Monahul Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”:
— Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, până și ateii mai împaciuitoriști, iar agnosticii in corpore. Și francmasonii recunosc un Arhitect, o Ființă Supremă. Ca și Robespierre. Toți simpatizanții, sub o formă ori alta, ai teosofiei și hinduismului (și sunt numeroși în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, până și oamenii obișnuiți cu limbajul științific de mare popularitate și amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forță, un Motor.
Motor era și la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare — chintesență de viață — cât de neștiutori ni se par toți, de la Stagirit la René Guénon și la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi așa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematica, e gnosa, doi și cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forță, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli…
De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile și eonii rămân, cuminți, în urmă. Începe greul urcușului. Vămile se întețesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la realitatea unei divinități nu numai atotputernică și ordonatoare, ci și mai ales bună, îngrijorată de soarta făpturilor, iubitoare de oameni până la jertfă, izbăvitoare și consolatoare. Creștinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci și crede nebunește într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creștinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creștinul, intră în alt domeniu decât al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.
Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliștile sunt mai neașteptate. Printre constelații și roiuri de galaxii, stele novae, pitice și albe, uitând de predici mânioase, volume de teologie și argumente apologetice, depășind izvoare veșnice de hidrogen — reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsând în urmă judecători, constructori, socotitori, profeți, gravi filozofi și geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curățându-se, până la stația terminus: locul de lumină și verdeață, pajiștea înflorată, mișunând de căței mici și dolofani și de pisicuțe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart și se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulcețuri și șerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsați — în sfârșit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovărați de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate și cruce în dreapta, pe Duhul curățitor și alinător în stânga.
