Împăcare

Între 1 și 2 mai 2014 am fost cu caiacul pe Dunăre la un eveniment organizat de TID Romania. (Vedeți aici foto și video – Follow-up: tură cu caiacul pe Dunăre (1-2 mai 2014, Giurgiu-Oltenița): Olivian Breda; de asemenea, vedeți niște sfaturi practice – Cum a fost pe Dunăre?).

Pe traseul ăsta, am avut timp de reflecție (sau reflexie, e același termen, deși uzul e spre reflecție pentru gândire și reflexie pentru lumină). Și tot gândind eu așa, am ajuns la niște mici descoperiri. Foarte relevante pentru mine.

Să începem așadar, dar pe ocolite și pâș pâș, până a ne avânta în soluții și concluzii.

Hai să începem cu ceva luminos, ca să ne dea curaj pentru întuneric. Articolul de mai jos e teribil de personal.

Vedeți un fragment de cântec:

Definim trei stări, conform articolului meu la care țin cel mai mult:

• + = pozitiv, forță, reușită, succes, încredere. Fericire extatică. Încredere.
• – = e în același cadran cu +, e tot forță și succes și încredere, dar axată pe negativ. Diferențele între + și – sunt minore. Tristețe și furie. Neîncredere.
• 0 = nepăsare, indolență, lipsă emoții; dar în același timp, echilibru, fericire (fără să fie extatică), melancolie (fără să fie depresivă). Nepăsare.

În principiu, sunt doar două stări: +/- (ambele, în același cadran) și 0 (un cadran, în sine).

Vedeți articolul meu la care țin cel mai mult, despre ură, pentru mai multe detalii pe tema asta.

Acum, revenim la tema articolului – eu sunt în starea minus (neîncredere). Și am fost recent într-o tură cu caiacul pe Dunăre, am avut timp de gândire, și vin cu câteva gânduri pe tema stării acesteia.

Mai mult, pentru că în excursie starea generală a fost de 0, am putut găsi echilibrul și să mă împac mai ușor cu starea de +. Despre asta e articolul de față: împăcarea mea, în starea de – fiind, cu starea de +.

De unde a venit logica articolului?

Am adresat o întrebare la o Întalnire duhovnicească cu domnul Virgiliu Gheorghe, la o conferință de la Biserica Sfântul Antonie – Titan pe tema faptului că am dispreț față de alții. Gândul a stat în mine. S-a dezvoltat pe Dunăre.

E o chestiune în interior, cum e cea descrisă aici (în secvența când oprește mașina – link doar cu fragmentul respectiv):

Teza mea?

• Sunt trei stări: încredere în tine (+), neîncredere în tine (-), nepăsare (0).
• Momentan, starea de nepăsare mă interesează mai puțin, neefind productivă. Voi discuta și despre aspectul ăsta. Însă în principal, mă interesează diferența +/- și împăcarea dintre cele două stări.

Un banc și explicația lui

Intr-o zi trecea iepurasul prin padure cu un televizor color in brate. Se intalneste cu lupul.

– Ia uite, smechere, zice lupul, un televizor color, de unde ai facut rost de el?

– Pai sa vezi cum a fost, zice iepurasul. Mergeam eu asa prin padure si dau peste vulpe. Si ea spune:” Ce mai faci ma iepurasule, ca nu te-am mai vazut de mult, ia hai pe la mine in vizita.”. M-am dus, vulpea a pus masa, am mancat, dupa aia vulpea s-a dezbracat, s-a intins pe patul ei cel mare si a zis:” Gata iepurasule, acum poti sa-mi iei ce am eu mai scump pe lume!”. La care eu m-am uitat in jur si am luat televizorul!

Mulți oameni din jurul meu sunt în starea de +/-, rar întâlnesc pe cineva în starea de 0 (oricum, tema nu e decât o predominare, nu e ceva foarte clar starea în care te afli). Chestia e că mă uit la majoritatea oamenilor căutând ceva – un model, un succes, o reușită. Și rareori găsesc asta. Pe Facebook, din câteva mii de oameni cu care sunt prieten, urmăresc doar câteva persoane. Pe Google Plus sau Twitter, unde prietenia nu cere reciprocitate (pot să te urmăresc independent de decizia ta de a mă urmări sau nu) urmăresc doar câțiva oameni. Am descris cum ajung într-o astfel stare aici.

Revenind la banc, încerc să iau de la oameni ceva. Și de multe ori caut televizorul, și nu văd omul din fața mea, ca ființă umană, ca om complet. Îl caut de televizor.

