Închisoarea și libertatea în filme

Discut în mesajul acesta despre legătura între închisoare și libertate în filme. Teza mea e următoarea. Pornind de la tema unor articole precum acestea:

vreau să arăt următorul lucru:

  • Cu toate că:
    • Există un sistem, reguli, formalism, închidere în, restrângere, constrângeri, limitări, blocaje, opriri.
  • Ce reacție ai la asta?
    • Fie accepți regulile (nu păcătuiești, stai în închisoare, pleci capul, faci ce ți se spune).
    • Fie respingi orice regulă, spui nu (refuzi să accepți, ești anti-sistem, nu accepți regula, te zbați, te împotrivești, urli, în extremis).
    • În fine, fie îți alegi ceva ce e dincolo de reguli – să ai o dorință, un vis, o speranță, o dorință, o “vreau asta” atât de mare încât regulile să nu conteze.

Despre ultima reacție vreau să discut în mesajul de față, trecând, sumar, cu ideea asta prin câteva filme.

3063566547_2a11aa6178_z

(atenție – pot strica farmecul filmelor, dacă nu le-ați văzut, și vă strică plăcerea și suspansul, nu citiți descrierea filmului până nu îl vedeți)

Așadar, să curgă filmele:

  • The Great Escape (1963): Tema e libertatea și dorința proprie. Dar e și dorința de a nu fi supus. Și, mai presus de toate, dorința ca alții (oamenii pașnici, civilii din război) să se bucure de libertate și fericire (e dorința de a restrânge din libertatea ta – îți riști viața ca să evadezi – pentru binele altora – ei să fie în pace). Regulile care nu mai contează sunt faptul că condițiile (lagăr nazist) impuneau, aparent, o rigoare și o frică. Care dispar (evadăm, chiar dacă asta ne costă viața; e posibil ca fuga noastră să ajute cauza mare – de a scădea durata războiului, prin faptul că nemții vor fi ocupați să caute prizonieri, în loc să se axeze pe bătălie).
  • Cool Hand Luke (1967): Tema e doar lupta. Tipul luptă, se zbate. Vrea, în primul rând, să lupte. Uneori reușește (evadează de 3 ori, mănâncă 50 de ouă fierte în 60 de minute). Alteori eșuează (e prins, moare la final, e bătut la box). Dar niciodată nu renunță. Luptă până la capăt. Indiferent de condiții. Se ceartă și e furios chiar și pe Dumnezeu. Și vrea atât de mult să lupte, încât sistemul (fă ce poți, ca să supraviețuiești), e irelevant.
  • Papillon (1973): “Nu-mi pasă, vreau să scap”, zice filmul. Dar de ce vrea să scape? Dintr-o birocrație absurdă, din reguli stupide, dintr-un sistem pe care nu îl acceptă. OK, aici e vorba de “lupt ca să îmi fie mie mai bine”. O cauză, totuși, deloc de lepădat. Dar mai luptă pentru ceva – pentru libertate. Pentru a putea alege. Pentru a fi în control. Dorește atât de mult să fie liber, încât riscă puțina libertate pe care o are (din închisori grele ajunge în închisori foarte grele, trece prin carceră, e tratat cu maximă securitate de autorități). Pierde și puțina libertate pe care o are pentru maxima libertate.
  • Escape from Alcatraz (1979): OK, tipul ăsta luptă aici doar pentru libertate și eliberare. La un moment dat, deși nu intenționaseră asta, sunt nevoiți să lase pe cineva în spate. Da, cooperează, da, cere ajutorul. Dar, la nevoie, luptă pentru dorințele proprii. Nu cred că e mare filozofie în spate. Dar vrea atât de mult să fie liber, încât sistemul formal (închisoarea) nu mai contează.
  • The Blues Brothers (1980): Oamenii spun foarte clar că sunt într-o misiune divină – trebuie să salveze o locație religioasă, în care fuseseră crescuți. Pentru asta, riscă totul – libertatea lor, regulile formale, unitatea grupului în care sunt. Distrug lucruri, totul e dus în extrem. Uluitor, se simt și bine și se distrează, și se descurcă foarte bine în condiții de stres. Misiunea lor e atât de importantă, încât nicio regulă nu contează (e foarte amuzant la final când e un afiș cu “5 minute”, ei păstrează regula asta, deși, anterior, încălcaseră legi mult mai stricte și făcuseră distrugeri mult mai mari). În filmul ăsta, ideea de libertate pentru o cauză e dusă la extrem. Și, cumva, banalizată.
  • The Shawshank Redemption (1994): Eroul principal vrea dreptate. Sieși, prin faptul că vrea să fi fost judecat corect, altora – în sens bun (ține la prietenii lui, e legat de relații), altora – în sens răzbunător (gardieni, director de închisoare). Vrea atât de mult dreptate, încât toate acțiunile lui sunt concentrate pe asta – cum să obțină dreptatea? Și, ca într-un film tipic, obține dreptatea și răzbunarea.
  • La vita è bella (1997): Aici se deformează regulile. Eroul principal e în închisoare, dar schimbă sistemul. Închisoarea pare un loc de joacă, e un fel de concurs cu premii, situația pare non-gravă, lucrurile pot fi percepute ca fiind tolerabile și îngăduitoare, deși mediul înconjurător (lagăr) e dureros. Eliberarea și dorința de libertate vine din însăși non-acceptarea regulilor – “a zici că asta e o hârtie de semnat? Eu refuz să consider obiectul din mâna ta o hârtie”. Ce se pierde aici e normalitatea și firescul, se câștigă însă libertatea. Internă, dar nu mai puțin importantă. Dorința e estetică și de frumusețe – “vreau să dau fiului meu accesul la bucurie și frumusețe. Pentru asta, schimb lumea din jurul lui”.

