“Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.” – Nicolae Steinhardt

Discut aici câteva gânduri recente de-ale mele. Întâi, câteva introduceri:

  • Am fost la Năvodari vreo trei săptămâni, și am venit un pic schimbat. Stat în casă, chestii, socoteli. Una e când ești în București, taskuri, vizite, amici, întâlniri, schimbări, job, taskuri, și alta e când, trei săptămâni la rând, stai mai mult în casă la Năvodari și mai mult lucrezi. Se schimbă ceva.
  • Ce e cu citatul din titlu? În “Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steinhardt zice asta. În “Ghidul bunelor maniere astăzi”, Aurelia Marinescu promovează citatul ca fiind exemplar pentru carte (ar promova, cumva, politețea). În opinia mea, citatul n-are nimic cu bunele maniere. Sau dacă are, are legătură cu a le abandona complet, și a dori cu totul altceva. Nu e OK să dai ca citat într-o carte despre maniere un exemplu care zice că manierele sunt insuficiente, și e nevoie de mult mai mult de atât. Citatul se referă la profunzimi – ce e dincolo de aparențe? Și asta îmi doresc eu. În articolul de față descriu cum schimb aparențele, dar doresc mai mult de atât.
  • Zoso.ro – cel mai citit blog din România. Are un stil agresiv. E un tip deștept, dar foarte agresiv. Scrie pe domeniul meu și e cel mai citit blogger din “chestii pe Internet”. Nu marketing online, dar “chestii” da. Într-o măsură, o lectură necesară pentru meseria mea. Obișnuiam să îl citesc, apoi să nu mai citesc, apoi să îl citesc, și tot așa. Iar când îl citeam, îl citeam cu un sentiment de vină – “Băi citesc Zoso”. E grobian, jignitor, ofensator, agresiv. Dar e deștept și scrie (relativ) pe nișa mea. Și ezitam să îl citesc sau nu, dar, până la urmă, citeam.
  • Am făcut vreo 200 de audituri de site-uri la viața mea. More or less, pe acolo. Acum vreo două luni, i-am făcut un audit “Adevărului” condus de Mihnea Măruță, și relansat sub el. I l-am făcut voluntar, l-am contactat, răspundea, totul OK până ante-audit, am avut discuții, toate bune și frumoase. Fac auditul. Am scris în el lucruri mai dure, inclusiv că noul format al site-ului face multe lucruri mărunte, dar nu te ajută fix la lucrul cel mai important lui – să citești știrile. Era un format de site nou, care împiedica fix să citești ziarul ușor și plăcut. Nu te ajuta să parcurgi știrile ușor, nu te puteai abona, nu aveai facilități de a comenta ușor. Mihnea nu mai dă semn de viață. Avem următoarea conversație după audit:
    “Eu:
    Salut,
    Legat de auditul pentru adevarul.ro. Voiam să îți zic că agresivitatea din articol e dată de dorința de a face o schimbare și de a fi persuasiv, nu am o supărare cu ziarul în sine.
    Nu am intenționat să te supăr cu ceva, sper să nu interpretezi asta.”
    “Mihnea Măruţă:
    Da, e o precizare binevenită :) Tonul era, într-adevăr, prea vehement pentru o miză care nu e a ta :)”
    M-a întristat foarte tare mesajul, și am căutat ulterior să schimb forma audtiturilor, să nu fiu agresiv. Ideea e că îl apreciez mult pe Mihnea Măruță, și aș fi vrut să îl ajut. Nu prea mi-a ieșit asta. Și m-a pus pe gânduri, și am căutat ca, ulterior, să modific, fie și parțial, stilul review-urilor mele.
  • Cătălin Zaharia mi-a zis la un moment dat că ar fi bine, pentru felul în care gestionez eu relațiile cu oamenii, să fac terapie. Într-o stare de moment, am zis da, dar s-a tărăgănat atâta timp găsirea unui terapeut, încât am avut timp de relexie (reflecție) :) și m-am răzgândit – Horia-Roman Patapievici și un tip pe știință zic că terapiile nu funcționează. Am considerat că, da, am nevoie să schimb ceva la mine, dar nu prin terapie neapărat.
  • La o conferință de la Zilele Biz, Vintilă Mihăilescu, antropolog, spunea despre români că au o polaritate – sunt și complexați și arhisuficienți. E o dublă măsură – sunt și prea complexați (“vai, românii sunt nașpa”), și prea plini de ei (“a, românii sunt cei mai tari”). În același timp, și e o dublă polaritate firească – ești și așa și așa în același timp. Faptul că ești complexat, duce, în aceeași măsură și la îngâmfare. Și invers, îngâmfarea duce la complexe.
  • Recent, Monica Găitănaru spunea despre nu știu ce tipă că nu are iubit, pentru că ea are standarde prea înalte, cere prea multe.
  • Foarte foarte recent, la un curs de actorie, Francesca Dogaru a zis că am unele complexe și că sunt foarte critic. La un curs ulterior, că sunt rece și că mă cred superior.
  • Din păcate, toți din listă greșesc. Toți-toți-toți. Și, desigur, eu am dreptate. :) Motivația ține de criteriul lor și specialitatea fiecăruia – Cătălin Zaharia e pe comunicare. E pertinentă observația că am probleme cu relațiile. Dar soluția lui, terapia, nu ține și de felul în care văd eu un model.
  • Aveam poza asta la cover photo pe Facebook:
    402775_10151064589128441_1861804674_n