Un citat:

“Soyez réalistes, demandez l’impossible.” / “Be realistic, ask the impossible.” / “Fiţi realişti, cereţi imposibilul.”

detaliat aici: „Soyez réalistes, demandez l’impossible.” / „Be realistic, ask the impossible.” / „Fiţi realişti, cereţi imposibilul.” » Oliii.com – by Olivian Breda.

Un cântec:

Versurile:

Donovan – „Donna Donna”

On a wagon, bound for market
There’s a calf with a mournful eye
High above him, there’s a swallow
Winging swiftly through the sky

How the winds are laughing
They laugh with all their might
Laugh and laugh the whole day through
And half the summer’s night

Donna donna’

Stop complaining, said the farmer
Who told you a calf to be?
Why don’t you have wings to fly with
Like the swallow so proud and free

Calves are easily bound and slaughtered
Never knowing the reason why
But whoever treasures freedom
Like the swallow has learned to fly

Despre care am scris aici:

• Cântec + versuri: Donovan – „Donna Donna”: Olivian Breda

și care ceartă un vițel că nu zboară asemenea unei libelule. „De ce n-ai aripi, vițelule?” – ăsta e mesajul cântecului. Cam astea sunt și cerințele mele. Imposibilul. Mai mult decât poți. Se întâmplă rar să văd asta, dar se întâmplă.

De unde vine cerința ridicată? De ce cer imposibilul?

• Am tendința să nu mă apreciez /iubesc (în starea de -).
• Îmi e greu și atipic să proiectez asupra altora altceva decât starea în care mă aflu.
• Când, totuși, fac asta, o fac ca rezultat al unei performanțe (am intrat în +), nu ca pe un lucru firesc, intrinsec („Eu sunt Cel ce sunt”). Trebuie să muncești ca să obții rezultatul de apreciere (de obicei, starea de +; am descris în articolul despre ură cum am ajuns să apreciez și oameni din 0).
• Am fost recent la un amic care mi-a mărturisit că mă apreciază ca om. N-am știut ce răspuns să îi dau. I-am explicat, sumar, că nu îi pot răspunde.
• Văd prietenia ca pe o stare asimetrică – ei mă apreciază, eu am acțiuni. Nu e prietenie ca prietenie. Nu e prietenie și atât. E prietenie în urma unor acțiuni. Trebuie să (mă) demonstrez.

Meta

O să vorbesc în articolul de față de multe ori despre meta:

Meta se referă la o analiză din exterior, de obicei pe un plan mai înalt. Din A se trece în B. În meta, te uiți dintr-o poziție externă asupra procesului de trecere de la A la B. Analizezi situația de sus.

Am susținut recent o prezentare pe tema SEO. Am fost întrebat, printre altele, dacă Google Plus ajută la SEO.

Răspunsul meu a fost clasic – da, ai niște avantaje, dar trebuie să depui un efort, și, per ansamblu, poate fi mai eficient să îți axezi eforturile pe alte rețele.

Cum ar fi fost răspunsul meu dacă aș fi intrat în meta? (unul dintre potențialele răspunsuri)

