Follow-up: Londra – “Da!, dar …”

micDSC_4143În perioada 14-18 mai 2013 am fost plecat într-o excursie în Londra. Am participat o zi la conferința SMX (interesat de networking), în rest m-am plimbat prin oraș. Mai jos, experiențele mele. Foto (2.300 poze) și video la sfârșitul articolului.

Mi se pare foarte interesant că sunt promoții inclusiv la cărți.
DSC_2027

Reviste despre Porsche? Foarte nișat. De văzut și numărul revistelor despre mașini. Pur și simplu, sunt multe reviste.
DSC_2031
DSC_2032
DSC_2033

Revistă de iPad și iPad mini pentru oameni în vârstă. Nișa nișelor.
DSC_2037
DSC_2038

Imagine proiectată.
DSC_2041

Rețea de magazine destul de prezentă în Londra. Varietate foarte mare de produse. Multe lucruri în stadiu aproape final de pregătire (pentru supe – să adaugi apa; pentru unele mâncăruri – să încălzești).
DSC_2043

Doar un autobuz lung.
DSC_2055

Estetică foarte bună pentru produse.
DSC_2059

Prețuri mari. Un Mars/Snickers/Twix simplu e aproximativ 4 lei. E interesant efectul de marketing – e 0.8 lire unul mic și 1.1 unul mare. Și ai impresia că, dacă cumperi un produs mare, faci o bună afacere. Nu prea e așa.
DSC_2063

Automat cu monede (sunt unele și cu bancnote) pentru încărcare card metrou.
DSC_2064

Imaginea îmi aduce aminte de Harry Potter.
DSC_2067

Primul metrou e din 1863.
DSC_2068

Multe panouri cu reclame la musical-uri.
DSC_2078

Multe imagini, la metrou, cu informații despre metrou. La punctul dorit, ai informații. Nu vezi informațiile în ziare, pe stradă, le vezi unde ai nevoie – la metrou.
DSC_2079

“Primarul Londrei”, nu un nume anume. Nu se face reclamă unei persoane, ci instituției în sine.
DSC_2080

Se face proiecție pe ecran, mai puțin în situația în care trenul este oprit în stație.
DSC_2082

De pe Wikipedia: Harrods sunt “Products: Quality & luxury goods. […] The store occupies a 5-acre (20,000 m2) site and has over one million square feet (90,000 m2) of selling space in over 330 departments making it the biggest department store in Europe.” (sursa – http://goo.gl/e5ZAz)
DSC_2086

Formatul clasic de taxi-uri. Am văzut și unele diferite (în special “dubițe”, dar acesta era cel mai popular format).
DSC_2097

Prețurile pentru scaun sunt între 1995 și 3307 de lire. Mi se pare interesant că afișează prețul maxim cu font mare.
DSC_2124
DSC_2125

Produse de lux exclusive în magazin.
DSC_2139
DSC_2140
DSC_2141

Enciclopedie cu linkuri.
DSC_2193

Multe BMW-uri prin oraș.
DSC_2284

Intrare privată în Harrods.
DSC_2285

Oamenii respectă faptul că trebuie să circule pe partea dreaptă.
DSC_2291

Informațiile sunt date la punctul în care ai nevoie. Dacă ești pe stradă, ai informații specifice. La intrarea în metrou? Alte informații, specifice punctului respectiv.
DSC_2293
DSC_2337

În România post-ceaușistă, pâra e blamată. Nu și aici.
DSC_2442

Mesajul cu “You’ve got to be quick” e vizibil doar după ce a dispărut și ultimul ziar.
DSC_2444

Wi-Fi gratuit nu era foarte disponibil. Găseai, dar nu neapărat ușor.
DSC_2448

Despre IMM-urile din Marea Britanie (întreprinderi mici și mijlocii):
“SMEs make up 99.9% of the total number of businesses in the UK.
SMEs provide 59.1% of all private sector jobs.
SMEs generate 48.7% of total public sector turnover in the UK.”
(sursa – Why SMEs are key to the UK’s economic recovery | Start Up Donut).
DSC_2451
DSC_2455

Multă reclamă la musical-ul “The Lion King”.
DSC_2554

Nu poți ajunge la metrou până nu se deschid niște uși. În felul ăsta, nu prea ai cum să cazi în fața trenului de metrou.
DSC_2582
DSC_2584
DSC_2585

Multe biciclete prin oraș.
DSC_2606

Telefoanele funcționau, puteai da telefon.
DSC_2618

Lift enorm, multe persoane încap în el. Am văzut lifturi de 50 de persoane în Londra.
DSC_2674

Îndemn la reciclare, cu motivație și posibilă pedeapsă pentru cei care încalcă regula.
DSC_2706

Textul scris și într-un sens și în celălalt. Să vadă corect și cel care se uită în oglinda retrovizoare, dar și cel care vede textul din față.
DSC_2707

“N-am bani de-o pâine”. În Londra, în multe locuri, prețurile începeau de la 2 lire pentru o pâine de dimensiuni normale. Dacă voiai organică sau neagră, sau alte asemenea, prețul creștea. Am observat că nu prea există la ei conceptul de pâine slabă calitativ. În București, de multe ori, pâinea de 1 leu e albă, umflată, gustoasă, dar necalitativă. E ieftină și destul de slabă. Nu am găsit asta la ei. Au ca minim echivalentul pâinii de calitate de la noi. Cel mai ieftin produs de-al lor (mult ca preț peste ce e în România) e calitativ.
DSC_2732
DSC_2734

Ăsta era un chioșc de pe stradă. Estetic, mi se pare impecabil. Multe magazine de-ale lor puneau accent pe design, pe frumusețe, pe încântatul ochilor.
DSC_2737
DSC_2739

La noi, ceapa e vreo 1-3 lei. La ei e 20 de lei, cea organică roșie, și 10 lei cea organică galbenă.
DSC_2742

Mi se pare interesantă nevoia de a umple spațiul. Mai degrabă decât să lase raftul gol, preferă să pună același produs, repetat.
DSC_2745

E 19.50, nu 9.50.
DSC_2751

Prezentare impecabilă a operelor de artă. Lumină, design, arhitectură înconjurătoare.
DSC_2908
DSC_2909

Oamenii veneau cu cardurile în zona galbenă, se deschideau ușile. Similar, la ieșire, era același sistem, ușile puteau fi folosite și pentru ieșire și pentru intrare, aveai un semn fie cu “No entry” fie cu un semn că poți intra.
DSC_2951
DSC_2952

Oamenii din Londra aveau, cel mai frecvent, iPad-uri și iPhone-uri. Uneori Kindle-uri. Atât. Rar vedeai orice alt brand – Samsung, de exemplu, era mult mai rar. Reclamele reflectă asta, dar nu consider că sunt sursa (adică reclamele vin pe o cerere deja existentă. Sunt reclame la iPad pentru că oamenii deja cumpără iPad).
DSC_3235