Ce s-a întâmplat pe 13 ianuarie 2013?

  •  Întâi postez o știre pe care ezitasem să o pun, pentru că avea o exprimare neplăcută în titlu – Cred că boii au înțeles acum | Blogary. Articol OK, titlu non-OK. M-am gândit dacă deranjez cu acest titlu. Oamenii au fost OK cu asta, a fost relativ populară, chiar.
  • Apoi pun o știre:
    o stire
    Care m-a făcut să mă gândesc la Mihnea Măruță pentru că el scrisese asta:
    “De la “formele fără fond”, trecând prin fanatismul interbelic şi până azi, la ciocnirea dintre noua stângă marxistă care lucrează în multinaţionale şi noua dreaptă îmbrăcată în ie pe Facebook, România este rezultatul unui balans de bun augur care o ţine în priză şi totodată o menţine moderată.Combinaţia dintre nerăbdarea şi creativitatea progresiştilor, pe de o parte, şi întoarcerea îmbogăţitoare la trecutul sacrificial, pe de altă parte, este ceea ce ne defineşte ca popor şi ceea ce ne dă viaţă în fiecare zi.România este o punte care se repliază ori de câte ori se apropie prea mult de unul dintre maluri. Acest recul îi asigură continuitatea. Stabilitate prin instabilitate, previzibil doar cu rezervă de imprevizibil, drumul ca ţintă.De aceea, dincolo de politicieni, ignorându-i, dintr-o nevoie de echilibru inerentă oricărei punţi, respingând orice alegere definitivă ca pe un posibil blocaj letal, românii, ca tendinţă majoritară, se întorc către mijlocul punţii. E o întoarcere către centrul propriei fiinţe, acolo de unde totul redevine posibil, atât tradiţia, cât şi rebeliunea, credinţa şi chestionarea ei, adevărul şi dreptatea. Să fim încrezători.”,
    iar în articolul lui Turambar pe care l-am dat eu scria:
    “Partea bunǎ este cǎ se poate și așa. Dupǎ cum putem vedea, sîntem nici prea prea, nici foarte foarte.Folosim asfaltul inventat de alții și îl turnǎm nici prea prea, nici foarte foarte. Folosim beneficiile comerciale ale electronilor descoperiți de alții, și știm sǎ facem instalații electrice nici prea prea, nici foarte foarte. Transformatoare care nu prea le-am desenat noi pe vreo planșetǎ de electrician, dar care funcționeazǎ decent de bine în cele mai multe din cazuri. Mediocru.Nu prea am descoperit noi motorul cu combustie internǎ, nici ADN-ul ori revoluția verde care sǎ dea porumb mai bun, dar ne-am priceput mediocru de bine sǎ le preluǎm și, cu un pic de tehnologie furatǎ, cu și mai multǎ importatǎ, facem mașini, facem hibrizi de porumb, încet-încet iaca ne pricepem sǎ ne bǎgǎm penseta și prin ADN-ul de broascǎ. Nici vreun format de televiziune fabulos n-am inventat, dar le cumpǎrǎm harnici și mediocri de la nașparliii de americani pe care tot ne place sǎ-i înjurǎm, dar nu obosim sǎ-i copiem, și le aplicǎm așa cum știm: cam mediocru.Exemplele pot continua ad nauseam. Nici prea prea, nici foarte foarte. Pe geodezica strategiei de minimǎ rezistențǎ, unde nu curge, dar picǎ, și de regulǎ picǎ dulce.Doar cǎ nu știm sǎ apreciem stilul ǎsta de viațǎ. Aureas mediocritas. Faptul cǎ trǎim aproape la fel de bine precum strǎlucitorii intenși dedați sacrificiului, cǎ avem aproape același asfalt, aproape aceleași medicamente, aproape aceleași curent electric cu eforturi și sacrificii societale ceva mai reduse. Cu mult mai puțini morți și cu mult mai puținǎ suferințǎ trǎim o viațǎ relativ decentǎ, dacǎ e s-o comparǎm cu a celor din Pakistan ori din Burkina Fasso.