• Google a lansat la un moment dat un contra-candidat al Twitter-ului – Google Buzz. O greșeală fundamentală a lui a fost că a permis sincronizarea cu conturi de Twitter. Postai ceva pe Twitter, ajungea automat în Google Buzz. Oamenii foarte activi pe Twitter au evitat să folosească conturile în mod activ – și-au sincronizat automat cele două conturi și au uitat de Google Buzz. Unii oameni chiar au folosit Google Buzz pentru a posta lucruri personale, dar multe conturi erau sincronizate. Luăm a treia parte a oamenilor – oamenii care vor să răspundă unui mesaj – ei nu făceau diferența între cineva care își automatizează procesul și Google Buzz e o rețea între multe altele și oameni care postau pe Google Buzz și așteptau răspunsuri acolo. Prin urmare, impresia generală e că pe Google Buzz se postează automat, și chiar dacă vrei să inițiezi o discuție, riști să faci asta cu cineva care nu prea vrea să comunice pe Buzz. Paradoxul a fost că, încercând să se adreseze tuturor, prin sincronizarea a două rețele, cei de la Google au scăzut apetitul celor chiar interesați de rețea.
• Ajungem la Google Plus. Nu se permite nicio sincronizare automată. Nu poți prelua feed-ul Facebook sau Twitter și posta automat pe Google Plus. Nu poți pune pozele din Instagram automat în Google Plus. Pe scurt, nu poți pune nimic cu Google Plus. Pe de altă parte, orice serviciu Google e nu doar preluat, e forțat integrat în Google Plus. Nu poți comenta pe YouTube fără cont pe Google Plus. Nu poți folosi Picasa fără Google Plus. Când faci cont de Gmail, ți se face automat cont de Google Plus (îl poți dezactiva ulterior).
• Care e diferența de logică? Google vrea pe rețeaua ei doar oameni interesați. Nu vrea firme (orice cont tip Import Romania SRL cu cont de Google Plus e șters foarte rapid, după o avertizare), nu vrea lucruri automate. Vrea oameni care să muncească dacă vor pe Google Plus. În timpul ăsta, conturile sunt băgate pe gât, în speranța unor noi persoane care vor intra. Dacă se va întâmpla asta, vor comenta. Dacă primești feed-back, ai comentatori, începi să postezi mai mult. Dacă postează mai mult, se vorbește despre Google Plus în alte rețele. Noi membri. Și tot așa. E o luptă prea mare ca Google să își permită să o piardă. Decoamdată sunt tot în faza de „nu au mari șanse”, dar bătălia e deschisă.
• Acum, după ce am tot urcat prin meta-uri, dacă coborâm la întrebare, cum răspundem? „Dacă ții la viitorul pe termen lung, dacă vrei avantaje SEO, merită să faci cont pe Google Plus”. Diferența între afirmații nu e mare, dar faptul că ai înțeles „De ce?”-ul din spate te face mai bun în ce faci, poți lua o decizie mai inspirată. În articolul ăsta, o să intrăm în meta și în meta-urile meta-urilor (urcarea e potențial infinită).

Win-win

În cartea „The 7 Habits of Highly Effective People”, Stephen R. Covey vorbește despre un tipar de gândire – modelul „Și eu câștig, și tu câștigi” (detalii – Books – 7 Habits of Highly Effective People – Habit 4: Think Win-Win).

Ideea e așa – în modelul meu, -, ca eu să am succes (Win), trebuie ca cineva să piardă (Lose). Cum ar fi dacă toți am fi o mare familie și toți am câștiga (Win-Win)? Cum ar fi dacă câștigul ar fi de ambele părți, și la mine și la alții?

Modelul nu cred că ține atât de +, cât ține de 0, să poți accepta cu indiferență succesul altuia. Sau, dacă ține de +, ține atâta timp cât tu câștigi, în Win-Win, mai mult decât ai câștiga în Win-Lose.

E un lucru aparent simplu, dar afectează multe lucruri legate de cum văd mediul de business, și ca eu să am succes, trebuie ca cineva să piardă.

Ține și de o zgârcenie – ca mie să îmi fie bine (Win), trebuie ca altora să le meargă rău (Lose). Dacă eu îți dau 2 lei bacșiș, pierd (Lose), și nu vreau să se întâmple asta. Dacă eu fac cinste (Lose), tu vei câștiga, și nu vreau asta.

În Win-Win pierderea e de fapt un câștig. Dacă tu câștigi, deși eu pierd o sumă de bani, am câștigat amândoi. Dacă tu ai succes și eu nu sunt compensat suficient de mult, totuși, am câștigat amândoi. Dacă eu te plătesc pe tine mai mult decât ar fi minimul absolut, câștigăm amândoi.

Chestia asta e mai degrabă o tendință decât un lucru absolut la mine. Am tendința să fiu în Win-Lose, e de luat în seamă și Win-Win.

Putem câștiga, pe termen lung, amândoi, chiar dacă pe termen scurt am pierdut/investit o sumă de bani pe care nu voi recupera imediat. E un meta important, sunt multe decizii legate de bani pe care le iau în Win-Lose. „Dacă eu pierd bani, tu câștigi, bătălia e pierdută”. Nu, pot să pierd bani, și să câștige toată lumea pe termen lung. Nicolae Steinhardt despre asta.

Eu sunt om bun

Toți oamenii care trăiesc acum pe Pământ sunt supraviețuitori. Unii au supraviețuit o zi, e prima zi după ziua de naștere, alții au 5 ani și au supraviețuit 5 ani de viață, unii au 90 de ani, și au supraviețuit unor 90 de ani plini de experiențe.

Ca să facă asta, un prim lucru a trebuit să fie să se suporte. Să poată să trăiască în pielea lor. Întâi să ocolim un pic tema prin Nicolae Steinhardt:

In camerele din închisori –- pentru ca acolo e violent amplificata, exacerbata –- am înteles cât de mizerabila e situatia noastra în lume : prin simpla noastra existenta deranjam pe altii.

