E oare reală percepția că suntem refractari la schimbare, ca popor?
Situația #1: Eram la un supermarket într-un orășel din apropierea Londrei (zona e cum e Ilfov față de București – Greater Area London, Brentford).
Se introdusese recent taxa ecologică pentru pungi.
Un domn, nu foarte în vârstă, undeva la 50-60 de ani, dacă nu mă înșală memoria, ajunge cu cumpărăturile la casă, și află că pungile costă. Nu mai știu suma, oricum era ceva similar cu prețurile din România pentru pungile de unică folosință.
Foarte indignat, că de ce trebuie să plătească? A plecat, a lăsat cumpărăturile acolo.
Situația #2: Am citit de un site care a vrut să schimbe culoarea de la albastru la verde, sau ceva de genul acesta.
Au schimbat, mare scandal, vrem site-ul vechi înapoi.
Au pus culorile inițiale, și au început să schime foarte puțin în fiecare zi, timp de câteva săptămâni/luni, timp în care au făcut tranziția.
N-a mai comentat nimeni.
Situația #3: Uitați-vă câți președinți reușesc să aibă un al doilea mandat, deși poate un suflu nou ar ajuta.
„Îl știu pe cel vechi, votez cu el/ea”.
Situația #4: de citit despre Balcerowicz Plan – Wikipedia.
Uneori, să iei măsuri drastice poate fi de bun augur. Noi am avut o tranziție cu schimbări mici, care e posibil să ne fi făcut mai mult rău decât bine.
Niște concluzii personale:
Nu cred că teama de schimbare e specifică românilor.
Altfel, cred că avem carențe la educație, dar, iarăși, depinde cu cine te compari. Suntem în UE, ne comparăm cu UE, dar global nu e chiar așa dramatică situația.
Tendința de a vedea totul în negru absolut „ca la noi la nimeni” poate duce la fatalism „a, păi suntem pe ultimul loc din lume, de ce să mai încercăm?”.
Cred că am evoluat (și, da, și prin schimbare) mult în ultima perioadă.
Să ne mai tragem și sufletul, și să nu vedem chiar totul în tendințe întunecate.
