“Fantoma de la Operă” – review

Am văzut în seara aceasta “Fantoma de la Operă” (bilete », momentan indisponibile, de reverificat site-ul periodic).

Am văzut piesa anterior la Londra, am văzut filmul de două ori, am răsfoit cartea pe Kindle (am citit la început, după care am mers mult mai repede prin ea), am ascultat cântecele din piesă de câteva zeci de ori, în mai multe interpretări. Am ascultat de cel puțin 5.000 de ori melodii compuse de Andrew-Lloyd Webber (inclusiv alte musical-uri). Este în top 5 compozitori care îmi plac.

Am mai văzut ceva spectacole de operă în Constanța.

Față de orice am văzut anterior, spectacolul din seara asta a fost la un nivel înalt. Mi-a plăcut foarte mult două lucruri: vocea și interpretarea date personajului feminin – Irina Baianț » (Christine Daaé), și decorurile / costumele / organizarea.

Aici puteți să o ascultați pe Irina Baianț cântând “Fantoma de la Operă”:

Biletele costă între 40 (eu n-am găsit decât cu 60 minim) și 160 de lei, eu am luat cu 60 de lei un bilet într-un loc în rândul 7, nu central (locul 4), dar oricum am văzut foarte bine.

Cântecele care îmi plac cel mai mult din piesă (desigur, mai jos în altă interpretare decât cea din România) sunt:

Dacă v-am convins, cumpărați bilete » (momentan indisponibile, de reverificat site-ul). Vă recomand înainte să vedeți filmul / citiți cartea (online? ») / citiți rezumatul, ca să înțelegeți mai bine ce se întâmplă pe scenă. Eventual, obișnuiți-vă și cu linia melodică (ascultați unul din soundtrack-urile de aici de câteva ori »).

Locația spectacolului e ultra-centrală, în spatele noii Biblioteci Naționale, 10-15 minute pe jos de la Unirea.

Dacă nu v-am convins, vedeți aici un clip video cu imagini din spectacol ».

Vă sfătuiesc să nu citiți ce scriu mai jos înainte de spectacol, vă va răpi din plăcere. Mergeți la piesă, e OK pentru ce alternative aveți.

fantoma-de-la-opera

Scriu rândurile de mai jos nu atât pentru voi, cititorii mei, cât pentru mine. Mă ajută să scap de gândurile din mine, mă eliberează. Și, de la un punct acolo, mă ajută să trec peste, să depășesc nervi și supărări și frustrări. Aveți mai sus toate informațiile de care aveți nevoie pentru a lua o decizie. Mai jos, scriu pentru mine, și pentru că am nevoia să scriu.

Puteți citi chestii mult mai deștepte decât ce scriu eu în diferite locuri:

Ehei, dragii mei, dacă v-am prins la colț și după toate resursele de mai sus tot mai vreți să citiți, va trebui să mă suportați. V-am dat o șansă, v-am trimis prin alte părți, dar dacă tot vreți să citiți acum am libertate totală.

Așadar. În 2006 aflu eu că la ARCUB se joacă “Jesus Christ Superstar” (compozitorul e același Webber). Nu știam absolut nimic despre piesă, dar titlul era provocator (recent, am avut o dispută cu un absolvent de teologie pe tema piesei, doar pe baza titlului), așa că, ca un bun creștin, am acceptat cu mare plăcere provocarea. N-am înțeles absolut nimic din ce se întâmpla pe scenă, niște persoane cântau și se plimbau pe scenă. Mi-a plăcut enorm însă linia melodică, și cele câteva versuri pe care le-am înțeles. Am fost a doua oară la piesă, din nou, fără să înțeleg mare lucru din ce se întâmplă.
Piesa mea favorită din musical:

Piesa era în România cu o licență ce nu permitea decât un număr mic de reprezentații (5 parcă), și toate gratuite. S-a încercat ulterior o campanie de “vrem piesa, hai să cumpărăm licența”, dar n-a ieșit. A trebuit să plec din București pe perioada verii, așa că n-am mai putut să merg la cele câteva reprezentații ulterioare, aș fi vrut să văd piesa din nou.