N-avem încotro. Se cuvine sa întelegem ca orice am face si oricât ne-am stradui, tot suparam. Singura solutie e resemnarea. Ce putem face ? Sa tacem, sa tacem. Sa nu facem raul, si nici binele cu sila. Dar si trecând, tacând, tot nemultumim. O data pentru totdeauna se cade sa ne bagam bine în minte : deranjam doar pentru ca suntem prezenti. Si sa nu ne oprim aici : mai trebuie sa recunoastem ca si ei ne deranjeaza pe noi ! Gând înfiorator. Caci nu suntem mai buni ca ceilalti, tot în aceeasi oala ne aflam si fierbem înabusit.

Absurdul e unul din parametrii conditiei omenesti.

Iesim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolita, dar sigura catre iubirea de aproapele si îndurarea prezentei lui.

Ca să poți trăi cu sentimentul ăsta, a trebuit să înveți să supraviețuiești. Nu contează în ce stare ești, +/-/0, ca să ajungi să ai azi 30 de ani, a trebuit să te convingi de mii de ori că logica de mai sus e greșită. A trebuit să îți demonstrezi ție că meriți să trăiești. Soluția poate fi oarecare, contează rezultatul.

În final – tu ești om bun, cei din jurul tău pot fi buni sau răi. Dar, fundamental, eu sunt om bun. Pot doar eu să văd asta, dar, ca să ajung la 80 de ani în viață, a trebuit să învăț mecanisme prin care să îmi demonstrez că sunt bun.

Faptul că ai supraviețuit zilei de ieri demonstrează asta.

(sigur, există și soluția masochistă – nu mă suport pe mine, dar vreau să trăiesc, dar asta e rara excepție; regula nu e asta)

Să nu dăm vina pe răutate, dacă putem explica ceva, în mod simplu, prin prostie

Hanlon’s razor is an eponymous adage that allows the elimination of unlikely explanations for a phenomenon. It reads:

Never attribute to malice that which is adequately explained by stupidity.

(nu da vina pe răutate, dacă e mai simplu să explici ceva prin prostie)

Un alt citat de Stephen Covey:

“It is one thing to make a mistake, and quite another thing not to admit it. People will forgive mistakes, because mistakes are usually of the mind, mistakes of judgment. But people will not easily forgive the mistakes of the heart, the ill intention, the bad motives, the prideful justifying cover-up of the first mistake.” ― Stephen R. Covey, The 7 Habits of Highly Effective People (Stephen Covey: “It is one thing to make a mistake, and quite an…”)

El zice că oamenii pot înțelege o eroare de logică, și o vor ierta. Dar dacă ai o intenție negativă, va fi mai greu iertată.

Întâi, să urcăm în meta, și să vedem de ce?-ul:

• De ce să nu ierți răutatea? Pentru că te raportezi la tine, la supărarea din tine, și ai o tensiune și o iritare. Și când ești supărat, și ai nervi, și ești iritat, nu găsești scuze. Așa cum am arătat mai sus, tu ai întotdeauna dreptate. Faptul că tu ești supărat, că ai o iritare, la extrem – când urăști -, persoana din fața ta nu merită iertată. Și cum tu ai întotdeauna dreptate, înseamnă că persoana chiar nu merită iertată. Tu ești om bun și știi asta mai bine.
• De ce să ierți greșeala de logică? De ce poți ierta dacă cineva îți zice că 2 + 2 * 2 fac 8 și nu 6? Pentru te gândești la tine și la erorile când ți s-a demonstrat că e ceva greșit. Tu poți fi convins că fac 8, dar au venit alții și ți-au spus altceva, ți-au demonstrat și te-ai recunoscut înfrânt. Spre deosebire de emoții, aici există o terță parte care poate demonstra adevărul. Dacă tu crezi că X e un ticălos, poți trăi cu convingerea asta toată viața. Dacă tu crezi că 2 + 2 * 2 fac 8, ți se poate demonstra că întâi se fac înmulțirile, și apoi adunările. Și legat de eroarea de logică – ești obinșuit să ierți astfel de erori. Iarăși, în atâția ani de școală ți-ai făcut și niște convingeri – „Da, eu sunt om bun, dar mai greșesc uneori la logică”. Și poți trăi și cu asta. Pe când cu „X e un ticălos, și nimeni nu mă va convinge de altceva” poți trăi liniștit toată viața.
• Cumva în direcția asta este Halo effect – dacă X a fost ticălos în situația A și B, asta înseamnă că e un ticălos în general, asta înseamnă că orice ar face e un ticălos. O vedetă de film, dacă promovează un șampon, transferă toate calitățile brandului ei șamponului. Dacă un lanț de fast food promovează un eveniment sportiv, înseamnă că acea mâncare e, cumva, ceva mai sănătoasă. E o eroare tipică pentru că poți trăi cu ea. Cu 2+2*2 = 8 nu poți trăi fără să fii contrazis. Cu faptul că actorul X un model de succes pentru că (și aici logica se întrerupe) – poți trăi fără să fii contrazis.
• Încă ceva – matematica și erorile de logică și greșelile tipice țin de o chestiune abstractă – „a, e pe acolo, cu numere”, pe când răutatea ține de tine, e parte din ființa ta. Iar tu ești om bun.
• În fine, avem impresia că eroarea de umanitate nu poate fi corectată (dacă ești laș, e o caracterstică generală, tot timpul ești așa – Halo effect; azi la 9, mâine la 14, oricând, ești laș, ești același timp la orice moment al zilei – despre asta); pe de altă parte, dacă acum crezi ceva greșit, asta ți se poate demonstra că e greșit, deci te poți schimba.