Multe lucruri întârite de altele. Nu spune “e un hotel bun”, ci dă un rating extern. La hostelul unde eram cazat erau evaluările pe pereți, clar. Știai dinainte ce evaluare are un anume loc.
DSC_3240

Rampă pentru persoanele cu handicap sau cărucioare de copii care chiar e utilizabilă. Grad de înclinare redus, se poate folosi rampa. Mânere de ajutor. De văzut și îndemnul de a lua ziarul – Help Yourself.
DSC_3243

Motivație de acțiune (de ce să sun?), apel la acțiune (fă asta), înlăturare dubii (dacă nu mi se aplică?), evaluare externă, facilități (e rapid și simplu).
DSC_3245

Lumini care se reflectă din tavan, mai puțin deranjante, cred.
DSC_3246
DSC_3721

OK, e cerșetor, dar e îmbrăcat tradițional, arată a scoțian și cântă la cimpoi. E o diferență.
DSC_3252

Există termenul ăsta. :)
“Canteen (place), a type of food service location within an institution in which there is little or no waiting staff table service” (sursa – Canteen – Wikipedia, the free encyclopedia)
DSC_3257

E bine realizat principiul de marketing – plătești mai mult și, aparent, economisești mai mult (ai reducere la pachet mai mare). Dar, practic, și plătești mai mult.
DSC_3285

Copiii erau de multe ori îmbrăcați astfel, și erau mulți îmbrăcați asemănător. Arătau la fel.
DSC_3290

Pare puternic.
DSC_3296

Semnul de a nu fuma e întârit – grafică + text + text din nou. Apoi interdicțiile se termină cu ceva de bine. OK, nu ai voie cu unele lucruri, dar ai voie, totuși, să folosești WiFi. Nu e totul atât de negru.
DSC_3301

Multe sisteme automatizate – căști cu audio, sunete emise în locație (sirene pentru zona de război, de exemplu), video de prezentare.

DSC_3482
DSC_3484
DSC_3617
DSC_3661

Parteneriat public-privat.
DSC_3494

Linie subacvatică pentru petrol. Asta da realizare!
DSC_3674
DSC_3675

Dacă ar fi să cumperi produsul ăsta pe stradă, nu ar fi mare lucru. Niște pietre colorate, la un preț de 15+ lei. Dar când tocmai ai vizitat un muzeu și scrie clar “treasure bag”, ai impresia că e o mare comoară ce iei cu tine, și plătești mai ușor. E o emoție la care ești conectat și care te face să iei o decizie pe care în alte condiții nu ai lua-o (pe stradă nu ai cumpăra, să zicem produsul).
DSC_3700

Ți se dă o motivație clară să faci o acțiune. Nu ți se zice “fă sport”, ci “fă sport pentru ca problemele tale cu spatele, gâtul și genunchii să dispară”. Ți se spune că problemele sunt “nasty” (răutăcioase, neplăcute). Li se dă o importanță (sunt “significant”). Și se spune că ți se adresează și ție, omul obișnuit, care nu are neapărat probleme ale sportivilor – 1 din 3 sunt “non-sports related”.
DSC_3717

Să poți citi textul cu ușurință, indiferent de direcția de mers. (nu e valabil și pentru poza mea de mai sus)
DSC_3722

Ți se vorbește despre experiență. Avantajul în cazul ăsta e emoțional, nu rațional. Ți se zice, totuși, și un argument rațional: “more relationships and more marriages than any other site”.
DSC_3723

Reclamă la jocuri. Asta înseamnă, probabil, că oamenii chiar cumpără jocuri (în loc să le pirateze).
DSC_3724

Multe informații, de la motivație în a nu arunca gunoiul aiurea (amendă + mediu înconjurător) la informații despre când se ridică gunoiul.
DSC_3729
DSC_3730
DSC_3731

Semnul “Wet floor” e o improviație, podeaua nu e udă, ci peretele e proaspăt vopsit. Dar funcționează.
DSC_3735

Fix înaine să pui mâna pe mâner, ți se zice clar că doar șoferul poate umbla la stocare.
DSC_3739

Știi foarte clar înainte să urci la ce te înhami. Intrarea nu e interzisă, poți folosi scările respective. Dar ți se explică foarte clar că ai 175 de trepte (15 etaje). Știi ce urmează.
DSC_3745
DSC_3746

Ziare gratuite, aranjate frumos.
DSC_3750

În Londra – Mulți alergători atipici – în vârstă, îmbrăcați prea sumar pentru vremea rece de afară, alergând în jurul unor clădiri de lux. Și, peste toate, relativ (comparat cu România) mulți.
DSC_3762
DSC_3763

Multe restaurante Subway în Londra. Am văzut azi reclamă la stația de metrou, o să fie și la noi. E în top branduri internaționale.
DSC_3764

Multe restaurante tematice.
DSC_3771

Am citit, rapid, toate informațiile. M-au interesat, în principal, faptul că puteam face poze peste tot.
DSC_3772

Alternativă prin SMS la a dona cash.
DSC_3779

M-a frapat câte lucruri interesante pot fi povestite. Cultura poate fi prezentată comercial, cu aspectele interesante pentru publicul larg, sau poate fi prezentată cultural, cu aspecte legate de cultura în sine. Comercial e să vorbești despre războaie (arme, armuri) și modă (cum se îmbrăcau), cultural e să vorbești despre limbă, de exemplu, sau despre aspecte minore. Consider că la British Museum predomina comercialul. Însă era așa de captivant și de plăcut, că nu găseai în asta o vină. Nu te simțeai vinovat că apreciezi mormintele egiptene, și că nu îți pasă de cele (pe care nu le-am văzut acolo) dacice. Te bucurai că vedeai despre Iran în trecut, dar nu îți păsa că alte state au fost ignorate. Era interesant să vezi despre Africa, și nu simțeai mari probleme că Australia nu avea capitolul ei. Te simțeai bine.
DSC_3784

Multe lucruri de genul ăsta, care te făceau să zici, fie și pentru tine doar, Wow!
DSC_3799
DSC_3803

Aspectul vizual e fenomenal, totul arată bine. Teoretic, niște vase vechi. Practic, arată superb, și e o imersiune acolo, intri în atmosferă.
DSC_3825

Îmi plac mult vasele de mai jos:
DSC_3845

Foarte multă lume făcea poze, și în muzeu, și în alte părți. Când eram în zona Big Ben-ului, era plin de camere foto.
DSC_3849

Se făcea frecvent upselling. Intrarea liberă – garderoba plătită. Intrarea plătită – dacă vrei să iei poze printate, te costă. La operă – intrarea plătită, și suplimentar puteai lua băuturi, avea acces la garderobă și primi programul din seara respectivă (care program era în varianta mică și mare).
DSC_3944

Se cere o donație de 5 lire, asta se obține, în general.
DSC_3947
DSC_3948
DSC_3949

Ca să nu existe risc de accidente.
DSC_3950
DSC_3951

Ce ar putea fi mai clar?
DSC_4090
DSC_4091
DSC_4092

Estetic, foarte plăcut.
DSC_4129

Harta e gratuită, dar ești invitat să donezi.
DSC_4132
DSC_4133
DSC_4134

Poza asta pare atât de londoneză …
DSC_4143

Am cerut voie oamenilor să îi fotografiez. Erau însă, în general, foarte amabili și politicoși. Nu țin minte să se fi răstit cineva la mine. Situație mult diferită de fotografiile făcute în Germania.
DSC_4161

Întrebare – dacă asta e ce se vede din 10 downing street, comparat cu varianta originală (sursa – File:10 Downing Street 2010.jpg – Wikimedia Commons), de ce merită să te duci, totuși, acolo? Pentru știrile pe care le vei vedea ulterior despre 10 downing street, și cu care vei putea să te conectezi. Merită să vezi locul respectiv pentru că e intens mediatizat, și îți va rămâne în memorie. E o ancoră, cred, puternică.

