Soluția vieții

Titlul este bombastic, inspirat din tabloide de tipul “Libertatea” sau “Click” (să nu uităm “Cancan”. Îmi cer scuze pentru tabloidele nemenționate) – nu am soluția vieții sau soluția vieții e tocmai inexistența soluției. Hai să demonstrăm asta, acum.

Articolul vine ca urmare a unui articol recent:

O concluzie a filmului, pentru mine, e că există ritualuri / simboluri / lucruri frumoase / sensibilități și că pot conta mai mult, ca metodă de trăit, decât succesul final împotriva morții (cu alte cuvinte, “am supraviețuit, OK, foarte bine, dar contează și cum am trăit”).

După ce am văzut filmul, am fost convins că am găsit soluția supremă – “dom’le, asta e. Trăiești etic. Respecți tradițiile. Ai curaj. Trăiești pentru frumusețe, nu pentru pragmatism”. Inițial, am considerat că filmul dă soluția, și că e doar una – să trăiești pentru simboluri / artă / frumos / spiritual / etică și alte asemenea, ignorând cumva pragmatismul, chestiile pur cerebrale și viața mecanică / animală, fără spirit.

Am stat însă și m-am gândit asupra filmului și am ajuns la câteva concluzii:

  • Filmul nu are o soluție. Are niște soluții, unele complet, dar complet opuse. Lupii trăiesc în haită și se manifestă ca unul, mai puțin unul din ei, care e excentric (au și un lider, dar grupul e un tot, cu liderul). În partea oamenilor, grupul e unit, mai puțin liderul (personajul principal) și unul-doi Gică Contra. Există tendința de a zice “liderul e OK”. Sau să zici “grupul e OK, că păstrează norma”. În opinia mea, nu ăsta e mesajul. Gică Contra, atât din partea lupilor, cât și a oamenilor, sunt elemente-cheie în film. Lupul care se opune are mai mare curaj decât haita (și va fi ucis lamentabil) și personajele care se opun celorlalți (nu mai știu în momentul ăsta dacă era doar un personaj sau două) au și ele rol esențial, arată curaj. Scena în care se taie capul lupului și se aruncă în haita de lupi e revelatoare – norma îți zice să nu faci, tu ai curaj și faci. Riști, te lupți, faci imposibilul. Nu e deloc ușor (și ceilalți oameni și lupii sunt împotriva ta), dar tu acționezi. Așadar, o primă concluzie ar fi că filmul nu îți dă soluția banală și facilă – “Ottway – personajul principal – face bine. Restul nu contează” sau “grupul oamenilor, în sine, face bine. Excepțiile nu contează”. Nu, pentru mine modelele sunt de ambele părți, și a celor ce țin norma și de partea celor care se opun.
  • Personal, apreciez la alți oameni ieșirea din normă. Ar părea că filmul dă măcar soluția asta – discutăm de un grup care acționează unitar, dar împotriva convențiilor tipice ale lumii moderne (le pasă de spirit), și de niște personaje care se opun convențiilor grupului (spiritul nu contează). Ar părea, așadar, că soluția e încrâncenarea, să te cerți, să fii împotrivă. Mie unuia mi-ar conveni această soluție. Dar soluția nu e nici măcar asta. E o scenă în care un personaj admiră un peisaj frumos și alege să moară acolo. E o delăsare completă, abandon total. Se lasă în voia sorții, nu mai luptă. Dacă viața înseamnă să te lupți, alege să nu facă asta. Alege să stea pasiv, deși va fi mâncat de lupi. Soluția nu e nici măcar încrâncenarea într-o idee. Abandonul e și el o soluție. Eu personal nu îl apreciez în mod deosebit, dar e și el o soluție.
  • O chestie foarte tare e aspectul religios al filmului. Se construiește treptat câte o înclinație spre divinitate în film (oameni care se roagă, scurte discuții despre existența sau nu a vieții de Apoi). Apoi are loc o scenă în care Ottway îi cere Divinității să îi demonstreze că există, salvându-i viața (ca notă amuzantă, promisiunea că după acest lucru va crede – ca și cum ar mai fi ceva de crezut, după o demonstrație – în Divinitate până la sfârșitul vieții). Desigur, Divinitatea nu se manifestă. Ți se zice, în film, o promisiune – “poate, știi că, noi ne rugăm, se poate, încercăm, hai să vedem ce-o să fie”. Și apare scena și taie totul. Viața e reală și aici. Există Dumnezeu? Nu știm, asta e tot ce știm. Putem să credem, însă. (de văzut citatul din Nicolae STEINHARDT de aici – Dumnezeu (nu) este un mare papagal roșu! (paradoxul Kirkegaard-Flaubert) » constiinte.ro – blog de stiinte umaniste si religie)
  • Mă leg încă o dată de scena cu Ottway în care așteaptă un miracol divin. În viață, oamenii au tendința să aibă certitudini. “Știu că …”. Evident, starea opusă e nedezirabilă și ineficientă (dacă stai să analizezi și supra-analizezi totul, la un moment dat riști să pierzi prin lipsă de acțiune). Filmul găsește însă echilibrul bun și, deși filmul e bazat pe acțiune, în scena aceea e nehotărâre. Nu știe ce să facă. Vrea să creadă în ceva nou. Vrea, în același timp, să păstreze credința anterioară. E, pentru scurt timp, nehotărât și indecis. Posibil ca domnului Andrei PLEȘU să îi placă asta (Andrei PLEȘU: Cu sau fără dileme?).
  • Filmul dă, totuși, o soluție – curajul. Ottway spune că e speriat, dar acționează împotriva fricii. Lupul care se rupe de haită și atacă. Personajul care aruncă capul lupului către haită. Oamenii care acționează ca unul, și nu se dau înapoi în fața haitei. Saltul în gol, de pe o stâncă, fără să știi ce te așteaptă. Starea de a fi gata să te iei la bătaie pentru o idee (se întâmplă în două momente, e o amenințare cu bătaia inițial, și apoi o luptă, cu un cuțit chiar, ulterior). Să sari în apa înghetață după unul de-al tău. Să ataci lupii, în nenumărate ocazii (finalul e demențial). Verbal, să ai curajul să spui lucrurile pe care nu vrea niemeni să le audă (scena de la început, în care se spune ce să faci în caz de accident). Tot verbal, să ai curajul să fii Gică Contra. E plin filmul de demonstrații de curaj. Tupeu, nesimțire, inconștiență. Să îți fie teamă de repercusiuni, dar să trăiești ca și cum ele nu ar exista.
  • Dacă citești cronica făcută de mine filmului, poți avea impresia că fimul îți zice să trăiești spiritual, și, cumva, dă o soluție. Nu cred asta. Cred că scopul filmului este să șocheze, să te scoată din starea în care te afli. “A, ești un om modern, tehnologizat, doritor de profit și eficiență? OK, hai să îți aduc aminte că chiar dacă supraviețuiești și ai tot ce vrei, poate asta nu contează”. Ce cred că își propune filmul este să aibă curaj și să te scoată din starea în care ești. Dacă starea tipică a umanității ar fi fost prea multa spiritualitate, soluția din film ar fi o viață seculară (e doar ipoteza mea). Așadar, un prim argument că filmul nu dă soluția spiritualității (și a celor ce țin de ea) ca soluție finală e că filmul are, pentru mine, o dorință mai simplu – vrea să îți arate, cu curaj, cum să te manifești. Al doilea argument e că ritualurile nu sunt singura soluție din film. Tipul care se opune ritualului celorlalți de a strânge portofelele (și are curajul de a înfrunta grupul). Lupul care se rupe de haită. Oamenii Gică Contra din grup. Cred că filmul, așa cum am zis mai sus, e o demonstrație de curaj, în primul rând, mai puțin de partea cu spiritul. Da, contează, dar nu asta e esența. Și partea cu spiritualul, ca să revin la argumentul anterior, e folosită strict pentru că lumii moderne are tendința să îi lipsească.