Ulterior, m-am apucat să văd piesa, să ascult cântecele, să o înțeleg. După ce am văzut filmul, am ascultat cântecele până le știam pe de rost, ulterior am revăzut filmul, în fine, după astea, am avut o discuție cu duhovnicul meu, dacă e în regulă să îndrăgesc o piesă cu așa titlu (asta după ce mă lăfăisem în ea, și o parcursesem de multe ori). Ulterior am citit și în “Jurnalul fericirii” despre piesă. În 2007, Adrian Pintea, regizorul piesei, a decedat.

Mi-a plăcut așa de mult, că m-am apucat să ascult alte piese compuse de Andrew-Lloyd Webber: “The Phantom of the Opera” (și continuarea ei, “Love Never Dies”), “Whistle Down the Wind” (și filmul asociat), mai nou “Cats” (și înregistrarea reprezentației). Plănuiesc să mai ascult și altele.

Am ascultat melodii și din alte musical-uri, cele mai plăcute melodii au fost (e un playlist, rulează una după cealaltă):

(Vezi lista melodiilor »)

În mai 2013 am fost la Londra. Am fost să văd “The Phantom of the Opera”, undeva pe la ora 2. Aveam un avion care pleca seara la 7, așa că n-am mai prins finalul piesei. Aș fi vrut să văd mai degrabă “Jesus Christ Superstar”, dar nu am găsit nicio reprezentație. În toamna lui 2014 am ajuns din nou la Londra. A durat coborârea din avion și birocrația din aeroport mai mult decât mă așteptam, am pierdut un autobuz, ulterior am coborât la stația de metrou nepotrivită, și am pierdut prima parte a piesei (am intrat în sală în timpul spectacolului, și am fost condus la locul meu într-o pauză între niște momente ale piesei). Per total, am văzut piesa întreagă, dar niciodată de la început la sfârșit. În avion, am plănuit să citesc cartea, dar după ceva lectură mai atentă mi-am dat seama că îmi e greu să mă concentrez la cuvinte, și, oricum, nu aș avea cum să termin lectura în ritmul respectiv (citit – recit, reluat), așa că am grăbit lectura.

Înainte de ambele vizite am reascultat piese, am vrut să trăiesc momentul.

Ei, și în ianuarie 2015 aflu că există o reprezentație la București. Am ratat momentul inițial, am luat bilete pentru o reprezentație ulterioară a piesei. Intru pe site-ul de bilete, și văd că biletele cele mai ieftine sunt 60 de lei. Sunt surprins că pentru 60 de lei găsești bilete pe rândul 7, așadar, în față, și mai sunt și disponibile, și iau bilet. Ulterior, aveam să citesc că existau și bilete de 40 de lei (deși n-am găsit decât cu minim 60 de lei). Acum, mă bucur că am luat bilete mai în față. Nu văd foarte bine la distanță. La Londra, în ambele situații, am stat undeva gen ultimele 3 rânduri dintr-o sală enormă, și eram la balcon. Distanță mare până la scenă, plus unghi atipic (foarte de sus). Nu distingeam mai deloc fețele interpreților. Am trăit mult mai intens reprezentația din București, nu regret decizia.

Citesc ulterior în Gândul: “Pentru „Fantoma de la Operă”, biletele au „un preţ just pentru România şi pentru puterea de cumpărare a românilor”, a mai spus Dincă: între 40 şi 160 de lei, comparativ cu prețurile din Marea Britanie, care pleacă de la 60 de lire sterline.” Interesant, eu am plătit vreo 20 și ceva (puțin) de lire în ambele situații, și nu era nicio promoție.

A doua oară când am luat bilete scria ceva gen “e posibil ca aceste locuri să fie în spatele unui stâlp / cortine / perete și să nu vedeți nimic”. Foarte încurajator mesajul. :) A fost OK. Pe de altă parte, am fost mult mai captivat de spectacolul din București decât de cel din Londra, unde am fost foarte departe de scenă.