    Ne jelim și ne vǎicǎrim și ne place sǎ bombǎnim cǎ elvețienii trǎiesc bine iar noi prost. Doar cǎ nu ne dǎm seama cǎ de fapt consumǎm mai puținǎ energie și facem mai puține sacrificii și ducem o viațǎ cvasi-decentǎ. Mediocrǎ, doar cǎ în acest caz “mediocru” e de bine, nu de rǎu. Minima rezistențǎ, o strategie altminteri folositǎ de sfînta noastrǎ specie de la bunica Lucy de acum vreo douǎ milioane de ani.

    Sau, cum ar zice filosofu nostru naționale, pupa-i-aș eu gheata aia a lui stîngǎ cu care a rupt vinclu porții columbiene: sǎ fie bine sǎ nu fie rǎu. O expresie de o articulare și de retoricǎ mediocrǎ, mai împiedicatǎ, mai primitivǎ, mai ghiolban-ciobǎneascǎ, de folbalist care nu prea le știe el cu cuvintele, expresie cît se poate de adecvatǎ pentru viața pe care o trǎim: mediocrǎ.

    Pe persoanǎ fizicǎ, evident.”

  • Și acum vine răspunsul la mesajul lui Turambar, cel cu mediocritatea, postat mai sus ca screenshot, răspuns care la momentul când s-a întâmplat m-a mișcat (primul din listă, și al treilea):
    raspunsuri
  • M-a mișcat mult ce a zis Mihnea Măruță. A vorbit negativ (și liber) despre o terță parte, pe care o apreciasem. Poate mie nu mi-ar fi zis direct – “Olivian, gândești greșit” (vezi auditul). Dar s-a exprimat liber despre un terț. Și mi-am dat seama că e o problemă cu faptul că eu apreciez o chestie care nu e OK. De ce eu văd în articol o chestie OK, iar Mihnea nu? De ce Mihnea observă lucrurile respective, iar eu nu?
  • După al doilea comentariu de-al meu, aș fi vrut să blochez orice alt comentariu. Un cunoscut a dat Share, nu doar like articolului, deși eu mă dezisesem complet de el. Voiam să șterg cu totul, dar nu am vrut să șterg comentariul lui Mihnea Măruță.
  • Oamenii s-au apucat să intre în dispute, într-un fel să mă apere pe mine și ideea articolului. Nu doream asta.
  • Mi-am notat trei idei în analiza după ce a zis Mihnea Măruță:
    • 1. Complexe solve.
    • 2. Un-ease solve.
    • 3. Fiere solve – Find location.
  • Hai să descriu ce a fost în mine – opinia lui a contat foarte mult pentru mine atunci. Gata! Pac! Shimb viața. Nu mai vreau fiere. Păi stai în gazdă, gazda are caracter rău. Mă mut. În București? Nu, că e poluare. Unde mă mut? Și am continuat pe linia asta, cu unde mă mut, până am ajuns la un orășel de munte. Nu mai citesc Zoso, e negativ. Eu am scris pe blogul meu, olivian.ro, păreri de-al mele. Păi părerea ta e afectată negativ. Pac! Șterg blogul, cu tot ce am scris până acum, că am răspândit fiere. Mi-am amintit de ce a spus Vitilă Mihăilescu, despre români, că sunt și complexați și aroganți. Și că complexele mele recente duc la răutate și critică. Mi-am amintit ulterior de alte evenimente, descrise în articol în introducere – de ce-au zis Cătălin Zaharia, Monica, Francesca, de review-ul făcut lui Mihnea. Și am concluzionat că, da, e o problemă, care ar trebui rezolvată.
  • Consideram că Mihnea Măruță e un model pentru mine (more or less, nu e printre cei de top, dar, orișicât, contează). Mai credeam că a văzut ceva excepțional în comportamentul meu, și a simțit nevoia să îl critice, ca fiind fundamental greșit. Și s-au aliniat toate planetele, și voiam să schimb radical viața mea, bazat pe cele de mai sus. Cum rezolvi starea de neliniște? Poate prin terapia sugerată de Cătălin Zaharia. Complexul și superioritatea? Nu am soluție aici, dar e de monitorizat, de crescut stima de sine (și respectul de sine – “Tu contezi, Olivian, nu ești zero” – de văzut și un articol pe tema asta) și de scăzut lucrurile de-motivaționale (da, poate ai unele probleme, dar asta nu înseamnă că nu ai nevoie de curaj, și să acționezi, chiar dacă crezi că n-o să iasă bine. Vrei să zici ceva, și știi că vei spune o prostie. Păi zi prostia, ca să înveți din asta, și să devii mai bun. Trebuie să vorbești nu în pofida faptului că vorbești prost, ci trebuie să vorbești tocmai pentru că vorbești prost, pentru a învăța din feed-back, a te supune la o stare din care să ieși mai bun). E bine că sunt atât de critic? Nu tocmai, ar trebui rafinată și forma și și ideea în sine – “nimic nu e bun”.