OK, hai să vedem acum și niște mici studii de caz.

Întâi, o introducere – după film, am avut constant senzația că trebuie să schimb ceva. “Soluția filmului e mai multa spiritualitate? Atunci mai multă spiritualitate să fie”. Am trecut, imaginar, în extreme – hai să fac aia, hai să fac ailaltă”. Și am trecut în chestii pur spirituale. Ulterior, am ajuns la următoarea concluzie:

  • Ce e mai șocant decât că contează spiritualul, e că spiritualul, totuși, nu e singurul care contează. O bună stare de fapt e starea de incertitudine a lui Ottway. Stai o vreme fără să știi ce să faci. O altă stare bună e să acționezi pur și simplu, și să înveți din asta. Între astea două extreme (analiză versus acțiune) se află soluția. Ce e de reținut din film e să acorzi o importanță spiritualului, nu să pui toate acțiunile către ea. Spiritualitatea e o nouă opțiune, e o alternativă, dar algerile, și dificultatea din ele, rămân.

Acum să explicăm concluzia, prin studii de caz.

Vreau să încep prin niște extreme, ca să trag o primă concluzie. Uite câteva exemple de vieți:

  • Poți avea ca model un om de succes de afaceri. Poți reuși în viață, poți fi un bun afacerist. Nu trebuie să fii antreprenor. Poți fi angajat, poți lucra într-o companie mică sau o corporație mare. Poți fi un bun meșteșugar al tehnicii sau al cuvintelor. Poți lucra pe câmp. Modele nu voi da, pentru că le aveți. Modelul sunt oamenii care își fac treaba bine.
    • Partea cea mai bună e că ai un impact (probabil bun) în societate. Capitalismul (și succesul în urma afacerii) face un bine în lume.
    • Partea mai puțin bună e că, în multe situații, ai tendința să cazi în capcana lumii în care trăiești. Bani, influență, putere. Uneori, cuvintele sunt frumoase – vizionar, antreprenor, lider. Însă poți pierde contactul cu alte sfere. Afacerile au tendința să fie nemiloase cu timpul liber. Și să fie foarte pasionale, să îți ceară toate emoțiile cu ele.
  • Poți să ții nu doar la acțiune, ci și la spirit. Sunt multe căi de a face asta. Artiști, călugări, filozofi – extremele. Însă poate mai important, cel puțin pentru mine acum, după film, sunt exemplele obișnuite, și ce faci cu spiritualitatea în viața de zi cu zi.
    • Partea bună a spiritualității e că vei fi om. E probabil lucrul care diferențiază oamenii de alte specii. Ritualuri, simboluri, artă, tradiții, sentimente.
    • Partea mai puțin bună e că și ea te prinde în capcane. Sunt un pic familiar cu ortodoxia, și din picul acela îmi place doar Nicolae STEINHARDT – the Orthodox Christian that means the most to me – Get a result now!. Unul din motive e că mulți ortodocși cad în capcana ortodoxiei (paradoxal, nu?). Cred că e necesar să poți să ieși. E atât de ușor să cazi în una din capcanele “prea mult” sau “prea puțin”, și să nu găsești calea de împăcare, încât consider că să apuci pe una din căile spiritualității nu garantează decât că ești pe cale. Atât. Destinația, dacă există, nu e garantată.
  • Ca acțiune, da sau nu, poți fi un Yes Man (să zici “da” la tot). Exemple sunt pretutindeni în jurul tău. Tu nu, tu nu ești așa.
    • Oamenii sunt programați să gândească optimist. Supraviețuitorii speciilor sunt de obicei cei care au doza optimă (sic!) de optimism (prea mult și riști unde nu e cazul, prea puțin și ești pasiv). Tot oamenii sunt programați să mimeze comportamentul altora, e genetic. Așadar, partea bună e că e în firea lucrurilor.
    • Partea mai puțin bună e lipsa progresului. Lucrurile vor rămâne exact cum sunt acum, dacă toți am fi Yes Man. Motivul pentru care există conflict, e dorința de schimbare. Yes, Man!
  • Ca acțiune, da sau nu, poți fi un Gică Contra. “Nu vreau”. “Nu îmi place”. Probabil, la modul extrem, un astfel de om nu e cunoscut de nimeni (a negat orice contact cu societatea) sau nu mai există (s-a desființat complet ca om). La un mod mai puțin extrem, exemplele există – Grigori Perelman, Reclusive Russian Math Genius, Refuses $1 Million Prize
    • Partea bună e că ai curaj. Lupți, te împotrivești, încerci să schimbi. Curajul e o cheie importantă. Schimbarea vine de obicei de aici. Progresul, evoluția, vin prin refuzul unei realități deja existente.
    • Partea mai puțin bună e că poți provoca rău. Ție, că probabil ești într-o stare mai puțin plăcută când te cerți cu lumea. Altora, care se pot simți inconfortabil de atitudinea opusă.
  • Ai și opțiuni legate de cât de mult contează un model pentru tine. Poți fi flexibil și schimba regulile din mers, sau poți fi încăpățânat și ține un set de principii. E diferența între flexibilitate și dogmatică. Beneficiile cred că sunt cântărite cel mai bine de fiecare.
  • În fine, poți fi fricos sau curajos. Frica e inerentă, e naturală (suntem supraviețuitorii celor care au fugit de pericole, nu a celor care s-au luat la bătaie cu urșii). Frica are toate avantajele – te ține în siguranță, îți dă securitate, te păzește de rele. Curajul, prin urmare, e cu atât mai valoros.