Revenim la spectacolul din București. Când am aflat despre el, am intrat pe site, și am vrut să văd teaser. De obicei nu mă uit la teaser, am vrut să văd dacă îmi plac vocile interpreților. Și oricum, știam subiectul. Teaserul e pur instrumental, nu se văd nici interpreții. Mi s-a părut extrem de slab. E teaser de teaser. E teaser la propriu, te necăjește.

N-am stat să caut pe Internet despre piesă, dacă am văzut în Londra, pot vedea și în România. Vatevăr.

Ce mi-a plăcut la piesă?

  • Mi-a plăcut foarte foarte mult vocea și interpretarea personajului feminin principal – Irina Baianţ (Christine Daaé). Dacă ar mai fi fost un al doilea personaj mai important care să îmi placă la fel de mult, aș alege să revăd piesa rapid, doar pentru asta.
  • Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost “românizarea” piesei. Emoții românești. Mi s-a părut o piesă adaptată specificului. Nu a fost o piesă londoneză proiectată rece și sobru, ci o piesă în care vocile, jocul, relațiile au fost românești. Cu glumițe, ironii, cu deschidere, cu barbarisme, dar, în ansamblu, prietenos și cald. Românește. Poate nu cel mai elegant, poate mai din topor, dar familiar și de-al casei. Mi-a plăcut partea asta.
  • Spectatorii, în general, nu au umblat pe telefonul mobil. În partea a doua, spre final, a mai fost câte o persoană care butona, dar au fost rara excepție, nu regula. În Londra li se spunea să nu facă poze, nu asculta nimeni, în timpul piesei era constant câte un telefon. Foarte OK partea asta.
  • Costumele erau noi-nouțe, decorurile arătau noi, totul era îngrijit și modern. Am avut impresia, la alte spectacole din România, că decorurile și costumele sunt pe principiul “merge și așa”. Aici, au fost pe principiul “ești la Operă, vrem să fie atmosferă de gală”.
  • Unele din scene erau absolut superbe. La costume, piesele cu balerine, sau multe din costumele interpreților principali. La decoruri au fost mai multe scene absolut superbe vizual. Imaginea-clișeu cu barca pe apă, scenele de pe acoperiș. Imaginea, în ansamblu, era superbă.
  • Fidel originalului. N-am comentarii negative aici. Sunt mici adaptări, gen locații (cimitir vs. scări; sabie vs. luptă corp la corp), dar, în mare, e OK.
  • Unele lucruri sunt forțat să fie evidente (când mută un dulap, își fac semne, în așa fel încât toți să vadă; când clapele pianului se mișcă singure, un personaj se uită la ele, să îți atragă atenția asupra detaliului; într-o scenă de Operă din spectacol în care un personaj joacă rol de amant, se poartă foarte lasciv). Îmi place asta, sunt prea obosit pentru detalii și lucruri subtile, și ulterior să mă întreb “Oare X a vrut să facă așa, sau e una din cele 10 interpretări posibile ale gestului, ce-a vrut să spună poetul?”.
  • Mi s-a părut că s-au folosit foarte bine de ce oferea clădirea Operei, în sine, din punct de vedere tehnic (partea cu rotitul scenei). Foarte OK partea asta.
  • Luminile au fost OK, nimic extra-super-fenomenal, dar OK.
  • Orchestra a fost foarte OK, nu am avut nimic de reproșat.
  • Biletele ieftine sunt ieftine. 40 de lei București, 140 de lei la Londra. Nu super-ieftine, dar ieftine.

Ce mi-ar fi plăcut să fie altfel?