Poza mea:
DSC_4185

Cum se vede intrarea fotografiată OK, de oameni cu acces la intrare:
800px-10_Downing_Street_2010

Erau destul de mulți oameni în veste reflectorizante.
DSC_4191

Un video de care îmi aduce aminte poza de mai jos: Lou Bega – The Trumpet Pt. II

DSC_4234

Am fotografiat gunoiul ăsta, pentru că era rara excepție. Era, în general, totul curat. Probabil există o limită de perfecțiune în curățenie, dincolo de care, dacă treci, costurile devin prohibitive și diferențele în curățenia efectivă sunt mici. În general, lucrurile erau curate. Uneori vechi, uneori folosite intens, dar curate.
DSC_4242
DSC_4243
DSC_4246

Ziare prinse cu capse. Plăcute pentru lectură.
DSC_4247

Ți se explică ce să faci cu gunoiul (să îl iei cu tine dacă nu ai unde să îl arunci). Ți se dă motivație clară de a face așa – dacă ajunge pe șină, metroul, inclusiv al tău, poate avea întârzieri.
DSC_4250

Nu știu cum e spectacolul, dar ce ziceți de reclama în sine?
DSC_4253

Cum arată un magazin în care se vând produse Apple.
DSC_4288
DSC_4289

Iei mediul online și îl duci în offline. Ai note bune pe un sistem de rating-uri independent online? OK, îl afișezi în vitrină.
DSC_4295

Nice. (sună mai bine decât “Drăguț”).
DSC_4303
DSC_4315

Libertate. (sună mai bine decât “Freedom”).
DSC_4324

E o chestie cu mândria de a fi britanic. Cred că are două aspecte – în primul rând, e vorba de o demnitate a gesturilor. Ești bun pentru că te crezi bun. Ești politicos pentru că te crezi politicos. Iese însă din asta și o mică, foarte mică, dar, acolo și prezentă, aroganță. Deși alte popoare stau mai rău la capitolul “aroganțe” – What Europeans think of each other: Polls apart | The Economist – (sursa – Știrile zilei – 17 mai 2013 | zoso blog), e o mică aroganță în comportamentul și încrederea în sine a britanicilor. E însă pe un nivel înalt, dacă se pot face diferențe între aroganțe. Încă ceva – e “Marea” Britanie. E ceva mare, grandios. Poate fi și de suprafață, dar e și o chestiune de superioritate, încă din nume (mai mare decât altceva).
DSC_4325

Încă un magazin cu produse Apple.
DSC_4354
DSC_4355
DSC_4356
DSC_4357
DSC_4361
DSC_4362
DSC_4363
DSC_4364

Angajații se joacă cu jucăriile în fața ta, îți creează poftă și plăcere.
DSC_4381
DSC_4382
DSC_4423
DSC_4429
DSC_4430

Dacă pui produsele acestea în locația de față, ai tendința mai mare să le cumperi. Dacă vezi pe stradă un abțibild, ești în altă stare și dispoziție de a cumpăra față de aceea din “Cel mai mare magazin de jucării din Londra”.
DSC_4442
DSC_4443
DSC_4445
DSC_4446
DSC_4447
DSC_4449

Ce tabletă e în poză?
DSC_4535

Ce prezentare!
DSC_4552
DSC_4553

Multe hărți în Londra, în special în dreptul stațiilor de transport în comun.
DSC_4672

E nevoie și de o lipsă de vandalism ca lucrurile să arate așa. Poate sunt camere, poate sunt legi, poate e poliție. Dar, poate, e și o înclinare mai mică spre vandalism. Am văzut câte un banner cu “mustăți” făcute cu carioca. Am văzut lucruri stricate. Dar erau rara excepție.
DSC_4725

La ieșirea din muzeu, am avut cea mai nefericită experiență din Londra. Eram spre sfârșitul călătoriei. Fusesem copleșit de daruri, și primisem mult. Văd, la ieșire, o persoană care avea în față o foaie mare, pe care cineva desenase steagul României. Întreb despre ce e vorba, mi se răspunde că e vorba de desenarea unor steaguri. Sunt invitat să fac asta. Am vrut să răsplătesc, cumva, Londra. Discutând cu persoana din fața mea, aflu că e româncă. Din Teleorman. După ten, părea de etnie rromă. Nu știa cum arăta steagul României la Revoluție. O întreb dacă face munca respectivă voluntar, îmi spune că și munca pe care o face ea merită să fie plătită. Mă minunez în sine ce companii te-ar plăti să faci activitatea respectivă. Termin de desenat. Îmi cere 3 lire. Îi spun că îmi pare rău, nu am știut că e o sumă de plătit. Îmi spune că am știut, n-am știut, sunt bun de plată. Îmi cer scuze din nou și plec. Ulterior, aveam să regret că nu am avut încredere în poliția londoneză și nu m-am dus direct la un polițist să prezint situația unei persoane care te invită la ceva și apoi insistă să plătești, deși tranzacția nu era clară de la început. Nu am încredere în poliția română, dar acolo ar fi trebuit să merg. Era și la îndemână, în piață erau mai mulți polițiști. Legat de atitudine, când a insistat să plătesc și când a afirmat că are dreptul să fie plătită pentru munca respectivă, persoana a fost incisivă și agresivă. Din starea paradisiacă în care am fost în Londra am fost adus cu picioarele pe pământ de o persoană de etnie rromă din Teleorman, România. În experiențele cu Londra și românii pot include și faptul că una din persoanele cu carem m-am plimbat prin Londra saluta, din când în când, câte o persoană care cerșea în română. Și din scurtele mini-provocări rata de răspuns în română era pe la vreo 50%. Estimarea e grosieră, rata de eroare e mare, dar nu poți să nu te întrebi câți dintre cerșetorii din Londra sunt români. În drumul spre România, cu avionul, am avut coleg de drum o persoană care lucra în Londra de ceva timp și spunea că românii sunt printre cei mai problematici prin Londra. Păi cum să nu faci campanie să nu vină românii, oricare ar fi ei, odată cu deschiderea granițelor pentru forța de muncă, din 1 ianuarie 2014?
DSC_4776

Oameni îmbrăcați în haine obișnuite, nu neapărat costum, la operă. Am văzut “The Phantom of the Opera“.
DSC_4785

Foarte multe detalii precizate pentru o simplă, aparent, oprire de linie. Ți se zice ce se întâmplă, care sunt alternativele, care e intervalul programat pentru opriri, și un link pentru detalii suplimentare.
DSC_4810

Cum te diferențiezi când vinzi șervețele umede? Spui că sunt cu aloe vera și ceri o taxă pentru asta.
DSC_4854

Coadă la Antipa la 3 dimineața. În dreapta, un tricou cu Marea Britanie.
DSC_4953

Circuitul meu?