O primă concluzie e că nu prea sunt soluții la viață. Poți să iei modelul de mai sus și să îl torsionezi cum vrei – să fii om de afaceri cu curaj sau să fii ființă spirituală fricoasă. Poți fi orientat spre “da” sau spre “nu”. Și cu toate astea, să nu existe soluția supremă – om curajos, de succes, pozitiv. Restul variantelor sunt la fel de bune. OK, eu personal pot avea preferințe. Dar soluția optimă, universală, aia bună? Nu există.

Acum, să revenim la film și la concluzii la studii de caz. Ce s-a schimbat în mine e o mai mare toleranță la lucrurile care țin de spirit. Spiritul nu e soluția, calea e în continuare incertitudinea și acțiunea (mixul între cele două):

  • O să dau o știre de can-can, dintr-o sursă care în prezent nu mai e foarte etică: Liiceanu a refuzat invitatia lui Patriciu in Canare – Cotidianul. E o știre veche, în care un intelectual refuză o invitație de a merge în vacanță gratuit. Vedeți mai sus și articolul cu matematicianul rus care refuză  un milion de dolari. Nu știu motivațiile fiecăruia. Ce știu e motivația mea: “păi pot să merg gratuit în Canare? Sigur că vreau”. Sau cu banii: “îmi dai 1.000.000 de dolari? Dă-i încoa'”. Nu e complicat deloc. Ei, acum apare o chestiune pe care nu am sesizat-o și care mi-a fost adusă în atenție de film – contează ritualul și contează ce faci tu pentru bani. Contează cum obții banii. Contează cum câștigi lucrurile. Etica mea e destul de simplă în privința asta – principii liberale (după puteri) în muncă și consum zero. Desigur, nu pot să mă țin de ambele, mereu, dar fac tot posibilul. Acum au apărut schimbări în urma filmului: am luat decizia de a nu mai participa la concursuri, de a nu mai naviga pe site-uri de cumpărături IT (eMAG, în principal, dar și PC Garage), de a nu mai fi abonat la newsletter-ul Carrefour, de a nu mai primi lista cu top 10 oferte de cumpărături și de a nu mai scrie articole plătite / de a nu mai vinde linkuri. Schimbările sunt destul de mici, nimic rocket science. Participarea la concursuri e profitabilă doar la limită pentru mine (adică nu e mare diferență față de a nu participa la concursuri). Site-urile de cumpărături IT mă fac să știu despre componente și cum să aleg, și să aleg mai înțelept pentru mine și amicii mei, însă sunt și o mare pierdere de timp. Beneficiile de a fi abonat la newsletter-ul Carrefour sunt minore. Există, dar sunt minore. La fel, de pe site-uri de reduceri colective am cumpărat doar o dată și cu destul efort. În fine, linkurile plătite (țineți-vă bine, vine o ditamai afirmația) îmi afectează imaginea (șooooc!). Pe de altă parte, nu e chiar mare efort din partea mea. S-a schimbat în mine cum percep un câștig – dacă participi la concursuri, e o umilire acolo. Dacă iei un produs mai ieftin cu 50% pentru care mergi jumătate de București, se produce în tine o schimbare. E foarte greu de nuanțat, și matematic și economic, nu ar trebui să conteze. Dar contează. Asta nu înseamnă că dacă vine cineva la mine cu o sumă substanțială nu voi scrie un articol plătit. Sau dacă aflu, fără să fiu abonat, de o reducere bună, nu o iau. Sau că de mâine merg în Carrefour și cumpăr cele mai scumpe produse. Sau că nu mai merg în Carrefour, ci angajez pe cineva să facă cumpărăturile pentru mine de la Viena. Nicolae STEINHARDT zicea (idee aproximativă) că, chiar dacă faci rău, fă-l măsurat și cu ponderație. Nu du răul până la capăt. Alege o măsură a lui. Există rele mari și rele mici. Fă-l cât de mic poți. Dacă merg în Carrefour și e o promoție bună, voi cumpăra. Voi căuta întotdeauna să aleg un hypermarket (nu super-, că e mai scump) care e aproape de mine, și ieftin, și cu multă marfă. Dar voi evita să merg între două hypermarket-uri, pentru prețul mai mic. Voi evita să știu tot timpul că e cea mai bună promoție la un litru de lapte. OK, contează, dar nu așa de mult. Și, mai nou, contează starea mea – “vânător de promoții la hypermarket”. Într-un fel, e bine (economisești bani). În altul, e mai puțin bine (stare de economisire, asta te preocupă).
  • Frumusețea contează. Scena în care tipul se uită la munți și alege să moară acolo e edificatorie. Pe plan privat, înseamnă să fac ce zice Seth GODIN, adică să mă expun la artă pe care nu o înțeleg (încă). Pe plan public, înseamnă să dau importanță a cum se manifestă percepția mea asupra frumuseții asupra altora. Nicolae STEINHARDT zice (aproximativ) că dacă pentru tine să nu te speli e OK, nu te spăla. Dar dacă intri în contact cu altul, ai grijă de tine. Deja nu mai e vorba de preferința ta. Am încercat să urmez principiul acesta, dar mai puțin în criterii estetice. Mă întorc la scena cu munții. Nu înțeleg. Nu înțeleg frumusețea peisajului, nu aș vrea să stau acolo. Când am văzut filmul, persoana cu care eram mi-a zis că scena îi place mult (citat aproximativ). Curând după, personajul din film apreciază și el peisajul. Deși nu înțeleg remarca niciunuia dintre doi, pot să mă port ca și cum frumusețea ar conta, dacă asta afectează lumea altora. O decizie ar fi să schimb temele blogurilor mele (Olivian.ro, Olivian.ro, Olivian.ro). O alta ar fi să fiu mai atent cu poza de avatar de pe rețelele sociale. Apoi, legat de asta, estetica e și alegerea cuvintelor și a imaginilor pe care le transmit. Mesajul pe care l-am scris acum pe blog, specific, cred, altor mesaje, e să fie rece și sec, fără mari emoții. Are niște glume. Are însă deficiențe la noblețe, e foarte familiar, vorbește de Can-can și cum refuză Gabriel LIICEANU o vacanță. Mă trag de șireturi cu cititorul. Soluția la partea asta e complicată, și nu e rezolvată în niciun caz prin “nu mai scriu desre can-can și renunța la glume, gata, mesajul e bun acum, asta era toată problema”. Însă e de reținut că mesajul poate fi rafinat și ar fi bine să lucrez și la simbolurile mesajului meu. Nu știu exact data când voi schimba tema blogului, când voi avea alt avatar, în ce fel mă voi expune la artă pe care nu o înțeleg. Doar că în momentul ăsta, la care scriu, intenționez să fac lucrurile de care vorbesc.
