Am spus-o și mă repet – “Le notti di Cabiria” e filmul meu favorit.
Pentru mulți oameni, întrebarea “Ce film îți place?” naște răspunsuri complicate:
– “Sunt mai multe, îți voi spune câteva …”;
– “Toate filmele sunt frumoase, nu pot să zic că anume ăsta sau celălalt”;
– “Sunt foarte multe care îmi plac. Dacă vrei, îți spun despre ultimul pe care l-am văzut”;
– “Depinde, în funcție de ce criteriu?”;
– “Mie îmi plac câteva filme bune, dar nu știu dacă ție ți-ar plăcea”.
Și lucrurile se complică, și vin divagații, și la sfârșitul discuției ai câteva filme de top, cu promisiunea că ele reprezintă doar partea de sus a aisbergului.
La mine însă, lucrurile sunt simple, care și rapide – îmi place filmul “Le notti di Cabiria”, din 1957, în regia lui Federico FELLINI, cu Giulietta MASINA.
Atât, un film, doar unul, fără locul II, fără și altele.
Mie mi-a plăcut mult. Altora s-ar putea să nu le placă faptul că e un film alb-negru, faptul că e realizat cu tehnica anilor ’50 din cinematografia italiană.
Cu toate acestea, recomand tuturor (mai puțin celor care nu au vârsta recomandată, are și unele elemente prea violente pentru un copil) să se uite la film.
(*spoilers ahead!*) Să vă zic și motivul? Vi-l zic, și vă răpesc un pic din plăcerea filmului.
Așadar, filmul e o lecție enormă pentru iubirea de viață. Tot filmul, inclusiv finalul, poate fi rezumat așa:
– Cabiria este o prostituată cu emoții, pasiuni, fericiri și tristeți, speranțe și dezamăgiri; este un om și este o doamnă;
– Viața din jurul Cabiriei, lucrurile care o înconjoară, contextul, oamenii cu care se întâlnește par a fi, tot filmul, niște lovituri dure asupra bietei Cabiria; e o lovitură, după care urmează un buf!, apoi o izbitură, urmată de o supărare, apoi o plesnitură, o vătămătură și în final, o lovitură de încheiere, supremă.
Uită-te la scenariul ăsta – o femeie sensibilă în fața unei lumi crude, a unui destin implacabil, a unui context istoric dificil. Ei bine, imaginează-ți că acea femeie sensibilă, un Chaplin feminin, așa cum a fost numită Giulietta MASINA, are o singură emoție finală pentru viață: o bucurie optimistă că trăiește. Atât. Se bucură, plină de speranță, că trăiește. Conform oricărui criteriu, viața ei e un chin. Viitorul (dacă se poate așa ceva) este încă și mai sumbru. Totul se prăbușește în jurul ei, e o noapte a chinurilor și, în pofida tuturor, împotriva oricărei logici, în ciuda oricăror așteptări, Cabiria se bucură și se veselește de viață.
Asta e tot. Ăsta e tot filmul. Nu există “filmul de pe locul 2”. Nu ai ce să mai vezi. Ai văzut “Nopțile Cabiriei” și experiența cinematografică s-a încheiat. Vei ști că, indiferent ce vei vedea din acel moment încolo, nu vei mai putea vedea un film mai bun. Egal? Poate. Mai bun decât acest film? Niciodată.
Și, spre final, îți rămâne o singură soluție să te mai poți bucura de un film – să vezi “Le notti di Cabiria” pentru a doua oară. Și să faci din această a doua oară o nouă experiență, pentru a încerca să mai atingi o dată bucuria cu care ai văzut pentru prima oară filmul.