Dragă Românie,
Tu ești țara mea, în caz că nu știai. Ne știm de ceva timp, împărțim bune și rele de vreo 38 de ani, undeva pe la o jumătate de viață de om. E o bornă bună să mă uit la trecutul pe care l-am trăit cu tine și la viitorul în care sper că îl vom împărtăși.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la tine au fost primele momente. Primii ani din viață, primele amintiri, primele întâmplări, într-un cuvânt lucruri de tipul – „prima oară când …”. Am uitat, desigur, unele lucruri, nu mai știu cum a fost primul pas sau primele cuvinte.
Dar am amintiri din copilărie, cu o primă casă de forma unui iglu, în zăpadă, primii colegi de joacă, primul (sau nu?) joc cu recipiente cu apă, diferite obiecte de mobilier transformate în loc de joacă, diferite jucării, arcuri din lemn, câte-o praștie, o tricicletă.
Și apoi am crescut, în aerul și mediul tău, și am avut prima zi de grădiniță, prima de școală, prima trecere de la clasele I-IV la cele V-VIII. Ei, de-aici lucrurile se complică.
A apărut un calculator, televiziunea prin cablu, excursii, tabere, relații sociale mai complexe.
Am și amintiri frumoase, decente, elegante, am și amintiri cu gafe și erori, din care unele mă fac să roșesc. Sunt lucruri pe care acum le-aș face diferit, cum probabil ar face și alții, din jurul meu, cu mintea lor de pe urmă.
A urmat liceul, facultatea în alt oraș, locuri de muncă, masterate, diferite locuințe, excursii și tabere internaționale, un an petrecut la Londra, experiențe din ce în ce mai diverse.
Și revin la tine, și caut să văd un fir roșu, și aparent ce e România poate ține de obiecte, de mediu, de lucruri concrete. E corect, România e definită ca un spațiu, este o țară în anumite coordonate geografice, are munte, mare și Dunăre. Dar pentru mine, tu, România, ești mai puțin un spațiu, și mai mult o intersecție, un loc de întâlnire.
Ești intersecția relațiilor pe care le-am avut și le am cu diferite persoane. Asta leagă lucrurile, asta face ca un oraș să însemne ceva pentru mine sau altceva pentru altcineva.
Năvodariul e locul copilăriei mele, un oraș probabil mult diferit pentru cineva care își petrece doar o parte din vacanțele de vară, și nu alt timp, pe Litoral.
Bucureștiul e locul unde am stat mai mult de 15 ani. Da, e Capitală, centru economic, locul unde oameni trăiesc. Dar relațiile pe care le am cu locuitorii Bucureștiului definesc mai mult Bucureștiul decât locul, pentru mine.
Și mai e ceva cu tine, Românie. E cum te-am perceput eu.
Nicolae Steinhardt cita un aforism existențialist: „Prea puțină importanță are cu au făcut cu noi, importanță are numai ce am făcut noi din ceea ce au făcut ei cu noi”.
Mi-au vorbit mulți oameni despre Dumnezeu, dar cum am perceput eu vorbele bunicii mele dintr-un sat departe de lume, din Buzău, a produs o mișcare în mine. Și mi-a mai transmis ceva bunica mea, nu doar ce a spus, ci și cum am perceput eu acțiunile ei. Cum arăta icoana, e ceva, cum arăta însă toată camera cu icoane (și cam toate camerele aveau o icoană), cum arăta casa, podul, cum avea grijă de animale, cum vorbea, cum relaționa. Bunica, prin ea însăși, reprezenta o imagine (un fel de icoană, dar nepictată, ci o imagine vie).
În exemplul cu bunica mea poți sesiza distincția între un spațiu (sat de munte, casă), o persoană și faptele ei (bunica mea), și felul cum m-am raportat eu la toate acestea.
De asemenea, contează mult cum te-am perceput eu, dragă Românie.
Ce urmează în legătura între mine și tine, relație dacă vrei? Probabil pe lumea obiectelor, a tehnologiei, a lucrurilor, a spațiilor, chiar a geografiei, pot fi schimbări în cum vei fi tu. Dar așa cum primii ani din viață au rămas în mine aproape indiferent de ce a urmat, mă aștept ca primii ani din viață să conteze în continuare foarte mult, apoi următorii mai puțin, și tot așa. Adică tu vei fi alta în următorii zeci de ani, dar pentru mine te vei schimba doar puțin. Vei mai rafina câte ceva, vei mai șlefui, dar vei rămâne cam aceeași în amintirile mele.