Și am stat cu gândurile astea o zi. Și găsisem soluție, și eram într-o stare de semi-fericire (că am soluție) și semi-neliniște (că vor veni schimbări majore). Am ezitat în seara respectivă să iau vreo decizie. Da, m-am gândit, mi-a mers mintea aiurea, am analizat. Căutam, invariabil și o ieșire – “băi dar dacă toți, inclusiv Mihnea, greșesc?”. Și ieșirea refuza să apară. Dar, din experiențe anterioare, am evitat să fac ceva masiv în ziua respectivă. Nu mi-am făcut bagajul de a pleca din gazdă. Nu am șters blogul. Nu am anluat tot ce făcusem anterior, pe baza concluziei din seara respectivă. Dacă ai stat 30 de ani, mai poți sta câteva zile cu gândurile astea.

A doua zi, un tip comentează după toți. Și zice că n-are nevoie de opinia mea, că bat câmpii cu ideile mele, și că ar trebui să mă sinucid. Prieten de-al lui Mihnea, probabil a vrut să sară în apărarea lui, după mesajele comentatorilor favorabile mie. Pasionat de fotbal, de unde și limbajul mai sub-urban (chiar dacă e și scriitor, e incisv, trăiește momentele).

Chestia e că efectul lui a fost total opus (el își dorea să oprească acțiuni de-ale mele viitoare, pe care și inteționam să le opresc. Până când mi-a zis el să le opresc).. M-a făcut să intru într-o stare de respingere a tot ce aveam anterior. “A, tu îmi zici mie să nu mai fiu agresiv? Păi ia să iau eu tot argumentul tău la periat”. Și m-am apucat să reanalizez totul, de data asta cu un ochi profund critic. Concluzia a fost că – nu văzusem că Mihnea Măruță a zis ce a zis ca un stil personal. Are o chestie cu non-agresivitatea, nu o consideră o soluție, vrea pace, serenitate, lucruri calme. E un stil de-al lui. OK, eu nu vreau asta. Sigur, pacea e bună, dar nu ca soluție ultimativă. Refuz cu încăpățânare (sau, cel puțin, sper să fac asta), orice zice ultimativ – asta e calea. Dacă Mihnea ar fi fost foarte echilibrat (e imposibil, totuși) și ar fi fost, în același timp, și calm și foarte liber, și foarte vesel și foarte serios, și flexibil și rigid, da, atunci conta că îmi zice mie să fiu mai împăcat. Dar dacă tu ești “pace, calm, liniște” și vii la mine cu mesajul “pace, calm, liniște”, păi nu prea contează asta. Ai tu o concluzie de-a ta, personală, bazată pe experiențele tale de viață. Ok, Leonardo, cum zici tu (replică din reclamă la Red Bull care se termină cu asta). Sau nu neapărat. La fel, fiecare din exemplele de mai sus, analizate din prisma “ce te face să zici asta?” dau niște concluzii care pe mine mă lasă rece.

Iar zoso și Turambar, critici și negativiști cum vor fi fiind ei, au succes. Le merge. Le iese. Nu e o soluție universală, să fii pașnic și calm. Da, e OK ca stil, dar nu e soluție universală. Da, probabil am scris în mesajele de pe blog lucruri rele, și am făcut rău cu blogul. Dar primul pas e să încerc. Că greșesc, e ceva firesc și îmi asum asta. Probabil “Libertatea” și revistele de genul ei (tabloide) sunt gunoi. Ar trebui să nu existe pe piață? Mihnea ar zice că nu. Fac rău, prin existența lor. Eu zic că se poate discuta.

Când te gândești că tipul care a comentat voia să facă o schimbare, și ce a determinat a fost anularea ei, e un pic ironic.

Primi pași?

