Viața e un fir de iarbă care inspiră lumina Soarelui,
Viața e un fir de iarbă care expiră viață în jurul ei,
Viața e o spirală, în care viața creează și mai multă viață,
Din ce în ce mai multă – la infinit,
Viața e o logică de necombătut,
Viața e o greșeală de necontestat,
Viața e o emoție plină de bucurie,
Deși ar putea fi și foarte necăjită,
Viața e ca un robot care învață să scrie,
Și primele lui cuvinte scrise sunt:
«Îmi lipsește ceva»,
Viața e ce vezi în jurul tău,
Pentru că privirea ta creează viață,
Viața nu e nicio metaforă,
E directă, reală, concretă,
Chiar și când e ușoară ca un puf în aer,
Viața e sunetul pe care îl face un Puf-Puf,
Că doar n-o să îi zicem Pronto și pămătuf,
Viața e o rimă albă într-o lume de potriviri exacte,
Viața e când dai drumul boxelor,
Și ești în așteptarea muzicii care știi că te va bucura,
Sau întrista, dar asta tot un fel de bucurie e,
Doar că e o bucurie mai mică,
Viața e când încerci să găsești comparații cu ea,
Și după câteva enumerări îți dai seama că n-ai zis nimic,
Viața e complexă, mare, uriașă, și când ai ajuns la margine,
Îți dai seama că dincolo de margine e infinitul,
Și când ajungi la infinitul infinitului, îți dai seama că viața nu e doar fizică,
Ci și inimă și suflet, și acolo începe un alt infinit,
Și cauți în continuare alte infinituri ale vieții,
Până ajungi la milioane de infinituri,
De catralioane de milioane de infinituri,
Și, la final, o infinitate de infinituri,
Și tot n-ai definit viața, că într-o biată ceașcă de poezie
N-ar putea încăpea o viață infinită, plină de lumină străvezie.