Îți sunt dator și recunoscător, Românie. Am primit multe de la tine, mai multe decât pot da eu vreodată înapoi.
Îți mai zic ceva, Românie – nu ești singură. Ai în jurul tău țări și neamuri, unele mai apropiate geopolitic, altele mai apropiate sufletește.
Da, sunt legat de tine prin multe lucruri, dar și tu ești legată de vecinii și apropiații tăi. Și cine sunt vecinii și apropiații tăi? Desigur, cum zice Nicolae Steinhardt pe undeva, cei pe care ți-i faci. Tu îți faci aproapele, el devine astfel prin acțiunile tale. Dacă ajuți o țară sau un neam, acea entitate devine aproapele și vecinul tău, chiar dacă puteți fi separați de distanță. Mai zic o dată – aproapele e cel pe care ți-l faci tu.
Mai caut un fir roșu, între trecut și viitor, între tine ca țară individuală, și între tine ca țară parte a unui întreg (zonă geografică, continent, planetă). Cred că acesta ar fi – să nu judeci lucrurile pe baza celor mari gafe ale lor. Da, poate cineva, ceva, te-a supărat, sau crezi că te va supăra. Îți sugerez să vezi, însă, lucrurile în ansamblul lor și să nu te uiți strict la acel episod, căderea e o cădere doar prin raportarea la o stare de bine. Caută binele, și învață să treci peste eroare. Fă asta, și poți împăca trecutul cu viitorul, poți lega oamenii de locuri.
Ideea nu e a mea, e pe baza unui citat dintr-un film din anii recenți, cu Avengers – Natasha Romanoff / Black Widow: „I don’t judge people on their worst mistakes.”
Te-ai fi așteptat, poate, să fiu mai emoțional în scrisoarea mea, să îți zic despre cum mă raportez eu la tine. Am încercat să prezint lucruri care să te ajută lucruri din care să deduci emoțiile mele.
Am citit acum mulți ani, și am amintiri doar vagi despre acel moment, într-un ziar sau revistă, despre un preot care spovedea viitorii miri înainte de căsătorie, și le punea întrebarea – „Îl/o iubești?”. Și se uita nu atât la răspuns, cât la rapiditatea cu care venea acel răspuns. Dacă răspunsul venea rapid, era pe buzele respondentului, spunea părintele, nu e un semn atât de bun pentru viitorul căsătoriei ca un răspuns care vine după o lungă pauză de analiză și de căutare.
Gala Galaction dă în mai multe nuvele de-ale lui semnalul că o pauză în reacție, o amânare, poate fi mai bună decât un răspuns dat rapid, pe baza unor emoții, poate pripite.
Ca să îți răspund la o întrebare precum „Cum mă raportez la România?” e ca și cum m-aș raporta la o parte din mine. Ce părere aș avea eu despre o ureche, un cot, un rinichi, un călcâi de-al meu? Nu am nicio părere, nici nu caut să le îmbunătățesc, nici nu am o relație emoțională cu acele organe, alta decât „E bine că sunt acolo, sunt încântat și mulțumit de prezența lor”. Mi-ar lipsi dacă ar dispărea, dar câtă vreme sunt acolo, asta e în firescul lucrurilor. E o emoție preponderent pozitivă, intră în firescul lucrurilor ca România să fie unde e acum. E o parte din mine.
Ca să te compar cu alte țări, de care știu fie prin media, fie prin expunerea directă, ar fi incorect. Am trăit 37 de ani în România, și un an în Marea Britanie. De asemenea, eu pun mare accent pe primele experiențe. Cei 7 ani de-acasă țin de România. Ce să compari, în aceste condiții? Ca turist, nu consider că vezi mare lucru dintr-o țară, ai de multe ori contact cu niște oameni care au un stimulent financiar să se poarte frumos cu tine.
Îți doresc, în final, să îți faci cât mai mulți aproape de-ai tăi, ajutându-i și fiindu-le aproape, și să nu îi judeci vreodată pe alții după cele mai mari gafe.