  • Mi-am dat seama că cover photo-ul meu de la Facebook da, induce gânduri de moarte, dark, întunecat. De unde mesajul tipului cu sinuciderea. L-am schimbat cu ceva pur estetic, fără mesaj. Până găsesc ceva cu mesaj mai bun, e OK și asta. “Ceva frumos pe Facebook”, OK, pot vedea un sens în asta. Dacă deprimă pe câte unul, fie el și fotbalist supărat, pot schimba asta. 
  • Mi-am dat seama de cât de mult contează cine îți zice ceva. Mihnea Măruță e un om calm, liniștit, relaxat. Dacă el îți zice că ești agresiv, e una. Dacă mi-ar zice cineva care la rândul lui e agresiv, ar fi altceva. Dacă Mihnea Măruță are un mare filtru cu agresiv/non-agresiv, poate filtrul nu e neapărat comun altor oameni. Cătălin Zaharia o să vadă chestii pe comunicare. Și îmi e util comentariul lui, dar dacă soluția lui e terapia, e și pentru că atunci când ai în mână un ciocan, toate obiectele din jur ți se par cuie. De văzut pasajul de aici:
    Pentru a intelege trebuie sa intelegi in primul rand contextul. Orice actiune, orice lucru se intampla intr-un context. Daca reusesti sa intelegi si sa-ti explici acest context, iti va fi foarte usor sa intelegi actiunile celorlalti. Spre exemplu: suntem indignati cand vanzatoarele nu ne zambesc si e coada la casierie. Totusi, cand noi interactionam cu ceilalti, nu suntem o mare de zambete. Ar trebui sa intelegem starea de spirit a vanzatoarei, modul in care e rasplatita pentru munca ei, cultura din care face parte, personalitatea si aspiratiile ei, organizatia in care lucreaza, nivelul de educatie samd. O gramada de lucruri de luat in consideratie despre un om inainte de a-i pune eticheta de prost, obraznic, idiot doar pentru ca nu a facut ceea ce ne doream noi (sau ar fi fost normal sa faca).”
    Aparent, e o răutate. “Nu contează omul, contează ideea”. Din păcate, eu îmi asum că sunt slab și neputincios, și dacă Mihnea ar fi un manelist ordinar nu mi-ar păsa de părerea lui, câtă vreme, dacă e un om care a muncit mult ca să ajungă unde e acum, și are niște abilități tari, atunci, da, părerea lui poate conta. Contează contextul, contează ce l-a făcut pe Mihnea să îmi zică. “Atacă ideea, nu persoana”. Da, mă rog, pot ține observațiile pentru mine. Pot lucra la forma mesajului și să nu îi spun lui Mihnea “a, zici asta că ești un clujean molatec”. Pot ține informația asta pentru mine. Dar o pot gândi și am nevoie să o gândesc, ca să știu cum mă raportez la ce zice el.
  • Soluția ultimativă nu e OK. Îl admir pe Steinhardt. Foarte probabil, nu voi ajunge vreodată la nivelul lui de a scrie un text, de a trăi moral, și de a avea curaj. Merită să o iei pe calea lui – lecturi și viață super-activă? Nu ajung Steinhardt. Am întâlnit oameni culți, inteligenți, care o dau în alte probleme – am un amic la Constanța care a terminat șef de promoție liceul, foarte citit și acum, o enciclopedie ambulantă, știe multe despre multe. Și cu ce îl ajută asta, dacă nu e în stare să se auto-motiveze să lucreze, să își termine licența (la a doua facultate pe care a făcut-o), și să facă ceva util cu viața lui? Te uiți la majoritatea scriitorilor. Îmi plac Steinhardt și Patapievici, îi apreciez, parțial pe Pleșu și pe Măruță. Și cu asta lista se termină. Cât mi-ar lua mie să ajung la așa nivel, și am și dubii că, chiar dacă aș depune tot efortul din lume, aș ajunge acolo. Păi nu prea există locul 5. Da, există idei bune și la alții, da, pot aprecia. Dar pe lumea asta sunt 4 scriitori pentru mine. Nu e tocmai MAREA listă. De ce să devin scriitor, dacă nu ajung în top? Modelul ultimativ nu e OK. Nu e OK să duc viața lui Steinhardt / Patapievici / oricine altcineva, pentru că nu pot ajunge acolo. Da, pot încerca să înțeleg. Pot căuta să aflu mai multe despre ei. Pot încerca să construiesc un model mental, util de luat în seamă. Mă ajută, îmi e util. Dar nu e deloc OK ca orice soluție ultimativă de genul “Ortodoxia e bună, fii ortodox” să o aplic până la maximum.