  • Un detaliu important e că reprezentarea din Londra era mult mai elegantă și demnă decât cea de aici, în general. La efecte speciale, acolo au sărit calul și s-a mers prea mult în popular / atractiv, dar, în general, mi-a plăcut mai mult să văd piesa acolo decât aici. Eleganță, fluiditate, frumos, demn. Aici mi s-a părut mai grobian. Prietenos, deschis, simpatic. Dar și grobian.
  • OK, Irina Baianţ (Christine Daaé) cântă foarte bine. Celelalte două personaje principale – Florin Ristei (Raoul, Viconte de Chagny), Andrei Lazăr (Monsieur André) nu mi s-a părut că sunt la același nivel. E duetul faimos între Fantomă și Christine care e stricat complet de personajul masculin. Nu continui să detaliez, dar, în principiu, am fost dezamăgit de personaje. Și și mai dezamăgit că am venit la piesă în special pentru două piese, și una din piese a fost stricată de personajul masculin. Vezi aici secvența, care, uimitor, se aude foarte OK în online, dar  la piesă nu m-a impresionat ».
  • Florin Ristei (Raoul, Viconte de Chagny) avea un râs stupid la un moment dat. Vorbea de iubire, se întâlnise cu Christine după ani de zile, și râdea stupid. Și în film are un comportament nepotrivit, dar aici era realmente deplasat.
  • Gabriela Daha (Carlotta Giudicelli) în film e iritantă, neam prost, vulgară, și vorbește cu accent. În reprezentația de astă-seară, personajul e rârâit. Mi s-a părut așa de slab jucat acea rârâire… Iarăși, la un moment dat personajul e sabotat de Fantomă, care îi strică vocea. Nu mi s-a părut bine jucat momentul.
  • Eu personal aș fi preferat ca piesa să fie în engleză. Mă aștept însă ca la Operetă să vină mulți oameni în vârstă, sau copii, și pentru ei e indicat să fie în română. Încă un plus pentru română e că a fost ușor de urmărit piesa. Însă când faci comparația cu cum sună în engleză, îmi plac mai mult cântecele în engleză. Am avut senzația unui film de desene animat dublat în română. Nu m-aș uita, dar dacă e unica variantă, merge.
  • Am avut o problemă cu rimele. Traducerea mi s-a părut ceva de genul “avem primul vers, hai să improvizăm în versul doi, în așa fel încât să obținem o rimă”. Mi s-a părut că s-a renunțat la precizia traducerii, în favoarea obținerii unei rime. E similar cu versurile din desene animate, nu e traducere pentru documentar, e traducere și adaptare, să sune bine și să rimeze. Și nu foarte avansat, ci așa, mai popular.
  • Prima regulă în marketing e diferențierea. Aș adăuga o clauză însă, “fără să cazi în penibil”. Prima dată când apare personajul principal feminin – Christine Daaé – e în cadrul unor repetiții, și e nepregătită. Atât de nepregătită, încât pare că e în pijamale. În scena imediat după, e pe scena Operei din piesă, și are o costumație elegantă. Nu știu cum se face, că tot la niște pijamale, de data asta mai elegante, mă gândesc. Apoi iubitul Christinei, Florin Ristei (Raoul, Viconte de Chagny), apare la un moment dat, la revelion, în alb-negru. Un fel de arlechin. Nu mi s-a părut tocmai potrivit costumul, nu era genul de costum de purtat de Revelion. În fine, polițistul din piesă e îmbrăcat nepotrivit (nu e realist), iar polițiștii deghizați în oameni de-ai operei par niște zugravi. În general, personajele principale din piesă se îmbracă diferit. Asta e OK. Sunt însă și clauze și pretenții minimale.
  • Mă așteptam ca Adrian Nour (Fantoma) să aibă, cu masca jos, o diformitate. Poate nu am văzut bine, dar nu mi s-a părut să existe. Online, văd că există ».
  • Unul din interpreți avea un puternic accent englezesc. Nu știu dacă era intenționat (ar fi rău, suna oribil), sau era o deficiență (OK, ignorăm), dar m-a iritat.
  • La Londra am fost de două ori la piesă la ora 2, 2:30, ceva de genul ăsta. Ziua. Oră normală. La 19:00 seara, început, și prelungit până după 21:00, e așa de greu să mă mai pot concentra. Adăugăm și că e la sfârșit de săptămână, nu la început, și îmi e clar că piesa e văzută ca o metodă de relaxare. Eu voiam însă să fiu atent, dar mi-a fost greu, și din cauza orei. Aș fi preferat să pot alege o oră mai devreme, sau o zi la început de săptămână. Biletele s-au epuizat rapid. Poate s-ar fi putut juca și în alte zile, mi se pare că cererea e nesatisfăcută.(despre asta – Biletele la primele reprezentaţii cu „Fantoma de la Operă“, vândute în două ore | adevarul.ro / Două reprezentaţii noi cu „Fantoma de la Operă”, epuizate în trei ore | adevarul.ro)
  • Uneori, mi s-a părut că se țipă. Adică nu “cântat tare”, ci țipat, relativ barbar. M-a iritat.
  • La un moment dat, spectatorii au aplaudat și nu mi s-a părut că ar fi fost pauză.