Ideea împăcării din articolul de față e schimbarea de registru – dacă nu îmi place X, e, probabil, pentru că are o chestiune care mă enervează. Dacă duc asta în registrul „e undeva o eroare de logică”, pot ierta mult mai ușor. Asta caut, și asta e logica – să înțeleg de ce vițelul nu zboară, să pun asta în termeni logici, să relaționez cu asta și să apreciez vițelul care nu zboară. Să îmi placă vulpea, deși televizorul e mult mai pragmatic.

Eu

Am tendința să pun oamenii în cutiuțe, să îi admir pe foarte puțini. Și pe marea majoritate să îi chestionez ca în banc („am luat televizorul, că de la tine nu am nimic de luat”) sau ca în cântecul cu libelula („vițelule, tu de ce n-ai aripi?”).

De ce?

• Fundamental, vreau să ajung în rai.
• Tot fundamental, am o părere negativă despre mine, o neîncredere. Mă suport cu greu. (-)
• Pe faza asta, multă vreme am considerat că unica soluție e să ajung în plus – productivitate, încredere în sine (la modul agresiv, că asta compensează neîncrederea în sine), performanță, succes. (+)
• Chestia e că în cadranul cu nemulțumirea (-), oamenii din jurul tău care să îți placă sunt puțini. Și dacă sunt, nu sunt pentru că sunt (0), ci sunt pentru că au o calitate deosebită, care îi face deosebiți (+). Dar asta nu ține de relație – eu, Olivian, cu X persoana, ci ține de productivitate / eficiență / succes (X a reușit în a atinge obiectivul propus, e un model pe linia +).

Cum mă afectează asta?