Scriu lucrurile de mai jos în primul rând pentru mine, să mi le explic mie.

Da! …

  • Foarte foarte politicoși oamenii, m-a impresionat acest aspect.
  • E bine să ai la tine bani mărunți, dacă vrei să cumperi lucruri din avion. Nu îmi explic foarte clar de ce, dar stewardesele par să nu aibă, în mod constant, bani mărunți.
  • Sunt frapat de sictirul cu care însoțitorul de zbor spune textele. E a “n”-a oară când face asta, știu. Dar tocmai de aceea, tocmai din acest motiv, ar trebui să fie mai bun la asta, nu mai slab. Un sictir și o plitciseală care sunt puternic demotivante. Prefer sunetele înregistrate într-un metrou (“Urmează stația X”), mai degrabă decât să aud un conducător de tren de metrou care să îmi zică același text, dar mult mai sictirit. Pune robotul, dacă omul nu e capabil să spună un text cu o minimă plăcere și interes. Texte spuse rapid, voce joasă, în grabă totul, fără interes dacă se înțelege sau nu. Să își termine treaba.
  • Oamenii în metrou citesc. Citesc cărți, ziare, uneori reviste. Citesc pe device-uri electronice, fie ele telefoane (în special iPhone), e-book reader-e (în special Kindle), tablete (în special iPad). OK, unii se joacă. OK, unii ascultă muzică. OK, sunt, în funcție de ora la care circuli, majoritari cei care nu citesc. Dar raportul ochi-și-minte-ocupate-cu-ceva vs. nu-fac-nimic e mult diferit față de România (sunt mai mulți care fac ceva).
  • Multă lume avea iPad și iPhone.
  • Vocea de la metroul din Londra era destul de înceată. În niciun caz stridentă.
  • De ce Londra nu e mult diferită de România? Orice element ai analiza, observi diferență. Există alt trecut, se vorbește altă limbă, există lucruri diferite la oameni, la sisteme, la natură, la tehnologie, la arhitectură. Dacă cauți diferențele, le vei găsi. Ca să fie clar, Londra e diferită de București. Pe de altă parte, lucrurile nu sunt radical diferite. În principiu, oamenii au joburi, se duc acasă, călătoresc cu transportul în comun, ies în oraș. Oricare din lucrurile respective pot fi analizate. Dar dacă în România maximul de telefon e un iPhone (tehnologic, că dacă îi pui cristale, tot iPhone e), așa e și în Londra. Dacă cel mai rapid mod de transport (în afară de elicopter) e mașina, e la fel și în Londra. Oamenii au lucruri diferite, dar au și o bază comună. Politețea și veselia sunt binevenite. Oamenii încruntați și morocănoși sunt neplăcuți oriunde ar fi ei. Am plecat spre Londra căutând diferențe radicale. Care diferențe deși există, deși multe lucruri sunt diferite, nu sunt fundamental diferite. Nu sunt non-imaginabil diferite. Trăim într-o lume globalizată.
  • În drumul de la aeroport spre centrul orașului am remarcat semne de circulație cu texte cu litere foarte mari, vizibile de la mari distanțe (sau de persoane cu probleme de a vedea foarte clar la distanță).
  • Am întâlnit o combinație paradoxală între “E OK” (lipsea un ciocan de spart geamul în microbuzul de la aeroport spre oraș) și “Nu poate fi OK” (“nu poate lipsi ciocanul de spart geamul). Exista o nevoie de a face ca lucrurile să fie OK, să meargă bine. Dar, dacă asta nu se întâmpla, se mergea spre corectare, dar nu spre încrâncenare. Era o combinație interesantă între a accepta ciocanul care lipsește (e o problemă minoră, are și supervizorul chestiunii problemele lui, ce s-ar putea întâmpla?) și a nu accepta asta (OK, ai stat fără, acum hai să rezolvăm, OK, trecem peste de data asta, dar rezolvă).
  • Balansul ăsta face ca lucrurile, de obicei, să funcționeze.
  • Turiștii de prin Londra aveau camere foto OK, multe scumpe.
  • Ce am putut să văd în 5 zile a fost în primul rând o chestie superficială. Am văzut lucrurile la suprafața lor. Nu știu, acum, mult mai multe despre londonezi, în particular, și britanici, în general, decât știam înainte să merg acolo.
  • Un aspect e că nu cred că poți să știi. “Londonezii” și “britanicii” nu sunt un bloc uniform, de oameni identici. Dacă ești admis la o facultate, contează mai mult colegii de cameră decât prestigiul universității, pentru succesul tău. Contează dacă ai colegi de cameră delăsători sau, dimpotrivă, foarte motivați să performeze. Similar, am întâlnit doar o parte din Londra și londonezi.
  • Am văzut prin plimbările mele o atenție dată tradiției și istoriei. Pe partea tradițiilor – steagul, taxiurile, Sherlock Holmes. Istoria – experiența prin muzee.
  • Erau multe lucruri făcute foarte facil, să îți fie clar. Nu am avut impresia de lucruri făcute stupid, cât mai ales pentru lipsă de atenție. Faptul că scrie pe stradă să te uiți în stânga sau dreapta e util pentru cei care vin din țări în care sensul de circulație e diferit. Lucrurile te ajută să îți faci automatisme. Dacă ești obosit, și nu mai ești atent la lucrurile la care ai fi atent de obicei, un semn te ajută.
  • Când ceream ajutorul, mi se dădeau, de obicei, explicații detaliate. Oamenii explicau în detaliu.
  • Am avut și experiențe de cerut ajutor și primit răspunsuri puerile. De la angajați ai metroului – ce muzeu / galerie să vizitez, am văzut doar British Museum, urmat de “OK, hai să ne uităm pe ghid, am un ghid” și dat lista cu toate muzeele / galeriile, fără să îmi precizeze ceva anume. Sau la întrebarea despre “10 Downing Street”, locul unde apare primul ministru la televizor, priviri mirate – “unde o fi și asta?”.
  • Viața e scumpă în Londra. Din discuțiile cu alte persoane, e scumpă și față de alte orașe din Marea Britanie.
  • Există lucruri la care nu poți să ai un adaos, pentru că există metode alternative. Dacă vrei să iei o apă plată de 0,5 litri, o cumperi de la fața locului, indiferent cât ar costa. Dacă cumperi însă două baxuri de apă plată, poți lua în considerare să iei de pe Internet, din altă parte decât Londra, și, probabil, la alte costuri. Pe sistemul ăsta, dacă vrei să îți comanzi un produs cu valoare mare (un smartphone, un televizor plat), poți comanda produsul de pe Internet, unde e irelevant dacă livrarea e în Londra sau în alt oraș al Angliei. Pe principiul ăsta, e greu, ca magazin de “stradă” să vinzi cu adaos foarte mare față de Internet, pentru că riști să pierzi clienții.
  • Am întâlnit oameni foarte săraci. Da, erau ONG-uri, da, probabil se caută soluții. Dar sărăcie extremă există. Nu e fericire 100%.
  • Cred că sunt oportunități în Londra. Teoretic, dacă lucrurile merg conform planului, din 1 ianuarie 2014 va fi mult mai ușor să lucrezi în orice stat din UE – nu mai pot fi puse restricții pentru forța de muncă. Aplici la job și dacă ești acceptat, te prezinți la job. Asta se aplică și Londrei.
  • Unde nu am putut face poze – în bănci / în magazine de fashion (unele) / în unele magazine Apple, pentru produse / în diferite locuri unde mi se spunea “nu”, destul de multe / în National Gallery.
  • De ce nu m-am “stresat” cu pozele? În fiecare moment, la obiectivele importante, era cineva care făcea poze. Era irelevant dacă făceam și eu a “n”-a poză. Nu am căutat să fac “poza frumoasă cu British Museum”. Cauți la Google (british museum – Google Search) și e plin de poze mult mai frumoase decât ce am făcut eu. Și ca aparat, și ca tehnică, și ca moment al zilei, și ca ce vrei tu.
  • De ce am făcut totuși poze? Pentru amintirile proprii. Pentru atenția de care aveam nevoie ca să fac poze, îmi e util acest proces. Pentru amintirile altora. Pentru că unele lucruri nu au fost fotografiate intens, sau nu știu eu să caut. În principal pentru mine și amintirile mele, dar și pentru alții, secundar. Nu am făcut poze artistice.