Unde sunt acum?

  • Soluția mea ține mai degrabă de un principiu general – “vreau să ajung în rai”, corobarat cu “toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos”. Când spun “toate”, nu e nicio exagerare. Pot face orice. Ori-ce. Nu asta contează. Un citat la care țin, totuși, mai puțin, e “iubește și fă ce vrei”. Nu mă impresionează prima parte, dar a doua e relevantă, și ideea de bază – “ai un principiu general, poți avea libertatea metodei”. Pentru a ajunge în rai am nevoie să – fac fapte bune (și, mai recent, să valorizez și ființa mea în privința asta. Să conteze și ce cred eu despre mine. Să aibă o importanță și persoana mea). Iar pentru a face fapte bune de ce am nevoie? De a fi eficient și performant. Cum fac asta? Fiind mai bun. Vreau să fiu mai bun, de asta am nevoie de modele (de văzut un articol). Plus că modelele mă relaxează super super super mult.
  • Despre a citi lucruri negative – Evit să citesc zoso.ro și turambar, în momentul ăsta. Caut să mă exprim mai puțin negativ. Dar, ca citatul din titlu, asta e mai puțin profund decât ce se poate face fundamental. Da, contează că nu mai citesc zoso. Oricum, nu prea citeam turambar, nu scria cine știe ce grozav. Evitam, oricum, să citesc oameni care scriu grobian sau super-agresiv și nu aveau ceva să compenseze (zoso e deștept). Dar asta e doar forma. Voiam să schimb mult mai mult decât ceva relativ banal.
  • Complexe și superioritate. N-am soluție, asta e profundă. Dacă e o chestie automotivantă, să consider pur și simplu că eu, Olivian Breda, contez. Contează părerea mea. Legat de superioritate, poate mi-ar trebui mai multă modestie. Soluția e, așadar, o combinație între o oarecare iertare pentru defectele mele, combinată cu o iertare pentru defectele altora. O cale de mijloc, vai!, atât de dificilă mie.
  • Stare de neliniște – încerc să mă calmez. Am citit un articol recent, cumva, pe tema asta. Nu contează stresul, iartă-te.
  • Mi-am dat seama că am o formă de snobism modern. Vreau totul, fac fițe, nu îmi place asta și cealaltă. Sunt nemulțumit de multe lucruri. Nu mai apreciez un scaun din lemn și vechi, vreau ceva modern. Nu am ce să fac cu un aragaz depășit. Un aparat foto mai vechiuț îmi displace. Nu e neapărat foarte OK asta. E eficient și util, dar nu e neapărat OK, în ansamblu. Știi tu, dincolo de formă.
  • Fac distincție între muncă, task, job, obligație (pe de o parte) și ce e plăcere pentru mine. Nu lucrez din plăcere. Nu am senzația că fac lucruri din plăcere și din pasiune. Jobul e job, nu trebuie să îți placă neapărat. Am multe avantaje la munca de freelancer, dar nu și satisfacția efectivă a lucrului bine făcut. Am o etică diferită în viața personală și cea de job. “It’s just work”. Chestia e că it isn’t. E parte din viață, și ar trebui să aplic etica și plăcerea din viață și în job.
  • Fac diferențieri între oameni care sunt modele pentru mine și oamenii obișnuiți. Separ lucrurile. Există oameni și oameni, lucrurile nu sunt la fel pentru fiecare. Ceea ce nu e, în cele din urmă, foarte OK.
  • Îmi apreciez rudele, dar nu sunt neapărat mare fan al unor persoane apropiate mie. Nu sufăr deloc că sunt departe de ai mei.
  • Fac analize detaliate înainte de acțiune. Cătălin Zaharia a remarcat asta prima dată. Stau, gândesc, după care acționez. Poate fi OK în unele contexte, dar în destul de multe nu este.
  • Eu nu contez. Sunt irelevant față de mine însumi. “Zice Olivian Breda” nu înseamnă mare lucru. Trebuie să lucrez la asta, să mă valorizez mai mult. Uluitor, sper, asta va ajuta la felul în care îi valorizez pe alții.
  • Nu pun accent pe estetică. Frumos, chestii, abureli. A trebuit să îmi schimb cover photo-ul de pe Facebook cu ceva frumos. Am găsit, cu greu, din vreo 100.000 de poze făcute de mine, două poze care mi-au plăcut. Do-uă. Nu mai mult, nu mai puțin. Două poze. Nu e foarte OK.