Ce m-a lăsat curios?

  • Cum se mișca barca singură?
  • Cum ținea Adrian Nour (Fantoma) masca (e mai complicat decât pare, o dădea uneori jos, dar nu cădea când o punea la loc; se ținea cumva).
  • Am fost surprins de cât de mult m-a marcat partea cu “Live”. Nu caut neapărat asta, mă uit la filme la PC foarte des, și nu văd mare avantaj în a merge la cinema (comparat cu disconfortul de a nu vedea acasă). Îmi plac unele piese de teatru (“Absolut“, Marcel Iureș – trailer, “Îngropați-mă pe după plintă“, Marian Râlea și Mariana Mihuţ – trailer), dar majoritatea nu. Similar, cu filmele, îmi plac câteva, majoritatea nu. Ei, contează până la un punct că spectacolul e “Live”. Am văzut filmul “Fantoma de la Operă” de două ori, dar amintirile le am de la cele 3 reprezentații live pe care le-am văzut. E mai complicat decât pare, pentru că da, am emoții de la partea live, dar am înțeles mult mai bine acasă, cu subtitrare, cu play și pause, cu derulat dacă nu ai înțeles, cu citit despre piesă, etc. Sunt o grămadă de “live”-uri din care nu am înțeles mare lucru, dar sunt puține filme pe care nu le-am înțeles aproape deloc (am detaliat aici »). Nu am o decizie finală, voi mai merge la unele piese, dar nu caut neapărat “live” în fața filmului. Sunt însă unele genuri predispuse pentru “Live”. Am văzut “Cats” la PC și nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut o piesă interpretată separat. Nu știu dacă mi-ar fi plăcut “live”, dar la PC n-am avut mare experiență. Cred că pot sumariza zicând că “live” îți plac lucruri gen decor / muzică / atmosferă / prieteni / emoții, pe când la PC urmărești mai degrabă rațional și logic.
  • Nu am înțeles foarte bine ideea cu scările. Mi-a plăcut că a fost relativ o inovație, nu mi-a plăcut că părea un decor rece “uite, eram pe scară și cântam”. Tonul face muzica, și dacă ar fi fost niște scări mai elegante poate ar fi fost OK. Așa, însă, părea un decor nepotrivit pentru Operă.

Lucruri fundamentale

  • V-am zis mai sus niște lucruri. Intru un pic mai adânc aici, și vă zic că piesa e agresivă și plăcută, în același timp. Nu ai nevoie de mari analize, intrepretări, nuanțe, variații. E clar. “Na paraua, dă-mi sarmaua.” Clar și simplu.
  • Pe de altă parte, Andrew-Lloyd Webber a pus în scenă de toate – iubire și emoții din ea, moarte, pericol, explozii. Sunt răsturnări de situații, surprize, ești uimit. Pe scurt, te distrezi, și trăiești.
  • Am avut mai multe scene în care nu am putut să înțeleg ce se întâmplă. Știu piesa destul de bine, știu filmul. Dar sunt, în continuare, lucruri pe care nu le-am înțeles. Am o idee, în mare, dar nu știu 100% scenariul și motivația.
  • La nivel de punere în scenă, totul mi s-a părut extrem de rapid. În “Frozen” se întâmplă foarte multe lucruri foarte rapid. Așa și aici. Se trece de la una la alta, se schimbă, surpriză, boom!, rapid, viteză. E o piesă pentru cei cu deficit de atenție. Te uiți acolo, acum dincolo, pac!, zbang! Deși piesa este despre iubire, nu apuci să aprofundezi mare lucru. Nu înțelegi relația între Christine și Raoul (se cunoșteau de mult timp). Nu înțelegi bine emoțiile complexe ale personajelor, cum se transformă Fantoma, de exemplu. Dau la sfârșitul articolului de față (ca să vă agăț) :) o strategie de a prezenta o informație – în loc să încerci să dai puțin din tot, și să faci o shaorma cu de toate, e de preferat să faci un Big Mac, ceva cu puține ingrediente. Una din calitățile piesei (că redă fidel filmul / cartea / ideea inițială) se transformă în defect – când încerci să dai, rapid, toate informațiile, nu ai timp de aprofundări. Pac-pac!, am rezolvat problema. Aș fi preferat niște idei aprofundate și niște scene tăiate. Am remarcat asta la mai multe opere ale lui Andrew-Lloyd Webber – îți dă câteva hit-uri, dar umple și spațiile libere cu chestii plictisitoare. Nu își propune să te distreze tot timpul. Uneori, intenționat, te plictisește. Ei, dacă aș avea de ales între a tăia secvențe plictisitoare versus a grăbi ritmul, fără pauze de aprofundare, aș merge pe prima variantă.