  • Mi-am propus să fac, de acum încolo, o singură poză, nu două, una după alta, din care să aleg poza optimă (excepție – poze de grup).
  • Copiii de grădiniță / școală erau îmbrăcați la fel, unii dintre ei cu veste reflectorizante.
  • Lucrurile erau, în general, curate. Mizeria și murdăria era rara excepție.
  • În zona Canary Warf am avut o experință cu un polițist. Făceam poze și, pentru că clădirile erau foarte înalte, și voiam să facem poze tip “eu cu clădirea”, soluția era să faci pozele de jos în sus, cât mai jos. Am schimbat rolurile, am schimbat mai multe locuri. La un moment dat, se apropie un polițist care ne întreabă despre scopul pozelor. Îi răspund că pentru Facebook / blog. Mă avertizează că Canary Warf e o clădire privată și să fiu atent la acest aspect. Polițistul pleacă. Un pic intimidați, luăm decizia să nu intrăm în clădire. Polițistul se întoarce și ne spune că putem vizita clădirea, e liberă și deschisă. De asemenea, ne întreabă unde vrem să mergem după asta și ne oferă sfaturi de a ajunge rapid. Ce m-a frapat a fost că nu a oprit totul în starea de blocaj – “stop, asta nu, de aici nu mergeți mai departe”. A intrat și în starea de potențare – “uite, fă asta și asta, hai să te ajut și încurajez” (s-a întors special pentru această stare). De asemenea, nu a fost agresiv în exprimare în niciun moment.
  • Eram într-un magazin de cămăși, venisem după un research pe Internet și voiam să stabilesc legătura între cămașa de pe Internet și cea din magazin. Însă denumirile variau, mărimile disponibile nu erau aceleași (era o lichidare de stoc), și trebuia, pentru fiecare cămașă aleasă, ca proprietarul magazinului să stea să se gândească dacă cămașa respectivă e sau nu pe stoc. La un moment dat, așteptau trei oameni în spatele meu (un grup). Îi spun vânzătorului să se ocupe de acei oameni, că eu mai pot aștepta. A insistat să se ocupe de mine, și ceilalți oameni să aștepte. O mare eleganță.
  • Am întâlnit o persoană care strângea fonduri pentru ceva ONG. Foarte politicoasă, zâmbitoare, când am trecut de mai multe ori prin stația de metrou respectivă m-a re-salutat. Simțeai că vrea să facă bine.
  • Pentru că știam unde voi sta și cât, m-am gândit să comand un produs de pe amazon.co.uk cu livrare “a doua zi” și cost livrare zero pentru Marea Britanie. Mi-am luat un stylus pentru iPad și penițe de schimb pentru el, de vreo 25 de lire. Comand duminică, mă înscriu la ceva trial pentru Amazon Prime (îmi dădea livrarea mai rapidă). Luni sunt informat că “next day” se referă la zilele săptămânii și că livrarea va avea loc marți sau miercuri. Miercuri seara trimit un email la Amazon că nu mi-a venit pachetul. Primesc un răspuns joi dimineața să aștept până când plec de la hostel, și dacă în perioada respectivă nu ajunge, să cer returnarea banilor. Ajung în România, nu venise pachetul, trimit mail. Mi se returnează banii, fac o nouă comandă și cei de la Amazon.co.uk mi-au făcut noua comandă fără costuri de livrare (vreo 11 lire). Livrarea nu a fost făcută de Amazon. Aveam ceva istoric de cumpărare de pe Amazon înainte de comandă, dar nu foarte mare. Cred sincer că pachetul s-a pierdut, fie de la persoana care l-a livrat, fie, șansă mică, de la hostelul meu. Cred sincer că Amazon a pierdut bani aici. Acum, întrebare – care ar fi motivația mea să îi înșel pe Amazon, vreodată, în viitor? Am comandat din nou tot de pe Amazon și nu de la alt magazin, de o mică rușine – îmi era rușine să le fi cerut returnarea banilor, și să comand în altă parte, chiar dacă, cu transport, prețurile din România erau mai OK. Nu am avut multe experiențe cu garanția în România, dar nu au fost vreodată la nivelul ăsta – “ți-am livrat, n-a ajuns, returnăm”. Legat de întrebarea – “dar ca să livreze nu au nevoie de semnătura ta că s-a livrat OK?”. Nu. :)
  • Oamenii din diverse locuri salutau frecvent – “Hello”. Răspundeam. Salutam uneori și eu, aveam inițiativă uneori. Mi se răspundea uneori cu “Thank you. Hello!”. Oamenii mulțumeau că îi salutai.
  • Vremea era întunecată. Legat de ploi, mă așteptam să dau de ploi ca în România, când dacă plouă, te uzi foarte mult. Ei – nu, ploile erau domoale și scurte. Puteai merge pe ploaie, era destul de OK.
  • Vremea era foarte schimbătoare – puteai avea, în aceeași zi, diferite tipuri de vreme – soare, ceață / nori, ploaie, vânt.
  • Mi-a plăcut să spun, uneori, bancul cu: “- Are you sure this is Romanian beef? – Of horse it is!”.
  • La toate drumurile mai lungi – avion / microbuz dus și întors – am avut colegi de conversație din România.
  • Am fost cazat la hostel, am avut, printre alții, un coleg român, care lucra ca bucătar de 12 ani într-un oraș din afara Londrei. Spunea că viața în afara Londrei e mult mai ieftină.
  • Unul din colegii de avion înspre România, care locuia în Londra de un an / doi, era entuziasmat de felul cum e tratat de superiori, clienți și colegi la locul de muncă (avusese experiențe, inclusiv la companii de top, în România). Mai spunea că putea trăi decent din salariul de angajat (lucra pentru un restaurant, în poziție executivă, nu management). Era impresionat de politețea londonezilor. Spunea că Londra e relativ sigură.
  • Un alt coleg de avion mi-a spus că în unele părți din Marea Britanie “Asian” nu se referă la chinezi/japonezi, ci la indieni.
  • La o ieșire într-un pub am întâlnit un tip care vorbea o engleză greu inteligibilă pentru mine, microbist, care avea povești fermecătoare.
  • Scriu și aici – merită să vezi punctele care apar în presă dintr-un oraș pentru că poți face conexiune cu ele. În Budapesta, nu mi s-a părut prea interesantă vizita mea peste podul faimos și să văd clădirea Parlamentului, la acel moment. Eram neutru. Dar, ulterior, când multe din relatările despre Ungaria (nici măcar Budapesta) includeau imagini cu acele locuri, simțeam că am ales bine.
  • Când am ajuns acasă, am revăzut câteva scene din ultimul James Bond – “Skyfall”. Mi-a plăcut mult să pot recunoaște diferite scene din Londra. Nu recunoșteam în niciun caz totul, dar îmi erau lucruri familiare. Spre exemplu, metroul. E și o scenă în care nu se respectă realitatea – se aruncă doi tipi, pentru viteză, pe banda metalică dintre două scări rulante. În loc să meargă pe scări rulante, folosesc banda respectivă pe post de tobogan. Când am fost eu, zonele respective erau, constant, imposibil de folosit astfel – erau, din când în când, câte un fel de opritor al unor astfel de practici.
  • O persoană cu care am fost prin Londra a spus să mergem la Operă. Aș fi vrut să merg la “The Phantom of the Opera”, am mers, în schimb, la altceva, în seara respectivă. Era ziua a treia, era 7 seara, lumini stinse. Muzică relativ domoală, liniște. Fizic, nu puteam să nu dorm. Nu dormeam efectiv, dar nu reușeam să fiu în stare de concentrare. Ațipeam, moțăiam, mi se închideau ochii, mă trezeam, dar nu de tot. M-am simțit bine că am fost la un spectacol care mă interesa prea puțin, mai degrabă decât să fi plătit mult mai mult pe spectacolul dorit de mine. Când mi-am luat, totuși, loc la piesa dorită, am programat să fie de la 2:30 după-amiază, o oră mult mai OK pentru mine.
  • Aș fi preferat să văd Jesus Christ Superstar (același compozitor – Andrew Lloyd Webber), dar în perioada respectivă nu aveau loc reprezentații în Londra. Am avut coleg de vizionare un tip din Australia, care îmi zisese că văzuse JCS de două ori deja, în Australia.