• Nu mă rog și nu văd cu ochi prea buni pe cei care doar se roagă (călugări). Senzația e, când mă rog, că deranjez. (un banc urât, fix pe tema asta) Rugăciunea e complet non-utilitaristă, și ține de persoană.
• Nu zâmbesc prea des, o stare care ține de 0 și de faptul de a fi pur și simplu. Râd și fac oamenii să râdă, dar asta pentru că în râs e foarte greu să ascunzi confirmarea succesului unei glume.
• Nu mă integrez bine în grupuri. Pot face glume, pot spune lucruri, pot comunica. Dar nu simt că aparțin unei comunități sau alteia. Pot avea succes în grup, fără să fiu integrat.
• Legat de glume – m-am învățat să le folosesc pentru a primi o super validare. E foarte greu să falsifici un râs (mai ales dacă, ca mine, ai experiență în a vedea oameni râzând). Dacă reușesc să fac pe cineva să râdă, am o conexiune (sunt integrat) mult mai bine decât prin alte metode. Râsul e pauza mea în care sunt acceptat, spre deosebire de restul momentelor. Și în momentul râsului mă pot accepta și pe mine.
• Uneori, nu vorbesc. Dacă am de ales între a vorbi ceva plictisitor (despre vreme, de exemplu), și a tăcea, tac mereu. Comunic utilitarist, în strea de +/-. „Cum ajungem de la A la B?”, nu „Ce-ai mai făcut?”. Iar dacă întreb „Ce-ai mai făcut?” e pentru că știu că tu gândești greșit și ai nevoie de întrebarea asta. Mă adaptez realității greșite (cum o percep eu) a ta.
• Animalele și copiii. E ceva foarte personal aici – îmi e greu să comunic cu ambele. Pe de o parte, simt că mă acceptă așa cum sunt, pe de alta, simt că nu am niciun mesaj să le transmit. „Ce tehnici de joc noi ai mai descoperit?” / „Cățel, ce ai aflat nou azi?” sunt complet nerealiste, dar ăsta e planul meu de comunicare.
• De acord!, nu insist – ca să te contrazici, ca să te cerți, ai nevoie de încredere în tine. Nu agresivitate, nu tupeu. Încredere în tine. Să ai curajul să spui nu, să oprești lucrurile.
• Leagă chestia anterioară cu lipsa de respect față de mine însumi, și ajung să fiu ca în cultura indiană, în care zici da la orice, și faci nu constant. Teribilă realizare.
• Pe același motiv, întârzii. Nu mă respect, spun da la prea multe.
• Îmi e teamă de insucces. Pentru că de asta, și doar de asta, depinde mântuirea mea.
• Nu îmi iau responsabilități. Am neîncredere în mine. Dacă responsabilitatea implică și alte persoane, lucrurile sunt cu atât mai complicate.
• Sunt neîndemânatic. Vine și din anterioara, dar vine și din neîncredere, la modul general.
• Sunt special. Cumva în linia cu neîncrederea. Sunt și mai slab, și mai bun ca alții. Steve Jobs („ce bun sunt eu!”) era mic copil.
• Politețea / diacriticele / regulile – cred că vin, cumva, și dintr-o neîncredere (reguli, avem nevoie de un sistem și de o siguranță).
• În cursa de caiac erau tot felul de reguli în mintea mea. Mi-a fost greu în prima zi să fac poze (credeam că deranjez). Mi-a fost greu ulterior să accept că oamenii ar dori să le public fără să cer permisiune. În fine, când am publicat pozele nu am dat tag oamenilor. Foarte greu să mă accept. După 2 zile de gândit doar la asta, nu pot da tag oamenilor pe Facebook, de frica să nu deranjez.
• Am un amic, m-a rugat să îi dau Like unei pagini. I-am zis „Nu”. Când i-am explicat că „Like”-urile mele sunt bine și atent chivernisite, a început să râdă. Nu am putut să ne înțelegem, nu vorbeam aceeași limbă. Cum să îți pese atât de mult dacă ai dat Like unei pagini sau nu?
• Am tendința să ajung ușor în dispreț. Intru rapid în stare de iritare, apoi nervi, apoi disprețuiesc. Îmi e greu să mă leg în mintea mea de cineva.
• Neîncrederea în mine duce rapid la agresivitate. Îmi e ușor să intru în agresivitate. Pot controla asta uneori, dar alteori îmi scapă. Soluția nu e însă controlul, ci înlocuirea stării.
• Am tendința să nu mă respect. E irelevantă starea mea, estetica, starea generală de bine.
• Nu am încredere în părerea mea. Cel mai frecvent răspuns al meu e „Nu știu”, urmat de o estimare în probabilități.
• Nu îmi iau responsabilități ce implică viața altor persoane. Nu conduc. Nu merg nici măcar cu bicicleta. Evit orice chestie care implică ca de abilitățile mele de coordonare să depindă alte persoane.
• Îmi place România, dar nu simt că aparțin ei. Sunt încântat că sunt din Năvodari, dar nu mă simt năvodărean.
• Trimit mesaje private, ca să nu deranjez cu afirmații publice.

Despre leadership

• Nesimțire – cred că până la un punct, ca să conduci, trebuie să ai tupeu. Să iei steagul și să te duci în față. Cred că nesimțirea are rolul ei.
• Putere internă – cred că contează asta de la un punct încă și mai mult. Da, ai luat steagul, dar ai nevoie de abilități, și de obicei astea ți le dezvolți prin efort. Da, ești primul, dar dacă viciile, prin puterea lor, te consumă, nu vei fi un lider bun.

Am scris punctul ăsta, pentru că ăsta a fost, constant, anti-modelul. E starea de +, dusă la extrem. Să ai succes, să fii un lider, să ai un grad de nesimțire. Și nu (mai) văd lucrurile așa. Poți fi lider în primul rând doar pe chestiuni interne, și și dacă iei steagul, te poți descurca.

Dar, da, leadership-ul are și un grad de nesimțire. Pe care, dacă îl poți înțelege (vezi mai jos), poți să îl apreciezi / iubești.

Chestia cu leadership-ul e că e în orice. Așa cum starea mea de – e în orice, și leadership-ul, care ține enorm de +, și, poate, de la un nivel încolo, de 0, intră în orice. Aici am detaliat -. Imaginează-ți că în viață + (plusul) predomină și că leadership-ul are mare rol. Și că eu am tendința să detest leadership-ul. De asta am nevoie de o împăcare cu starea asta.