  • Sunt neafectuos. Nu apreciez multe lucruri, nu sunt afectuos față de ele. Apreciez tehnica, îmi e utilă, mă ajută să fiu eficient. Altfel, nu țin efectiv la mai nimic.
  • Sunt neafectuos și pentru că nu îmi este familiar obiceiul. Nici acasă, nici în alte părți, nu m-a pasionat asta.
  • Am o dorință mare de a câștiga. Dacă se poate, prin efort. Trebuie să mă chinui, să există zbatere, să trag în stânga și în dreapta. Să lupt. Să câștig prin munca mea.
  • Relația cu Dumnezeu – e OK, bravo Lui!, există, trăiește. Dar nu sunt neapărat foarte încântat. Dacă Dumnezeu e perfect, unde e lupta lui? Cum se zbate el să fie Cel ce e?
  • Sunt impulsiv și, cumva, de asta, amân lucrurile și le întârzii. Dacă sunt impulsiv, îmi doresc lucruri, fac rapid o chestie, asta mă face să am întârzieri cu alte lucruri.
  • Îmi e greu să mă iert pe mine însumi. Nu îmi dau voie să greșesc. Mă supăr profund și nu am iertare pentru propriile-mi fapte. Steinhardt zice că iertarea de sine e cea mai grea.
  • M-am întâlnit ieri, sâmbătă, 20 ianuarie 2013, cu un tip din altă lume. Român, bucureștean crescut, un timp molcom și lent. M-a făcut să mă gândesc cum ar fi Steinhardt adaptat zilelor noastre. Făcea poze, ținea la estetică, asculta muzica Bucureștilor de odinioară. Pasionat de istorie și de lecturi bune. Studio foto aranjat foarte clasic. Frigider și aragaz din cele vechi. Fără job, freelancer. Pasionat de ecologie și de a trăi frumos. Sportiv, dar cu măsură. Cu familie. Participă la cursuri de tango. Bea whisky și ceaiuri sănătoase. Foarte serios. Plimbat prin Europa. Cunoscător a multor lucruri. Pregătit bine inclusiv în domeniul lui. Elegant și discret. Nu copia programele de calculator, le folosea legal. Bucuros de companie. Curajos. Mi s-a părut foarte tare omul. Mai puțin la, și aici ajung la snobismul de mai sus, eficiență și utilitate. Care e folosul că a plătit pentru un program de calculator mai puțin performant, cu care se chinuie? Care e folosul că mănâncă eco, sănătos, discret și elegant, dacă nu produce? Unde e succesul lui, dacă lucrează cu unelte mai învechite, deși ăsta e jobul lui de bază? Totul ține de o demnitate a vieții, pe care, în prezent, nu o apreciez. E un om demn, elegant, stilat, frumos. Da, dar se chinuie în cămăruța aia a lui și nu produce, efectiv, mare lucru. Creștin trăitor. Foarte inteligent și cult. Are noblețe și eleganță, dar care e scopul? Nu și-a făcut site, are un blog slăbuț, deși promovarea l-ar ajuta. E tipul de aici. El ar fi un Steinhardt model (poate mai puțin partea cu foto și căsătoria, trăiește impecabil ortodox). Admir, punctual, multe lucruri la el, dar concluzia îmi scapă. E ca un scaun frumos, de epocă, nobil, splendind, îngrijit. Dar eu nu vreau așa scaun. Vreau, în aceiași bani, ceva modern, care face masaj, durează 30 de ani, ocupă mult spațiu, și mă ajută să îmi fac treaba.
  • O chestie legată de tipul de aseară – eram convins până să îl întâlnesc că pot “citi” un bucureștean de restul populației. Pe el nu l-am citit. Aș fi spus că e de oriunde (cu predilecție, totuși, Ardeal), dar din București nu. E un non-bucureștean tipic. Ceea ce dărâmă profund concluzia mea că pot citi oamenii pe partea asta. Da, îmi rămâne ideea în cap și pot face niște pattern-uri – non-bucureștean / bucureștean. Dar mi-a picat ideea de bază – că eu sunt capabil să văd “bucureștenismul” din oameni. La el, nu. Nu am văzut nimic din indiciile mele.
  • Sunt foarte schematic, și trăiesc din concluziile altora. Citesc studii, citesc cărți. Pot să îți zic cum ar fi bine să faci X, pe baza unui studiu anterior. E un mimetism enorm ce fac eu. Evită să gândesc cu mintea mea – oare cum ar fi dacă? Uneori fac asta, dar sunt multe instanțe în care copiez un model. Iar în partea de suflet, inimă și spiritualitate, sunt un străin. Nu țin efectiv la aproape nimeni. Pot aprecia succesul unor modele în a reuși, dar să țin efectiv, cu ființa mea, la cineva, asta mai greu. Mă îngrijorează, de exemplu, cât de puțin țin la prieteni. Iar la regular Joe, omul de pe stradă, nu țin aproape deloc. Nu mă leagă nimic de prietenii mei, oameni cu care am petrecut mult timp. Nici familia, emoțional, nu mă dă pe spate. Rezist, persist, sunt acolo, trăiesc mult timp, și vor fi cu mine. Dar nu afectiv. Apreciez mult modelele, dar nu știu dacă asta e o afecțiune sau o admirație puternică legată de succesul lor, totul rațional și cognitiv, deloc afectiv. Cert e că abilitatea mea de a petrece singur timpul și de a mă simți, totuși, bine, e uluitoare mie.