Lucruri atât de fundamentale, că pot deveni fundamentaliste

A circulat o vreme pe Facebook un meme pe tema “care sunt 10 cărți care te-au marcat?”. Am pus două: “Jurnalul fericirii” și “Essentials of Understanding Psychology” (se găsește online). Am mai citit, la viața mea, și alte cărți. Am ales însă în listă doar două, prin impactul pe care l-au avut asupra mea.

Alți oameni au răspuns, mai degrabă, la altă întrebare: “Din cărțile pe care le-ai citit, alege 10 cărți din care nu doar că ai învățat, dar te-ai și simțit bine prin ele, și te-ai jucat cu cuvintele, așa cum autorul s-a jucat cu imaginația ta”. Adică, să îți placă pentru stil de scriere, pentru scenariu, pentru ce a însemnat o carte pentru tine la un moment dat. Poate cărțile lui Jules Verne și Karl May în copilărie, poate un “Peter Pan” pentru metafore, poate o carte care ți-a dat o idee-două.

Sigur, am și eu astfel de cărți. Mi-a plăcut “Peter Pan”, “Memoriile unei gheișe”, aș vrea să recitesc Jules Verne pentru plăcerile copilăriei, am cărți de care, la un moment dat, m-am legat pentru un motiv important și personal.

Însă, când pun în balanță cărțile de top cu orice altceva, nu vreau să ajung la 10 cărți de top. Am două și îmi sunt suficiente, topul arată: 1., 2., (nimic) 30., 31.. Nu vreau să trec locurile 30-38, vreau doar locurile 1 și 2, ele sunt în top 10-le personal.

Acum, dacă mă întreabă cineva ce cărți recomand spre lectură, lucrurile sunt mult nuanțate. În principiu, nu recomand ceva anume spre lectură, generic. M-am lămurit, tot recomandăm, că e cazul să îți știi interlocutorul, și să îi livrezi ceva pe o trăsătură/carență/nevoie a lui. Aceeași carte poate fi mumă sau ciumă.

Cele două cărți de mai sus nu sunt proaste. Dar nu sunt nici recomandări universale, și panaceu pentru orice problemă. Pe mine m-au ajutat.

Hai să discutăm de filme.

Îmi plac, mult, patru filme: Le Notti di Cabiria (1957), The Grey: La limita supravieţuirii (2012), Gattaca (1997), Saving Mr. Banks (2013).

Recent, criteriile mele pentru filme au scăzut mult, și dacă Le Notti di Cabiria a fost primul film care m-a făcut să plâng, apoi la Saving Mr. Banks am plâns cam jumătate din film, mai nou plâng, așa, relaxat. E la ordinea zilei.

Ideea e că sunt filme care sunt făcute tehnic foarte bine. The Dark Knight (2008). Extrem de deștept, bun joc de actori, te ține în suspans. Dar se termină și nu rămâi cu mare lucru. Seria Bourne. Foarte foarte bun film de acțiune. Rezolvă lucrurile nu prin forță și insistând, ci prin soluții creative. Dar rămâi cu o idee-două din tot filmul – că Batman și Joker sunt personaje care, deși opuse, se completează și au și trăsături comune. Că poți găsi soluții creative la situații fixe, că poți analiza rapid o acțiune.