  • În opera The Phantom of the Opera (1986 musical) – Wikipedia, the free encyclopedia (Apropo – “With total estimated worldwide gross receipts of over $5.6 billion (the highest in history) and total Broadway gross of US $845 million (surpassed only by The Lion King) Phantom is the most financially successful entertainment event to date. By 2011 it had been seen by over 130 million people in 145 cities in 27 countries, and continues to play in both London and New York.” (sursa – The Phantom of the Opera (1986 musical) – Wikipedia, the free encyclopedia), am remarcat jocul între stil și calitate piese. Există piese încete sau mai slabe calitativ, și piese intense sau mai bune calitativ. Și jocul între tipuri de piese e interesant de observat (de ce o piesă bună e urmată de una slabă?).
  • În general, nu merg la concerte, nu văd plus-valoarea. Mi-a plăcut mult să văd opera, a cărei versuri și ritm le recunoșteam binișor. M-am gândit cum îmi plac unele melodii când sunt în oraș, le notez, ajung acasă și nu înțeleg gustul meu din oraș. Și cum unul din cele două filme care îmi plac (The Grey (2011) – IMDb) l-am văzut la cinema. Ei bine, experiența din Londra m-a făcut să regândesc procesul de “«live» nu contează, e irelevant”
  • La The London Dungeon nu mi s-a părut că aș fi pierdut mare lucru dacă nu mergeam. A fost OK-iuț, totuși. Au avut inclusiv câteva scene cu umor, și acela de calitate, dar, în general, nu a fost ceva “Wow!”.
  • The British Museum era mult prea mare ca să poți vedea ceva cât de cât serios în 2 ore. Am preferat să am o idee despre multe lucruri, decât să văd tot dintr-o singură sală. Similar, National Gallery.
  • La Museum of London Docklands am văzut destul de multe, nu erau atât de multe lucruri de văzut. Am citit o parte din textele din muzeu acasă, în principiu – am o idee.
  • Am întâlnit la Museum of London Docklands mai multe persoane cu handicap, în cărucioare împinse de voluntari. Nu știu dacă se întâmplase asta, dar bănuiesc că voluntarii îi aduceau din locurile de unde stăteau până la muzeu.
  • Harrods era frapant pentru mine. Super lux, totul la nivel de Wow. Erau multe lucruri chicioase și snoabe, dar la cât costau atributele astea erau greu de pus.
  • În Londra, am găsit o oarecare boierie. O încredere că lucrurile vor fi OK, un optimism, o stare de bine. Plăcut.
  • Legat de firea oamenilor – politicoși, zâmbet, relaxare generală.
  • Din filme, vezi că persoanele de culoare au comportamente uneori problematice. În Londra, nu mi s-a părut deloc astfel.
  • Am întâlnit un tip care spunea că face 3 ore + 3 ore = 6 ore pe zi naveta dintr-un oraș din afara Londrei zilnic.
  • E interesant să vezi o țară care nu a trecut prin comunism, și să compari asta cu România.
  • Cred că ce îngrijorează englezii față de români e respectul pentru reguli. E o diferență fundamentală între cum văd regulile cele două popoare. Nu știu dacă bine sau rău, dar diferit, da. Iar unele persoane de etnie rromă au diferențe și mai mari față de raportarea la reguli.
  • E un site – Overheard In New York. Cred că e specific comunităților foarte mari ca oamenii să nu mai comunice ușor între ei și nevoia de a relata frânturi auzite sumar există.
  • Despre haine – nu erau neapărat ultra-frumoase, strident de frumoase, să epateze a frumusețe. Era decență și eleganță. Însă nu am văzut decât rareori reversul – non-eleganță. În România contrastul non-eleganță și epatare de frumusețe e mult mai frecvent.
  • Forța de muncă e scumpă. Interesant mi s-a părut să văd magazine în care faci și treaba casierei care scanează bunurile (îți scanezi tu bunurile), cu supervizarea unui agent de pază. Asta inclusiv la un magazin din aeroport, cu prețuri măricele.
  • Mulți oameni ascultau lucruri la căști.
  • O chestiune interesantă despre trecutul străzii – am vorbit cu un cuplu din afara Londrei și mi-au spus că nu există amenzi pentru pietoni pentru trecerea alandala a străzii. Și eu care îmi făceam griji – cum mă voi adapta la o societate în care toată lumea așteaptă la semafor?
  • Încă ceva legat de semafor – e foarte rapidă trecerea. Cu pas vioi, până ajungi la capătul celălalt al străzii, în unele situații e deja roșu (ai, totuși, încă puțin timp, că nu primesc verde ceilalți instant).
  • Nu am văzut enorm de multe facilități pentru biciclete. Existau, dar nu extrem de multe.
  • Despre grabă – erau oameni care se grăbeau mult la metrou, mergeau pe benzile rulante rapid. Dar vorbeau politicoși dacă stăteam pe partea greșită (își cereau loc cu “Sorry” și mulțumeau după ce le făceam loc, deși eu stăteam greșit). Iar graba lor nu era fugă, și era foarte elegantă.
  • M-am grăbit să ajung la locul microbuzului. Am ajuns cu vreo 30 de minute înainte de pornire. De ce? Pentru că aș fi putut intra într-un lanț al întârzierilor (să nu prind cursa, să ajung mai târziu la aeroport, să fie prea târziu pentru …), și am evitat asta.
  • Nu știu cum e masa tipică a londonezilor, dar din extrem de superficiala opinie formată cât am stat acolo, se merge mai ușor pe fast food (fie el și de calitate).
  • În Budapesta erau frecvente Sex Shop-urile. În Londra, pe unde am fost eu, nu. Am văzut ceva afiș la online dating, dar cam atât.
  • Am întâlnit la operă un mesaj OK – să oprești telefonul mobil sau alarma. E interesant că poți avea și alarmă pusă și să uiți de ea. Și e încă și mai deranjant acel ton de apel decât cel când ești sunat.
  • Am văzut ciocolată Cadbury la 2 lire și ceva și, la un moment dat, cu promoție la o liră. Am luat ciocolata ca o mare oportunitate și după aceea m-am gândit că cea mai scumpă ciocolată obișnuită de la noi costă sub o liră. Normal că poți să dai promoție de 60% dacă pornești de la un preț supra evaluat. Am crezut că voi regăsi promoția în alte părți. Nu s-a întâmplat asta.
  • La început, eram temător în Londra (hoți, de exemplu), acum am mult mai mare încredere că pot fi în siguranță.
  • Am primit explicații foarte detaliate, când am cerut ajutor.
  • Am răcit în Londra.
  • Am avut uneori sentimentul de neadecvare, de nu sunt atât de OK cât să fiu în Londra.
  • Am dormit prost în Londra. Profund, fără pauze, adânc. Dar mă culcam la 11-12 și mă trezeam singur, fără ceas, la 6-7-8 (ceea ce la mine e puțin, și eram amețit).
  • Legat de vânzători – nu am întâlnit vânzători care să fie foarte insistenți cu “cu ce să vă ajut?”. Frecvența întrebărilor era, oricum, mult mai mică.
  • Stau în România de 31 de ani (cu rare, mici pauze). Și am impresia că știu România pentru că stau de atâta timp. Dar știu colțul meu viață, care e, totuși, foarte limitat. Știu România mai bine decât orice altă țară, dar asta nu înseamnă că, totuși, știu România. Similar, ce pot spune după 5 zile din Londra, altceva decât fragmentele din ea cu care am avut contact?
  • Cheltuielile mele: 270 de lire în Londra (inclusiv bilet conferință), 65 de lire cazarea, 590 de lei avionul (dus-întors), 25 de lire microbuzul (dus-întors), vreo 10 euro cost convorbiri, 33 de lire bilet operă (Phantom). Cost total, în lei: 2.626 de lei / 517 lire. Costul include două călătorii cu avionul și microbuzul, două spectacole de operă, o vizită la un muzeu al groazei, o zi de conferință, ceva ieșiri în oraș, două cămăși, mâncarea și transportul pe 5 zile. Dacă scad din costuri conferința și cămășile, ajung la 367 de lire pentru 5 zile în Londra, în care am și vizitat câte ceva.
  • Legat de cursul de schimb, am schimbat cu diferență mică, am pierdut sub 15 lei la conversia lei – lire și lire – lei.