Poate și cu 0, dar scopul meu e mai degrabă pentru +, acum.

De ce gândurile astea pe Dunăre?

• Mi-a fost frică. Și mi-am analizat frica și am ajuns la concluzia că, fundamental, îmi e frică să nu reușesc (iar până acum nu am reușit). Și asta pune în dilemă mântuirea. Era o dilemă în ortodoxie – era un preot care spunea că e convins că nu se mântuiește, că are păcate, și altcineva îi spunea că e convins că se mântuiește pentru că, monah fiind, a făcut ceea ce putea fă facă cu forțele lui și Dumnezeu sigur va asigura necesarul rămas și îl va mântui. Îmi e greu să rezonez cu persoana a doua, deși adevărul, în dilema asta, e la mijloc, și nu e deținut de prima persoană. Pe Dunăre, m-am gândit de multe ori la cântecul Mariei Tănase. M-a adus în starea de 0 foarte rapid, mai ales strofa a doua din fragmentul dat de mine.
• Am avut timp de gândire.
• Am avut soarta în propriile mâini. A fost o responsabilitate. La un moment dat, m-am urcat într-o canoe (mai mulți în barcă). Nu am padelat, dar nu mai eram doar eu. Eram eu responsabil față de alții. Cumplite emoții. Am pierdut un telefon al altei persoane, cotropit de grija faptului că eram într-o barcă și nu trebuia să fac altceva decât să stau fără să fac vreo boacănă.
• Într-un sistem simplificator lămurești lucrurile. Lucrurile pe Dunăre erau simple, și m-au ajutat. E cumva similar cu cum am găsit soluția în articolul despre ură, când am pus problema în mediul business.

(mai e și starea de 0, nu îmi pasă, dar e suficient de aproape)

Nevoia de schimbare

– Părinte, eu sunt Andrei Tâlharul, un păcătos fără pereche, după cum poate că a ajuns până la auzul sfinţiei tale. Am pârjolit lumea şi am trimis, curate, lui Dumnezeu, nouăzeci de suflete. Părinte, îmi sfârâie pe inimă sângele vărsat. Am cunoscut, după un semn, urgia care mă pândeşte şi vreau să-i iau înainte. Vreau să-mi răscumpăr sufletul de la muncile cele veşnice, vreau să mă pocăiesc şi să mă fac călugăr.

– Fiule Andrei, în cer este mai multă bucurie, la vederea unui păcătos care se pocăieşte decât la vederea unei mănăstiri de drepţi, care-şi merge înainte drumul dreptăţii ei.

– Părinte, te cred aşa cum zici, dar trebuie să ştii sfinţia ta un lucru: eu vreau să intru în biserică în portul meu de hoţ; cu gioarsele acestea am păcătuit, cu ele vreau să mă dezleg.

– Andrei, îmi ceri ce nu se poate. Tu ai un suflet şi ceri mărturisire, de aceea îmi e iertat să te las să intri în casa Domnului; dar uneltele nelegiuirii tale trebuie aruncate cui le-a făurit şi descântat.

– Părinte, ia-ţi cuvântul înapoi şi lasă-mă să intru aşa, cum mă vezi!

(Sursa – Andrei Hoţul, de Gala Galaction (rezumat literar / comentariu literar) – crispedia.ro; toată povestea – Si totusi povestile…: O poveste a lui Gala Galaction)

E un paradox – să vrei să te schimbi, dar să păstrezi fundamental sistemul. Cred că starea de – are punctele ei tari. Mai cred că în +/- este succes, după cum succes poate fi și în 0.

Soluțiile de până acum către starea mea de – au fost fie negarea stării („schimbă-te, treci pe +/0”), fie mersul pe „fake it until you make it” (pretinde că ești fericit și vei fi fericit). Momentan, caut să înțeleg lucrurile din starea de -, și articolul de față mă ajută la asta.

Mi s-au dat de multe ori soluții comportamentale – „ca să nu întârzii, fă așa și pe dincolo”. Cred că dacă intri în meta și înțelegi situația, poți schimba mai bine.

E fascinant să te uiți la stele din starea de 0. E fascinant să vezi lucrurile ultra-optimist și în stare de beatitudine în +. Dar – are și el avantajele lui. Cum ar fi să intri în biserică cu tot cu pistoalele cu care ai omorât 99 de oameni și să nu te lași de ucis oameni, ci să fii cu asta inclus și acceptat?