  • Simplu ar fi să zic “spiritualitatea e totul” și să merg pe linia asta. Să insist cu ritualurile în ortodoxie. Să pun norma socială mai presus de totul. Să aleg o rută (tradiție, estetică, normă socială, modă) și să mă țin cu dinții de ea. Din păcate, eu consider că soluția, dacă e una, e să fii un pic Gică Contra. Poate e curaj și în a urma ruta bătătorită. Poate în norma și convențiile sociale e cheia vieții. Dar și mai tare e să ai curaj, și atunci reușita poate fi opoziția la ceva anume. Pentru mine, soluția e starea de analiză vs. acțiune. Și un pic de Gică Contra / nu sunt de acord, cu orice stare anume.
  • Am participat la o conferință a Anetei BOGDAN. Vorbea despre branding și despre decizii în viață. Și a zis o chestie simplă (citat aproximativ): în viață poți alege între a avea principii și a nu avea principii. Asta e tot. La momentul respectiv, mi s-a părut o afirmație care nu se potrivea contextului – ce contează principiile și etica și ce legătură e cu brandul? Poate mă înșel când spun asta, însă acum văd o conexiune între principii și imaginea personală. Și dacă alegi să ai principii, ești preocupat și de brandul personal. Și brandul companiei ține de principii.
  • O credință mai veche de-a mea e că nu există fapte inerent bune sau rele. Pe scurt, o acțiune are atât de multe rezultante, încât e greu să estimezi care e rezultatul final al acțiunii tale. Ce faci tu poate avea un rezultat bun sau rău. O analiză sumară ar fi – ai creat un cuptor de lut eficient, înseamnă că ai făcut ceva bun. Ai stat de vorbă cu cineva două ore, înseamnă că ai pierdut timpul. Ai de ales între astea două, ce alegi? Alegi bunul, că arată bine, e concret și măsurabil? Sau alegi să vorbești cu cineva două ore, să rezolvi cuiva o dilemă? Lucrurile se complică, pentru că cuptorul poate fi folosit să ardă dovezile unui proces, sau folosit pentru pâine pentru o fundație umanitară. Și discuția poate fi o ceartă. Și cearta poate să schimbe viața în bine sau în rău. Și schimbrea vieții în rău poate fi, de fapt, bună, pentru membrii familiei persoanei cu care ai stat de vorbă. Cu toate acestea, societatea să sufere în urma discuției, deși familia a fost afectată negativ. Și lanțul se tot continuă. Și, la sfârșitul zilei, tot ce ai sunt niște estimări și bâjbâieli – “OK, îl ajut pe X când vine la mine, că vreau să îi rezolv problema și să simtă că sunt alături de el” sau “construiesc un cuptor de lut, pentru că voi face un lucru care rămâne, și pentru mine va fi o activitate plăcută”. Asta e tot ce ai. Dar în analiza finală, a fost bun/nu, decizia e mai grea. Ei bine, în această decizie, un pic grea deja, s-a adăugat la mine componenta asta cu frumosul, spiritualul, ritualul. Spre exemplu, dacă lași bacșiș, faci asta cu trei scopuri, în același timp – beneficiul economic al chelnerului (știam), starea de voioșie generală de la masă (nou!) și obiceiul încetățenit că se lasă bacșiș (nou!). Dacă nu lași bacșiș, te cerți cu lumea întreagă. Nu am soluție la dilema asta, și filmul nu ți-o dă, doar adaugă, pentru mine cel puțin, și alte componente decât cele strict economice.
  • Bradingul personal e despre imaginea personală și cum o proiectezi în lume. Trebuie să citesc despre asta.
  • Până recent, aveam patru criterii de ales filme:
    • Mă uit în principal la filme din IMDb Top 250.
    • Îmi plac desenele animate, mă uit la tot ce apare, și are cât de cât o notă decentă pe IMDb și e film cât de cât popular. Am văzut cam tot cu ambele criterii. :)
    • Mi-am pus în listă de văzut filme care le-au plăcut unor oameni pe care îi admir.
    • Când se termină astea, urma să mă uit la documentare sau la TED talks, pentru că filmele, ca gen, suck.
      Chestia e că s-au schimbat lucrurile. Mi-a plăcut Cabiria, am zis “OK, mai dau filmelor o șansă, mă uit la toate din IMDb Top 250 și la alte câteva tipuri”. Acum e al doilea film care îmi place. Și nici nu e din Top 250. Deja filmele, ca gen, nu mai suck. Nu am luat încă decizia, dar brusc filmele din top 250 nu sunt atât de atractive (deși o notă minimal decentă pe IMDb e). Poate mă uit la filmele care îmi plac (cele ale oamenilor pe care îi admir). Poate mă uit la TED talks, că am tot amânat. Poate mă uit la documentare, chiar dacă lista e imposibil de parcurs într-o viață de om, în condițiile în care în viitor viața nu va fi prelungită (idee via TED talk).
  • M-am uitat la multe filme din care nu am înțeles mare lucru. Sau care nu avut niciun mesaj pentru mine. Sau care au părut că nu s-au prins de mine. Am dat mai sus exemplul lui Seth GODIN, care recomandă să te expui unei arte, chiar dacă nu o înțelegi la început. Ăsta ar fi un prim motiv. Al doilea e și mai tare. Filmul “The Grey” mi-a părut atât de mult și pentru că am căpătat obiceiuri din privitul altor filme – am încercat să înțeleg subiectul, să urmăresc dialogul, să prind finețurile. OK, e un film pe care nu îl consider deloc subtil, are tendința să fie excesiv de simplu și banal. Însă experiențele filmelor anterioare mă ajută să înțeleg filmul mai bine. Și, chiar dacă am văzut multe filme față de care am motive de opoziție (plictisitoare, greu de urmărit, fără substanță, neinteresante, complicate), ele capătă sens prin filmul de față.
  • Printre oamenii pe care îi admir sunt și oameni care dau rețete, într-un fel sau altul. Puteți vedea o listă cu cei publici aici, lista e mai mare. Ei bine, unii dau rețete. Soluția? Îl admir pe Nicolae STEINHARDT pentru rețeta ortodoxiei, mă uit, cu atenție, la unii care îmi plac pentru abilitățile lor profesionale, nu personale (scriitori, traineri, profesori) și, în rest, ignorăm cu veselie. Soluția e non-soluția, și starea de incertitudine. Chiar dacă vine de la oameni pe care îi admir. A, OK, o idee, un gând, da. O operă și un model de viață, nu.
  • Am pus în perioada recentă o poză pe Facebook:

    (sursa) Am primit un comentariu:  “asta e profunda rau :))” și la replica mea, a zis din nou: “pe mine ma amuza comparatia :)”. N-am înțeles ce voia să zică. Ce e rău să vorbești de Berceni? Nu cred că înțeleg mult mai bine, dar pot avea o idee de ce să zici că viața e ca o petrecere în Berceni o comparție nu tocmai reușită. Ideea de bază – în viață faci lucruri fie pentru că îți plac fie că îți e frică de ceva – e validă. Comparația e însă slăbuță.
  • Horia-Roman PATAPIEVICI zicea că oamenii sunt de două feluri (citat aproximativ) – cei pentru care trecutul are o importanță (contează istoria, tradiția, unde te-ai născut, ce semnifică un lucru) și cei pentru care locul nașterii e o pură întâmplare (puteam să mă fi născut, foarte bine, în Noua Zeelandă). După film, ai tendința să zici – “daaaaaaa, vreau și eu să văd o semnificație în faptul că m-am născut în România. Ăsta e sensul filmului”. Nu se întâmplă asta. Dar pot să acord o câteșce importanță și altor lucruri decât cele legate de “probabilitatea de a te naște în România e mică, dar asta e tot ce mă leagă de România, o probabilitate”.
  • Nicolae STEINHARDT îl dă ca exemplu pe Don QUIJOTE, ca model. Poate o explicație ar fi că QUIJOTE crede în ceva invizibil pentru restul. Pentru mine impresionant e curajul lui Don QUIJOTE de a lupta tot timpul, deși nu are niciun susținător. Altfel, desigur, soluția nu e să fii un excentric relativ aiuristic, care are fantezii și și le trăiește la maximum. Poate fi și asta, e o opțiune, dar nu e soluția. Mai degrabă ar putea fi o chestie realistă și pragmatică (zise vocea mea de dinainte să vadă filmul).
  • Am citit într-un articol mai vechi de Andrei PLEȘU – Note răzlețe | Dilema Veche – în care se menționează și că a fost criticat că a călătorit cu o limuzină, pusă la dispoziție de alții. Răspunsul e edificator: “Data viitoare nu voi mai accepta decît deplasări pe care să le pot face cu trotineta.” Pot înțelege mai bine de ce contează să mergi cu o mașină frumoasă. E în firescul lucrurilor, și ține un pic de normă și de natural. E Andrei PLEȘU, merge cu o mașină foarte bună. E firesc. Pot zice că “eu nu aș face asta”, dar pot zice și că e foarte firesc să meargă cu mașina de top Andrei PLEȘU.
  • Când am venit de la film, am scris cronica filmului. Pe drum, revelații: o să scriu în română, pentru că e o limbă în care ai tradiții, apoi în engleză nu te exprimi bine, apoi ai mai mare succes cu blogul în română decât cu variantele în engleză. Și ajung și scriu, și scriu. Și acum vine gândul cumpătat: da, e OK tot ce ai zis, doar că: tradiția scrisului în română poate fi combătută (dacă e o tradiție, nu înseamnă că așa trebuie să faci. Poți face asta, dar nu e neapărat o regulă), scrisul în engleză e o încercare (vreau să devin mai bun, chiar dacă nu sunt acum, și practica e singura metodă de perfecționare), iar succesul blogului de acum în română e relativ (poate în 5 ani blogul în engleză va prinde și oamenii vor dori să citească articole vechi. Îi vei redirecționa spre blogul în română?). Ideea nu e atât că a scrie în română sau engleză e bine sau rău, fiecare are avantaje și dezavantaje, și pentru mine e mai OK să scriu în engleză, cu riscurile asumate. Ideea de bază e însă că da, româna are tradiția, și da, e normă să scrii în română, și da, contează pentru mediul în care trăiești să scrii în română. Cu toate astea, filmul nu dă soluția “fă ca toată lumea”. Nu asta e soluția filmului. Dacă consideri că scrisul în română e OK, fă-o. Nu? Nu. Așa că scriu articolul ăsta, dar în general mă voi orienta spre a scrie în engleză. Sau mă voi gândi mai mult să scriu și în română.
  • Cred că o soluție bună e neîncrâncenarea. Da, trebuie să te zbați. Da, te poți încrunta ca să te concentrezi. Da, poți să fii agresiv când situația o cere, însă sunt multe situații în care e cazul să accepți “OK, cu datele curente ai mai multe opțiuni. Alege una din ele, testează rezultatul, dacă nu îl estimezi deja, și vezi ce iese. Sau acționează pe baza datelor pe care le știi. Dar dacă încruntarea și starea intensă nu te ajută, nu o folosi. Stai departe de ea”. Așadar, e bine să fii atât de încrâncenat cât situația o cere. Nu sta calm și zâmbi serafic dacă în jurul tău se întâmplă lucruri față de care e indicat să ai o atitudine de luptător. Dar nici nu fii hyper nervos și stresat, dacă într-o stare de bine poți ajunge la un rezultat bun ție.
  • Lui Nicolae STEINHARDT îi plac exemplele în care lucrurile se fac cu mărinimie în spiritul unui boier. Mirul scump cu care este uns Iisus (și care, aparent, ar fi putut fi folosit pentru a dona săracilor) sau primirea fiului risipitor cu vițelul cel gras și ospăț mare sunt două exemple. E vorba de bucurie aici, mai mult decât de orice.
  • Chestii cu care în continuare nu sunt de acord și pe care o să le fac:
    • BAU ca metodă de introducere – pentru că e fooooarte OK și nu e niciun motiv să nu fac asta. Niciunul. Da, e o tradiție cu Bună/Salut, dar asta nu înseamnă mare lucru.
    • Să scriu mesaje într-o singură linie, terminate cu eom – Pe scurt, foarte puține dezavantaje, multe avantaje.
  • Rămân încă subiecte nerezolvate pentru mine:
    • De exemplu, cum abordezi problema conținutului piratat pe Internet? (OK, nu copiez articole pe blog, evit să iau o poză cu copyright și să o pun pe blog, evit să pun pe site-ul meu documentare embed (dau link). Însă e OK să scrii despre site-uri de torenți și cum să le folosești? E OK să faci ghiduri despre cum cauți cărți pe net? La o extremă, nu e. Soluția mea e să zic că e. Dar subiectul rămâne deschis și problematic pentru mine. Am o soluție după care mă ghidez acum, dar problema nu e clară).
    • Ce faci cu viitorul? Cum va arăta viața ta, hai nu peste un an, când e cât de cât previzibil, dar peste 5 ani? Habar n-am. Poate fi orice. Dar mă frământă subiectul mai mult acum.