…, dar

De ce “nu”?

  • Întâi un non-nu. Mi s-a spus uneori că nu m-aș potrivi oriunde decât în România, că am un stil aparte, nu m-aș încadra. Ei bine, nu mă încadrez foarte bine nici în România. :) Nu caut neapărat asta, să fiu cel mai bine integrat în societate om. Nu caut să fiu anti-orice, anti-ceva, dar nu caut nici să fiu cel mai popular.
  • Un alt non-nu este legat de spiritul de glumă – eu râd și fac glume, mi s-a spus că pe acolo nu se întâmplă asta. Nu cred asta, sau dacă e posibil să fie așa, contează mult țara. Există țări cu diferite abordări. Și, din punctul ăsta de vedere, nu cred că românii sunt un maximum al distracției.
  • Un “nu” personal ține însă de abilitatea de a mă încadra într-un sistem. Aici nu e vorba de râs, despre a trece strada pe roșu, despre a folosi software legal. E vorba ca totul să fie într-un sistem. To-tul. Orice acțiune de-a ta să fie în mici cutiuțe. Fac asta destul de bine cu viața mea, dar am avut un mic șoc pe partea asta. Dacă mergi, mergi pe dreapta. Dacă ești pe scara rulantă, fie te miști rapid și mergi pe stânga, fie stai pe loc și pe dreapta. Principiul “dacă …, atunci …” e foarte bine împământenit, oamenii respectă regulile, există un sistem. Cu asta aș avea, un timp, cel puțin, probleme de adaptare. Lucrurile funcționează, funcționează bine, chiar, regulile sunt respectate. Dar eu (da, eu!) nu sunt, cel puțin prezent, foarte încântat de asta.
  • Acum, un “nu” pozitiv. Londra e OK, dar … ta-da! … sunt oportunități în România. La ce mă refer aici, când, dacă compari, sunt multe lucruri în minus, inclusiv pe partea business? (e mai greu să începi și dezvolți o afacere aici) Mă refer la gradul de competitivitate al pieței. La cât de ușor e să fii pe primul loc în nișa ta. La cât de ușor e să ai o afacere și, în lipsă de ceva mai bun, să reușești. La cât de bine știi cultura română și cât de ușor îți e să înțelegi ce merge și ce nu aici, spre deosebire de Marea Britanie.

