mintea ta”. Nu știi, nu ai de unde să știi. E a treia oară când îți arăt că tu faci presupuneri.
Partea cu „ar fi bine” și „fă așa” e contextualizată. Sunt unele lucruri care nu sunt interzise, sunt doar îndemnuri:
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”
E un exemplu.

Fericirile nu sunt obligații. Nu ești obligat să fii sărac cu duhul, să plângi sau să fii blând, dar dacă vei face asta vei fi fericit.

Eu percep cele 10 porunci, Fericirile, și îndemnul de a iubi oamenii și pe Dumnezeu ca pe niște principii care să te ajute să iei o decizie punctuală. Știi clar cam ce e păcat, ai idee ce ar putea fi bine, dar între astea sunt multe zone în care binele e bine să îl faci pe cât poți tu de mult, dar și cu gândul că o acțiune de-a ta are efecte complexe. Poți face un lucru și să aibă efecte la care nu te aștepți. Am scris articolul curent cu gândul să ajut, dar pot supăra cu el. Pot să duc o sticlă de vin unei persoane care a avut probleme cu alcoolul. Fumatul e aproape exclusiv nociv, dar are și părți bune (te relaxează, e asociat cu stări de bine). În general, să bei apă nu are niciun risc, dar poți bea prea multă, sau prea puțină, sau ultimul pahar în fața unor persoane însetate ș.a.m.d. Nu e suficientă o regulă „apa e sănătoasă” și nu mai e nimic de analizat, lucrurile sunt clare, bei apă în orice circumstanță, tu ai o lege, „apa e bună”.

Viața are multe ramuri, poți face o acțiune și rezultatele să fie surprinzătoare – nu știu dacă să promovezi un joc gratuit este bine sau rău pe termen lung. Dar sunt aproape sigur că un mesaj chestionar de forma „Dar tu joci jocul, Olivian? Tu îl promovezi? Oare tu știi ca e păcat?” aduce mai mult rău decât bine.

Încă ceva – viața e atât de complexă, încât facem păcate mici foarte frecvent.
Când te uiți la clipuri video YouTube se consumă mult trafic, care poluează planeta. Ăsta e un minim, la poluare pot fi găsite multe exemple.
Unul mare e că nu facem binele pe care l-am putea face.

Un aspect pe care îl menționez la final – eu nu sunt pregătit să dezbat texte Biblice. Am niște lecturi, dar sunt începător. Pe de altă parte, nu consider nici că un absolvent de Teologie foarte tânăr e suficient de pregătit. Nu e suficient să fi citit Biblia și niște texte ale Sfinților Părinți, consider că se cere mai mult. Și alte lecturi, nu neapărat ortodoxe, și și o experiență de viață, să știi să te raportezi la ce citești altfel. Așa că în dezbateri pe teme atipice atât pentru mine, cât și pentru persoana cu care dialoghez, există riscul să fim amândoi diletanți și să gafăm.

PS, 2019.04.21: Multor comentarii li se pot aplica două vorbe:
a. Ne tragem de șireturi? Ne luăm la „per tu” și vorbim vrute și nevrute?
b. Dacă eu îți vin cu argumente, îți vei schimba punctul de vedere? Dacă nu, de ce să mă mai obosesc? Dacă da, ești dispus să recunoști asta?

Care e partea bună a comentariilor?

Am vorbit mai sus în special despre părțile mai puțin bune ale comentariilor. Partea lor bună e că unele din ele sunt o formă de feed-back, și te pot ajuta să crești. Uneori, însă poate deveni copleșitor, și un răspuns potrivit uneori la feed-back este să culegi ce e mai valoros din el și să mergi mai departe, mai degrabă decât să despici firul în patru.

PS, 2019.04.23: Există un alt tip de comentariu, anume review la produs folosit, review la plugin folosit, review la aplicație folosită, review la restaurant sau hotel unde ai petrecu timpul etc. Aceste tipuri de comentarii mi se par foarte valoroase și le încurajez. Dacă ai folosit un produs, scrie un review.

PS, 2019.12.10: În opinia mea, oamenii au prea multă încredere în ei – în loc să citească, să se educe, să devină mai buni (poți avea lecturi de calitate inclusiv în online), ei scriu comentarii pe net. Unele din ele sunt de slabă calitate.

PS, 2021.01.14: Arguing Taxes the Brain Much More, Scans Show.

PS, 2021.02.26: Cum faci față hate-ului: 10 sfaturi ca să nu pui paie pe net când deja arde – Și Blondele Gândesc.