Câteva explicații:

  • Problema mea cu ortodocșii, în general, e următoarea – ai de ales, în ortodoxie, între mai multe căi. Ai opțiunea asta, a mai multor soluții, poți fi orientat spre acțiune, sau spre lecturi, sau spre discuții, sau spre pelerinajre sau spre acte de curaj, sau spre penitențe, poți alege între mai multe soluții sau poți aloca timp mic pentru multe soluții (deja dacă pun filtrul ăsta, să crezi în chestia asta, am filtrat mulți ortodocși). OK, ai mai multe. Tu alegi una din ele, după gust și plăcere. Mai libertină sau mai riguroasă. Alegi un drum în viața ta. Problema pe care o am e cum te raportezi la drumul tău și la drumul celorlalți. Nicolae STEINHARDT are felul de a numi creștini tot felul de figuri care te surprind, pentru că nu erau credincioși ortodocși care mergeau la biserică. Așadar, un prim criteriu e că ai tendința de a vedea în celălalt păcatul, greșeala, vina (“eu știu că să fumezi e să îți faci rău corpului, prin urmare e păcat, prin urmare ești un păcătos, prin urmare o să mă uit altfel la tine, păcătosule!”). Nu îmi place deloc asta. A doua chestie e și mai tare decât prima. Indiferent de nivelul în care ești, mai libertin sau mai riguros, ar trebui să te poți uita la un alt ortodox cu deschidere. Să ai deschidere nu doar față de cineva lumii creștine, ci și față de un alt orotodox care face, dar nu ca tine. Tu să faci o anumită faptă pe care o consideri tu bună (și, evident, e doar părerea ta, am demonstrat mai sus că o faptă are consecințe complexe) și să vezi în cel care nu face asta un om la fel ca tine. Și dacă tu nu faci un anumit lucru (ai tu o chestie cu care nu ești de acord și pe care o faci), să nu îl desconsidieri pe cel care face asta. Deși porniți de la aceeași ipoteză (credință ortodoxă, cu tot ce înseamnă ea). Da, verbal poți exprima asta, poți spune că ești de acord cu cineva. Apoi, poți să stai pasiv și să te uiți la o persoană și să fii politicos. Poți zâmbi de complezență. Dar, fundamental, el se înșeală și tu ai dreptate. Ai găsit calea și el nu. E diferența între ce îți impui tu însuți (să faci o penitență, de exemplu) și ce ceri de la alții (nimic, doar dă altora). Trebuie să ai asta. Dacă faci penitențe, să nu ceri altora, dacă nu faci penitențe, să nu ceri altora. În schimb, dă totul (iubire, și demonstrații ale ei). Chestie extremă. Ei bine, lumea ortodocșilor care trăiesc în aceste extreme nu e tocmai mare. Eu îl admir în acest sens doar pe Nicolae STEINHARDT. Altfel, faptele bune mă plictisesc teribil. Da, pot fi fapte bune în măsura în care Nadia COMĂNECI face fapte bune că e sportivă de excepție. Altfel, abilitățile personale (virtuți) sunt doar un exercițiu de voință. Aplic același criteriu și pentru alte categorii de oameni. Ce mă impresionează mult e să văd ceva ce nu ar trebui să fie. Imposibilul materializat. Fapte bune atât de bune că mintea îți stă în loc – “cum face asta?”. Virtuți atât de mari încât rămâi în stare de paralizie – “ce am văzut aici?”. Asta da, e impresionant. Nu e mare aglomerație la așa ceva.
  • Mă gândesc la branding. Esențial, pentru mine e un non-sens. De ce ți-ar păsa de așa ceva? Și totuși, în urma filmului, contează. Contează și cum ești tu, cum te definești ca persoană, nu doar că ai supraviețuit și ești.
  • Nu știu cum ar trebui să scriu numele proprii. Pot să scriu “d-l PATAPIEVICI” sau “PATAPIEVICI” sau “Horia PATAPIEVICI” sau “Horia-Roman PATAPIEVICI”. Am variantele astea, niciuna foarte amicală. Pentru ușurință și flexibilitate, aș putea scrie “PATAPIEVICI”. Pentru ultra politețe, aș scrie “d-l/domnul PATAPIEVICI”. Pentru că așa se scriu în general numele, aș scrie “Horia PATAPIEVICI” (poate cu “Patapievici” fără majuscule). Totuși, aleg să pun numele complet, deși e citit mai greu, deși nu e la fel de comod, pentru că evit să risc să fiu nepoliticos. E o frică. Dar nu e despre mine, aici. Prescurtările: “H.-R.P.”/”HRP” mi se par inducătoare de confuzii.
  • Scenariu – Judecata de Apoi. 1, 2, 3. Intră 4. “Ce avem aici? Un participant la concursuri. Hmm, a și câștigat câteva. Dar ai ceva experiență. Ai câștigat și la concursul Orange?”. Până recent mi se părea corectă scena. OK, asta nu înseamnă că participarea la concursuri e ceva rău în sine. Sunt concursuri și concursuri. Doar că o acțiune de-a da lasă niște urme, și nu e totul “acțiune vs. premiu” (ce efort depun pentru un premiu). E și chestia cu “participant la concursuri”. Sau “vânător de deodorante prin tragere la sorți”. E o etichetă, care ar trebui să conteze. Braaaaanding.