Încă ceva – dacă insiști suficient într-o stare lipsită de echilibru, poți găsi soluții. Dacă întârzii până ți se face rău, la un moment dat, vei găsi soluția la asta (riști să fie strict comportamentală, dar e o soluție). Extremele, neplăcute și, uneori, evident greșite, pot duce la rezultat.

Cu ce să mă împac eu?

Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înşine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil şi mai susţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde sălăşluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului integral.

După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am îndeplinit canonul, am făcut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet şi cuget iertare şi am vărsat lacrimile ispăşirii, urmează ca, în deplină smerenie şi nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înşine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nostru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi şi a se preface în izvor de înveninare şi de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin adevărat că poate declanşa otrăvirea lentă a conştiinţei. Scriitorul francez creştin Georges Bernandos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noastre şi cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, ferecaţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa iertării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane. („Iertarea” de Nicolae Steinhardt)

E teribil de greu să mă iert pe mine, să mă accept așa cum sunt, să mă tolerez. Pasul următor – să mă aprob și consider nu bun, ci OK, nu extraordinar, ci potrivit, e și mai greu. Nici ultra-special, nici foarte rău. OK. Grea sarcină.

Ulterior, e mai ușor să mă împac cu alții.

Concluzia fundamentală a articolului?

“In the moment when I truly understand my enemy, understand him well enough to defeat him, then in that very moment I also love him. I think it’s impossible to really understand somebody, what they want, what they believe, and not love them the way they love themselves. And then, in that very moment when I love them…. I destroy them.” ― Orson Scott Card, Ender’s Game (sursa – Ender’s Game Quotes by Orson Scott Card)

(dacă vreau să înving pe cineva, trebuie să îl înțeleg; ca să îl înțeleg complet, trebuie să îl iubesc; nu pot înțelege pe cineva total fără să îl iubesc)

Concluzia e că în starea de – nu sunt foarte OK unele lucruri – cum te uiți la tine, cum te uiți la alții. Momentan, vreau să înțeleg situația mai bine. Când se va întâmpla asta, sper că voi ajunge să iubesc oameni din alte stări decât a mea, și să mă iubesc pe mine.

Apoi – Dacă pot înțelege și aduce în planul logicii o greșeală care inițial mă irită a altcuiva, pot ierta mai ușor.

Concluzii

• Vreau să ajung în rai. Ăsta e scopul suprem.
• La acțiuni – Vreau totul. Despre libertate (1 și 2). Ca o concluzie la 1 și 2, ortodoxia dă libertăți, nu ți le ia. E o chestiune des răspândită și prost înțeleasă – ca să fii ortodox, trebuie să tai X și Y. Nu, e mult mai important cum obții Z, decât cum tai X și Y. Scopul e mult, dar mult mai tare decât ce tai.
• Vreau să fiu complet. Dar, la bază, bun. Nu caut să fiu rău. Dar caut ca în mintea mea să fie totul. Să pot imagina. Și să pot alege, cel puțin în mintea mea.
• Despre echilibru. Starea de -, dusă în exces, duce la dezechilibre. Le-am menționat aici. Mi se pare interesant că unele din ele se auto-rezolvă. Treci de suficiente ori prin ele, ori te obișnuiești, ori găsești soluție. Am zis de niște probleme aici, dar uneori e OK să stai în starea de problemă.
• Articolul de față e o împăcare cu starea de + și cea de 0. Și mi-a prins tare bine să trec prin procesul scrierii lui. :) Să scriu toate lucrurile astea, m-a ajutat să învăț lucruri. Să mă deprind de ele. Să mă lămuresc.
• Legat de chestia cu special – am tendința să pun oamenii în pătrățele și ei au tendința să îmi confirme ușor acele pătrețele. E pentru prima oară în perioada recentă când pătrățelul meu îmi e atât de clar. Și e cât se poate de teribil de banal. „Fac X pentru că Y”. Îmi era ușor să văd asta în alții. Acum văd în mine.

Mă întreabă oamenii „Cum a fost pe Dunăre?”. În principiu, cam așa a fost pe Dunăre. :) E un răspuns complex. A fost bine și frumos, e una din cele mai tari experiențe ca turist, contactul cu apa e fenomenal. Dar am avut și gânduri nu neapărat plăcute și frumoase. :) Dar care, paradoxal, mă fac mai bun. :) (complet, cum ar zice Jung)

Merită să mergi pe Dunăre? Și încă cum!

Later edit: also see – For business success at Google: „You need a big ego and small ego in the same person at the same time.” » Oliii.com – by Olivian Breda