  • Nu am cuvânt și onoare, în funcție de circumstanțe. Ce etică să mai pretinzi de la mine? Cel puțin în partea unde sunt supus la forțe externe mie (gazdă / job), mint de îngheață apele. Dacă pot controla lucrurile, dacă nu sunt lucruri majore, nu mint. Dar când sunt forțat, decât să lupt, mint.
  • Aneta Bogdan, la o conferință, zice că ai două soluții în viață – să îți pese de reguli sau să nu îți pese. Să trăiești etic, sau să nu faci asta. Asta e singura, unica soluție. Atât. Etic sau non-etic, asta e tot.
  • Lucruri legate de copilărie – nu îmi explic ce e cu dorința mea de a demonstra ceva. Poate părinții m-au influențat să gândesc așa. Poate că, atunci când am fost mic, pentru că eram foarte răutăcios, și fratele meu foarte calm și liniștit, și mereu eram comparat cu el și sugerat că e mai bun ca mine, mă afectează. Poate faptul că primii 3 ani din viață m-a crescut o mătușă, și, cumva, a trebuit să lupt ca să ajung să fiu crescut de ai mei, să am ceva de demonstrat, să se schimbe prioritățile din viața lor (prioritate 1 – școală, prioritate 2 – copil), poate asta mă face competitiv. Poate e ceva din prezent – ai mei sunt middle class, nici bogați, nici săraci, comparativ cu românul de rând, dar aș vrea să știu că pot sta liniștiți privitor la ziua de mâine. Poate e ceva legat din copilărie, în care tatăl meu era constant încruntat și cerea lucruri de la noi, și era supărat dacă nu ieșea ceva bine. Poate e ceva din lupta alor mei de a mă crește, cu chin și greutăți. Poate e ceva cu primii 3-4 ani post-trecerea mea la ortodoxie în sens masiv, când am devenit un tip foarte ciudat, eram un relativ freak. Și căutam să fac binele, chiar dacă asta înseamna să mă comport ciudat. Problema mea era că binele meu era un bine ciudat, neadaptat la context, preluat ca atare din cărți ortodoxe dubioase. Și, desigur, era neplăcut să fii lângă un habotnic. Și eu luptam să am apreciere, și nu o avea. Nu știu, cert e că mă consider competitiv și vreau să arăt ceva. Nu am liniștea precizată mai sus.
  • Țin mai mult la esență, decât la formă. Revin la citatul din titlul articolului – esența e mai importantă decât forma. Contează substanța mai mult decât forma. Chestia e că nu am forma. Îmi lipsește, de exemplu, exprimarea îngrijită. Nu îmi pasă de estetică. Nu îmi pasă de software cu licență. Nu mă interesează dacă sunt prietenos sau rece. Citesc chestiuni negative. Ei, cu toate astea, doresc mai mult decât să lucrez la formă, vreau esența. Sunt, poate impusliv. Dar, poate, și creștin:
    A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.
    Si anume: sa dam ce nu avem.
    Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!
    Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?
    Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Ei, și acum, ce facem?

  • Vreau să învăț suedeză, HTML, uzabilitate, Internet marketing, să citesc, să văd filme. Dar vreau să lucrez și la lucrurile de mai sus. Și e așa de puțin timp, și concluziile sunt minimale. Să învăț suedeză sau să lucrez. Să fac terapie sau să mă văd mai des cu prietenii mei? Să fac analiză detaliată sau să acționez coleric? Cu ce să încep? Sunt într-o stare dilematică, nu neapărat rea, nu neapărat de neiertat. Dar mi-am notat gândurile astea ca să le am cu mine. Și acum, scuzați-mi impolitețea, dar am treabă.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.