Dan PURIC zicea la un moment dat că nu crede în schimbările radicale, în revelații bruște. El spune că a găsit credința treptat (se referea la devenirea lui în creștin). La mine, de la film, e o chestie destul de radicală. Dar, totuși, mesajul e relativ ponderat, ți se dă o opțiune – să crezi și în altceva decât supraviețuire. Să luăm exemplul bacșișului – bacșișul e și altceva decât o sumă de bani, înseamnă ceva, și are niște conotații, nu e vorba de procentul de sumă, e mai mult de atât. Contează cadrul în care faci aia, și contează obiceiul. OK, pe partea cealaltă putem vorbi în termeni economici (beneficiul economic al bacșișului). Dar în film nu despre asta e vorba.

OK, avem așa – Le notti di Cabiria, care îți dă ca soluție încercarea de a fi fericit, a zâmbi și râde chiar, în pofida a orice. Optimismul suprem. Asta e soluția de supraviețuire. Și avem filmul de față, The Grey, în care ți se zice că viața e mai mult decât supraviețuire, chiar cu zâmbet. Contează și altceva. Poți să alegi și calea “supraviețuire și doar atât”, dar optim ar fi să te uiți la lucrurile de lângă. Și, dacă faci asta, poți extinde algoritmul ăsta de multe ori.

(tare!) Andrei PLEȘU avea o discuție cu cineva pe tema folosirii înjurăturii. Desigur, el era contra. Nu mai țin minte sigur interlocutorul și evit să risc să jignesc. Care era argumentul (reținut de mine) în defavoarea înjurăturii? Ar fi putut să zică despre etică, despre principii, politețe, normă socială, trecut, istorie (“nu e politicos să înjuri”, “așa te-au crescut ai tăi?”, “ai înjura lângă o bătrână?”, “cum ar fi dacă toți am înjura?”). Putea să se lege de lucrurile astea. Argumentul lui a fost însă altul: dacă eu nu înjur în general, și înjur în unele contexte, înseamnă că am mai multe opțiuni decât tine, care înjuri constant. E bine să nu înjuri constant pentru a îți manifesta capacitatea de a trăi fără să înjuri. Non-înjurătura e o opțiune de libertate. Cumva asemănător e impactul filmului asupra mea. Avem, până recent, câteva principii simple – cheltuieli minimaliste, eficiență pe cât posibil, fapte și rezultate. OK, nu erau singurele principii (nu înseamnă că trăiam exclusiv pe baza lor) și nu le aplicam mereu. Dar, ca idee, aveam principii simple, bazate în special pe eficiență și pragmatism. Și acum apare o chestie nouă – social, norme, trecut, istorie, oameni. Brusc, spectrul opțiunilor posibile a devenit enorm. Ca în cazul lui Andrei PLEȘU, opțiunea nu înseamnă exercitarea ei (pot trăi fără să îmi exercit capacitatea de a înjura), dar e un bun pas înainte.

Câteva principii generale de viață:

  • Nu consuma nimic – ecologie perfectă, zgârcenie, Zen Habits (numele ales mi se pare mai degrabă în sens de marketing), minimalism. De regândit. În principiu e, totuși, OK.
  • Acțiunea e mai bună decât inacțiunea. În același timp, reflecție.
  • Fii profesionist. Dar în urma filmului, reține că nu e totul productivitate. Vezi și partea asta.
  • Pace în toată lumea și spune Da. Mai puțin în momentul în care să zici Nu. Insistă.
  • Frica te ține sănătos, cu principii, pe un drum păzit. Uneori e bine să riști. Cu curaj. Deși teama va fi acolo. În urma filmului, mai mult curaj.
  • La sfârșitul zilei, poți avea același drum ca ieri (dogmatic) sau un altul, fie și puțin diferit (flexibil). Poți alege asta (dacă ai flexibilitatea să îți dai voie să faci asta).
  • Respectă, pe cât poți, reguli – politețe, etică, principii ortodoxe. E OK să fii eficient, dacă ești etic. E OK să trăiești spiritual, dacă faci asta în niște limite și convenții. E OK să lupți împotriva unui fenomen, dar fă asta în niște limite (etică / politețe / religie).

Concluzii: am văzut filmul, am considerat inițial că soluția e spiritualitatea. So-lu-ți-a. Apoi am reanalizat și am ajuns la concluzia că e încă o opțiune. Te ajută să o vezi.

