Am o emoție.
Sunt sigur că e acolo.
Trebuie sa fie.
Sunt calm, relaxat.
Nici supărat, nici vesel.
Ascult muzică.
Am o emoție.
Trebuie să fie.
Gândesc, trăiesc, respir.
Toate astea cer o emoție.
Și o emoție nu e o scâncire.
(Dar ar putea fi.)
O emoție nu e un râset.
(N-ar strica, totuși, să fie.)
O emoție nu e o enervare, o supărare, un zâmbet fals, o ură, o depresie, o stare de extaz.
O emoție e ceva subtil și fin, pe care dacă nu îl sesizezi,
Poți zice că nu ești supărat, nici vesel.
Că ești calm și relaxat.
Dar ești un pic și supărat, și vesel.
Și și un pic lipsit de calm și relaxare.
Foarte puțin, dar ești.
Un pic din toate.
Și asta e o emoție.
Și un prim pas al emoției e să vezi dincolo de starea majoră.
Și să vezi lucrul mărunt, bucuria și tristețea.
Bucuria are grade multe.
La fel și tristețea.
Dar bucuria și tristețea – cele mărunte, cele fine și subtile.
Ele sunt o emoție.
Și emoția o ai, dar poate nu ai observat-o.
Când te întreabă cineva „Ce faci?” zici, din politețe „Bine!”.
Dar tu faci mai multe lucruri în același timp.
Faci și bine, și ești bucuros.
Așa că ai spus adevărul.
Dar o parte din tine e și un pic tristă.
Tot timpul e un joc între bucurie și tristețe.
Și niciodată nu ești extaziat sau plin de ură la cote maxime.
E un pic de bucurie în tristețe.
Și desigur, un pic de …
Știi ce vreau să zic.
Sau simți.
Că acum ești atent la emoții.
Și ale mele și ale tale.