Faimos e și Contele de Monte Cristo (dar nu am văzut filmul, am citit cartea în trecutul îndepărtat), a cărui dorință e dreptatea și corectitudinea, în ce formă ar fi ea (nu cred că răzbunarea, nu vrea să distrugă lumi, vrea să fie corect; vrea ochi pentru ochi).

Câteva idei:

  • Cred că închisoarea poate fi percepută și ca ceva interior.
  • Cred și că păcatul suprem nu e să nu păcătuiești, ci să nu faci ceva ce ai putea fi făcut. Nu e vorba, neapărat, de a (nu) fi făcut răul, ci de a fi ratat șansa de a fi făcut binele. De a nu fi fost omul care ai fi putut să fii.
  • Mai cred că libertatea ține în primul rând de căutarea chestiei care să te macine atât de mult, încât nimic altceva să nu conteze. Să vrei atât de mult un anumit lucru, încât să încalci orice barieră. Esența vieții, cheia creștinismului, soluția non-păcatului, motivația de a trăi vine din a găsi ceva la care să ții atât de mult, încât să nu conteze nimic altceva. Reiau filmele de mai sus:
    • The Great Escape (1963): Dorința e binele societății, la modul general. Societatea să fie în pace și bucurie. Nu contează prin ce treci tu, ca în societate lucrurile să fie bune.
    • Cool Hand Luke (1967): Lupta în sine. Lupt pentru a nu ceda. Pentru zbatere. Pentru ultima fărâmă de voință. Pentru motivație și tăria de a merge mai departe.
    • Papillon (1973): Libertatea fizică a persoanei mele. Să pot merge unde doresc.
    • Escape from Alcatraz (1979): Libertatea fizică + plăceri personale.
    • The Blues Brothers (1980): Misiune divină – să salveze casa în care fuseseră crescuți (de formare catolică).
    • The Shawshank Redemption (1994): Dreptate în lume.
    • La vita è bella (1997): Frumusețea în lume – atât de importantă, încât se poate deforma realitatea înconjurătoare.
  • Cred încă faptul că etic e să îți pui reguli și limitări ție, și să îți tai ție însuți din plăceri, dar să nu afectezi libertățile altora. Cred că libertatea (și eliberarea) ține în primul rând de propriile limitări, nu de ce ceri altora să facă. Cred că ține în primul rând de tine, de limitările tale.
  • În plus, cred că viața e în primul rând potențarea libertăților altora (să le dai altora opțiuni). Bine e și să îți poți limita dorința de pofte și plăceri (dacă consideri că asta e rău), adică de limitarea libertăților tale.
  • Consider interesant că e nevoie de filme cu închisoare ca să conștientizezi valoarea libertății. Care, și mai paradoxal, ține de interior, nu de exterior.

Întrebare-întrebătoare:

  • E OK să fii “șmecher”? Să fii un “băiat deștept”? Cred că răspunsul la întrebarea asta e dat de două aspecte:
    • Ești într-o misiune divină, sau ești într-o misiune să o duci tu, personal, mai bine?
    • Prin “șmecheria” respectivă, faci rău altora, sau îți pui ție limitări?
  • Al doilea aspect – e OK să faci răul care justifică binele, în condițiile în care răul = rău personal, binele = bine public? Dacă îl comparăm pe Bill Clinton cu un alt președinte american, și zicem (nu zic că e adevărat, emit o teorie acum): “Bill Clinton a făcut un gest personal negativ, dar a condus bine.” “Un alt președinte nu a avut scandaluri enorme, dar a condus rău”, în condițiile astea, cine e președintele bun?
    • Cred că răspunsul la dilema asta e de ne-dat. E un rău personal (scandal sexual) comparat cu un rău general (a conduce țara rău). Eu, personal, nu am soluție la asta. Nu cred, neapărat că unul, în mod obligatoriu, e mai rău/bun decât celălalt. Pragmatic vorbind, contează binele societății, asta primează. Etic/moral vorbind, un rău al altora (nu e OK pentru imaginea de președinte să faci gestul respectiv) nu ar trebui să justifice un bine (binele țării).

536081022_af8ae080fd_z

I am a Freelancer. My expertise is in SEO (Search Engine Optimization) / UX (user experience) / WordPress. Co-founder of lumeaseoppc.ro (series of events on SEO & PPC) and cetd.ro (Book on branding for MDs). On a personal level, I like self-development - events, sports, healthy living, volunteering, reading. I live in London, and lots of things live in me.

No comments yet.

Leave a comment

Your email address will not be published.