Sfaturi:

  • E bine să ajungi la Operă din timp.
  • Pentru mine, e OK să ajung la aeroport cu destul de mult timp înainte dacă am ce face în aeroport și vreau să am confortul și calmul dat de “am destul timp”.
  • Când schimbi bani, are sens să te uiți și la prețurile caselor de schimb, dar și la bănci. Cel mai bun preț la lei în lire a fost la o casă de schimb, cel mai bun curs în sens invers a fost la o bancă (Alpha Bank).
  • Are sens înainte de călătorie să citești despre Londra.
  • Are sens la întoarcere să te uiți peste poze, să scrii impresii, să citești, din nou, despre Londra, te ajută să fixezi informațiile.
  • Am telefon cu dual SIM. Am contactele salvate în SIM-uri. În Londra, nu am avut acces la contactele din SIM-ul de Orange. Am revenit în România, contactele au revenit.
  • Poți căuta “London” în lista de aplicații pentru Android sau iOS și să pui aplicații pe telefonul mobil.
  • Poți pune pe telefonul mobil / tabletă hărți cu Londra, bilete în format PDF.
  • E mult mai ieftin să cumperi bilete cam la orice din timp – operă, muzeu, cam orice.
  • Mi se pare util să ai un program cu lucruri de vizitat, chiar dacă nu îl respecți ulterior.
  • Când am ajuns acasă, am reascultat “The Phantom of the Opera”, dar senzația a fost mult mai slabă față de spectacolul “live”.
  • De ce să călătorești? Pentru că ieși din starea de confort, în principal. Pentru că, așa cum când ieși dintr-o cameră și intri în alta, ai tendința să uiți lucrurile, mintea se readaptează la nou și, teoretic, îi face bine. Pentru că experimentezi și vezi lucruri greu de văzut și înțeles din România, cu tot accesul la informație din 2013.
  • Poți schimba lei – lire și lire – lei la cursuri diferite, în funcție dacă preferi casă de schimb valutar sau bancă. Era mai OK să schimb din lei în lire la casele de schimb dar, la întoarcere, cursul de schimb era mai OK la bănci (Alpha Bank și Banca Transilvania). Soluția mea a fost să merg într-o piață mare din București (am fost la Romană în ambele situații, dar Victoria și Unirii sunt și ele bune. Dacă ar fi să aleg, aș alege Victoria, apoi Unirea, apoi Romană, dar s-a nimerit să am treabă, de fiecare dată, prin Romană) și să iau la pas mai multe case de schimb și bănci și să aleg.

Video:

Foto:
Album 1 (full-screen?):
Album 2 (full-screen?):

Album 3 (full-screen?):

Editare ulterioară #1:
Două clipuri din “Phantom of the Opera” (relativ similare la interpretarea văzută la Londra) care îmi plac mai mult:

și încă unul cu opera:

Am văzut “Jesus Christ Superstar” în regia lui Adrian Pintea în 2006. Ulterior, am ascultat mai multe variante de înregistrări, am văzut primul film, al doilea film, m-am uitat și pe ceva concerte. Nimic nu mi-a plăcut mai mult ca evenimentul «live» din 2006. Astea sunt cele două piese care îmi plac mai mult:

Am fost prin oraș destul de mult cu Marius Lăzărescu (marți, apoi la conferință, apoi vineri) și Aura Tudor (joi). O să revin cu poze, dar va trece o perioadă (o lună). :) Le mulțumesc amândurora pentru experiență și ajutor în lucruri practice.

Câteva lucruri:

  • Plimbările m-au scos din zona de confort. Mergeam aseară la Unirea și mă gândeam că, deși și în România sunt multe mesaje publicitare, le știu. Le citesc o dată, mă obișnuiesc cu stilul, formatul, tipul mesajelor. Ei, în Londra, fie și la acest aspect, lucrurile erau noi.
  • Bucureștiul e un oraș aglomerat, relativ la altele din țară. Însă Londra e foarte aglomerat. Da, metrourile vin rapid, și, în general, poți să te sui într-un metrou, nu e arhi-plin. Însă e foartă mare aglomerație.
  • Mi se păreau interesante ziarele pe care le citeam – fie știri banale și seci, fie ultra-brutale, gen știri ora 5. Era un mix între calm, relaxare, totul e OK și știri foarte violente, cu lucruri neplăcut de a fi citite.
  • În una din poze e un afiș cu animal găsit. Ce am văzut de obicei în România sunt afișe cu “animal pierdut”. Aici – “animal găsit”.
  • La Operă auzeam pe cineva cum vorbea foarte supărată pe tot felul de lucruri. La un moment dat, i-am ținut ușa, să iasă. Și a fost super-amabilă și politicoasă. Deși în discuția privată era morocănoasă.
  • Aveam senzația că zâmbetele sunt reale. Da, era și ceva calculat, dar zâmbetele păreau reale. Oamenii păreau realmente că sunt fericiți să vorbească cu tine.
  • La hostel am stat în cameră cu 6 paturi, tot felul de colegi de cameră, din lumea întreagă (plecau / veneau / alții). Poate mă înșel, dar cred că era un singur duș / toaletă la tot hostelul. Cel puțin pe două etaje, asta părea situația. Primeai pat, cuvertură și pernă, acces la duș și toaletă, chiuvetă în cameră, ceva loc de bagaje, acces la bucătărie (cu restricții, de genul nu gătit dimineața, când alții vin să mănânce, sau deschisă între anumite ore), mic dejun (cereale, lapte, ceai, unt, gem, cornuri, pâine toast), acces la cutpor cu microunde, plită, două frigidere. Ce nu era OK era baia, care arăta foarte rău , toaleta super-înghesuită, lipsa de siguranță (locul de bagaje era închis cu o cheie foarte simplă, în genul ăsta, cheia din cameră nu era foarte sigură, puteai ușor face copie duplicat), frigul din prima zi. Altfel, trecând peste, o experiență plăcută. Teribil de ieftin, pentru locație (în zona relativ centrală a Londrei) și, totuși, condiții (era destul de OK pentru banii ăștia) – 56 de lire, 4 nopți.

Editare ulterioară #2:
Poze cu diferiți oameni cu care am petrecut ceva timp prin Londra (full-screen?):


P.S.: Also see the Yahoo! Group on which I present similar events: Conferinte recomandate To join, email conferinte7-subscribe@yahoogroups.com and reply to the confirmation email.

You will find videos made by me on my YouTube channel, and photos on my Picasa Web Albums accounts.

I am a Freelancer. My expertise is in SEO (Search Engine Optimization) / UX (user experience) / WordPress. Co-founder of lumeaseoppc.ro (series of events on SEO & PPC) and cetd.ro (Book on branding for MDs). On a personal level, I like self-development - events, sports, healthy living, volunteering, reading. I live in London, and lots of things live in me.

2 Comments

  • mihai

    24 May 2013 - 23:37

    Ma bucur sa citesc despre cum a fost Londra pentru tine! Multumesc pentru impartasire Olivian!

  • Olivian Breda

    25 May 2013 - 09:01

    Mulțumesc de gândul bun, Mihai.