Și pe dinăuntru,
Și pe dinafară,
E o ură.
Dar ura pe dinafară poate fi mascată,
Ani de experiență în asta,
Politețuri și amabilități.
Ce te faci, însă când ura de pe dinăuntru
Nu mai poate fi stăvilită?
Când, cu toate politețurile, tot urăști,
Și îți vine să explodezi,
Și sare din tine ură,
Și vrei să împrăștii venin?
Aparent, soluția e să înveți să maschezi mai bine,
Să ascunzi ura care iese din tine.
Problema e că ura e vizibilă,
Se vede în fiecare por al tău,
În încruntare,
În cum iei decizii,
În cum râzi,
Sau, mai grav, cum nu râzi.
Uneori e bine să fii măcar politicos.
Îți face bine însă autolimitarea?
Îți face bine ca în loc să lași glonțul să iasă,
Explozia să aibă loc în tine, în interiorul tău, să te macine?
Nu am un răspuns.
Mai e o variantă.
Să îți educi ura.
Să o înveți că e nejustificată.
Să îi arăți limitările, inadecvarea, și, de ce nu?, prostia.
Se spune că doar proștii pot fi fericiți.
Eu cred că, dimpotrivă, doar proștii pot fi nefericiți.
Emoțiile au, și ele, nevoie de un fundament.
Când iubești, iubești cu toată ființa ta, cu minte și suflet.
Când urăști, urăști și cu rărunchii.
Dacă poți ghida mintea, poți ghida și inima.
PS: “Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.”
― Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