Editare ulterioară: sunt năucit. Paralizie de mișcare. Mergeam azi pe stradă și am ajuns la stop. Sunt următoarele reguli de a trece sau nu pe roșu:

  • Personal, din cauza unei atenții mai ciudate, e mai sigur pentru mine să trec pe roșu. Sunt hyper alert, pe când dacă trec pe verde nu sunt atent și riscul de accident consider că e mai mare dacă trec pe verde decât pe roșu.
  • Legea zice să treci pe verde.
  • Etic e să respecți legea.
  • (lucru nou) Dacă treci pe roșu, influențezi societatea. Poate e o mamă cu copilul la stop și tu ești exemplu. Sau poate e doar un șofer pe care îl enervează gestul și se manifestă urât față de altul. Sau poate ești model pentru cineva, care încalcă și el legea și, din cauza ta o pățește. Ideea e că influențezi prin acțiunea ta restul lumii.
  • (lucru nou) E o grabă și o viteză a lumii. Poți alege să te alături ei, sau poți alege să stai impasibil și rece și să te miști elegant. Poți fi elegant într-o lume grăbită. Dacă ești grăbit și alert, transmiți un mesaj. Ești un simbol al lucrului pripit.
  • (lucru nou) De ani de zile, e un obicei ca oamenii să treacă pe verde și să nu treacă pe roșu. Îl respecți, contează pentru tine?
  • (lucru nou) Unele voci zic că românii sunt neciopliți în trafic. E adevărat și pe partea pietonilor?

Să zicem că ajungi la o decizie – treci pe roșu sau nu. Alegi să trăiești (treci pe roșu), să rezolvi treaba rapid și eficient (treci pe roșu) sau ții cont de unul din cele 4 criterii care țin de umanitate, obiceiuri, eleganță. Până la urmă, decizi ceva.

Apoi vin următoarele dileme:

  • E noapte și strada pustie. Zonă izolată. Tu ai decis să nu treci pe roșu. Tocmai s-a făcut roșu și ai de așteptat mult. Treci?
  • E centrul Bucureștiului, un polițist dirijează circulația, dar e totuși departe de tine. Alții trec pe roșu, nu mulți totuși. De obicei, ai trece pe roșu. Acum ce faci?
  • Ești într-un grup, care decidă să treacă/nu treacă pe roșu. Tu ai principiul opus. Ce faci?

Habar n-am, nu știu acum, e de analizat. Sunt tot felul de opțiuni aici. Habotnic e să zici “trec doar pe verde, în orice context”. Sfidător e să zici “trec doar pe roșu, în orice context”. Oricare combinație în funcție de context cere o scurtă analiză, de obicei.

Ai și alte variante – treci pe roșu dacă e un grup care se deplasează? Sau inițiezi tu mișcarea? Simplu e să ajungi la o soluție pe care să o aplici mecanic, din reflex.

Dacă mă gândesc bine, am găsit o soluție: fă-ți un obicei. “Am obiceiul să trec pe roșu/verde”. Lucrurile o să fie mai ușoare atunci. Nu e neapărat necesar să îl respecți 100%, dar nu va fi nici necesar să analizezi de fiecare dată decizia. Și pentru deciziile contextuale, de obicei acționezi emoțional (“vreau să deranjez grupul”, “vreau să fiu un exemplu prin a zice NU”).

Am dat exemplul ăsta, pentru a arăta că partea cu “spiritual, social” și alte asemenea e foarte complexă și de câteva zile mă tot frământă subiectul.

Dacă pentru decizia de a trece sau nu strada pe roșu e necesară o analiză ca mai sus (și aici pot evalua, măcar parțial, consecințele), ce să zic despre a trăi și manifesta în societate? Sau, intern, despre ce e important pentru mine? Luăm filmele – îmi plac două filme. De ce? Pentru că au o morală, și mă mișcă profund. Pe baza gândirii mele, însă, nu există actori buni și slabi. Nu pot face diferența. Pot face diferența de expresivitate, dar nu între actor bun și actor slab. O propoziție, o afirmație, are un impact măsurabil și cam aici se termină totul. Dar dacă ar fi bine ca povestea să continue? O afirmație să nu fie doar impactul pe care îl vezi, ci cel pe care (ta-da!) îl simți? Și un actor să fie bun după … habar n-am, nu știu ce face un actor bun, sunt interesat să aflu. Sau, altceva. O poveste să fie frumoasă nu doar dacă are o morală schimbătoare de viață (ca în cele două filme care îmi plac acum), ci pentru că e despre lucruri sensibile, și cu lucruri frumoase. Dacă m-aș uita la Cabiria și aș aprecia cum e filmat. Sau muzica din film. Sau m-aș uita și la scenele mai puțin definitorii pentru simbolul general al filmului pentru mine.

Editare ulterioară:

  • “Omul recent” al lui Horia-Roman PATAPIEVICI e o carte pe care am încercat mult timp să o citesc, și am avut probleme în a înțelege sensul cuvintelor. Apoi, cu toate că am priceput sensul cuvintelor, nu am înțeles sensul cărții. Acum înțeleg, măcar parțial, acel sens.
  • Produsele Apple erau pentru mine non-sens. De ce briz-briz-uri și frumusețe și uzabilitate, când poți să te chinui un pic la un preț mai mic? Acum pot înțelege și asta. Nu îmi voi cumpăra prea curând Apple, dar cel puțin au un sens.
  • De citit și acest articol.

Editare ulterioară #2: Citat amuzant:

Every time I find out the meaning of life, they change it. :)

I am a Freelancer. My expertise is in SEO (Search Engine Optimization) / UX (user experience) / WordPress. Co-founder of lumeaseoppc.ro (series of events on SEO & PPC) and cetd.ro (Book on branding for MDs). On a personal level, I like self-development - events, sports, healthy living, volunteering, reading. I live in London, and lots of things live in me.

12 Comments

  • Dragos

    29 March 2012 - 16:05

    “Solutia problemei vietii consta in disparitia acestei probleme” — Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus.

    O analogie o face cu ochiul: acesta are un camp vizual din care nu face parte. SOlutia problemei vietii nu face parte din “campul” vietii. E intr-o zona unde problema nu mai exista. E anulata sau nu mai are sens.

  • Dragos

    29 March 2012 - 16:09

    Steinhardt: “Contrariul pacatului nu e virtutea. Contrariul pacatului e libertatea.”

    Sper sa nu fi gresit citatul, dar asa mi-a ramas. Printr-o echivalenta logica, a nu fii liber inseamna a pacatui.

  • Olivian BREDA

    30 March 2012 - 11:13

    Mersi frumos de gânduri. :)
    E corect citatul. http://goo.gl/d8yuS

Leave a comment

Your email address will not be published.