Sigur, rămâi și cu elemente secundare, te marchează unele lucruri fără să observi asta. Dar, în principiu, nu rămâi cu mare lucru dintr-un film de acțiune, chiar bine făcut fiind.

Și compari cu 12 Angry Men (1957), care are acțiunea într-o singură cameră sau cu Les Choristes (2004), film în franceză, sau cu filme cu Chaplin, alb-negru și mute, din care rămâi, totuși, cu mai multe lucruri, chiar dacă suspansul e, uneori, mai mic, și gradul de amuzament redus. Sunt și filme de artă, și regizori mai buni, dar până vă voi putea relata din observațiile mele, mă rezum la ce am văzut (și, parțial, înțeles) eu.

Și te întrebi despre motivul pentru care te uiți la filme, în general: pentru distracție/amuzament sau ca să crești. Răspunsul e mai nuanțat decât pare. Lucrurile se combină, și te poți uita la un documentar plictisitor care să îți aducă o creștere mai mică decât un film de acțiune. Faptul că e plictisitor și științific nu e o garanție că îți aduce și creștere. Sunt filme de artă care nu îți dau nimic. Și, pentru că e foarte greu să știi dinainte care sunt dilemele în rezolvarea cărora un film te ajută, ești nevoit să te uiți la un film și abia după ce trece un timp să te lămurești dacă filmul a ajutat la creșterea tau sau nu.

Ca idee, e bine să fie de artă, dar nu prea snob și de artă, și să fie, în același timp distractiv, dar nu exagerat de comercial și facil. E un echilibru.

Interesant, criteriul nu se aplică și la cărți. E facil să evaluezi un film și să îl pui în cutiuțe – comercial / de acțiune / ieftin / de artă -, dar cu o carte lucrurile sunt mai dificile, cel puțin pentru mine.

Steinhardt “vinde” filozofie avansată pentru copii mici. E carte avansată sau comercială și populară?

Și ne întoarcem la “Fantoma de la Operă”. Am avut mici idei și revelații, nu tocmai multe, dar suficiente, din piesele favorite din musical-uri pe care le-am prezentat la începutul articolului. Și din “Fantoma de la Operă”, și din altele. În “Fantoma …” au fost două piese, prezentate anterior.

Chestia e că opera în sine, în ansamblu, nu mă atrage și nu mă captivează cum au făcut altele. “Jesus Christ Superstar” sau “The Sound of Music” sau “Les Choristes” mi-au plăcut în întregime, și ca scenariu, nu doar ca piese individuale.

Din “Fantoma …” îmi plac două piese și cam aia e. Mi-am autoimpus să ascult toată opera, ca să înțeleg contextul, dar subiectul/scenariul nu mi s-a părut foarte atractiv.

Pe de altă parte, un aspect e diferența între “am văzut și mi-a plăcut, dar nu recomand neapărat altora să vadă, neapărat” și “am văzut, mi-a plăcut până la un punct, dar recomand altora să vadă”. E posibil să nu vă placă The Grey, să vă deprime Le notti di Cabiria, să vă supere Steinhardt, dar Saving Mr. Banks e greu să nu vă placă, la fel Îngropați-mă pe după plintă sau Absolut. Chiar dacă nu te uiți la filme vechi, 12 Angry Men e o specie aparte, la fel și Les Choristes. Ei, Fantoma de la Operă poate nu e spectacolul meu favorit, dar îl recomand, totuși. Sigur n-o să îți displacă, poate cel mult să nu te atragă până la un maximum.

M-a întrebat cineva de ce îmi place “Fantoma …” atât de mult că investesc energie în a o urmări cu interes.

  • Fundamental, îmi place “Jesus Christ Superstar” așa de mult, că vreau să văd ce mai face Andrew-Lloyd Webber. De la asta a pornit totul.
  • Ulterior, am descoperit cântectul principal al operei, “The Phantom of the Opera“.
  • Așa că m-am apucat să ascult piesa cu interes. Și am descoperit un al doilea cântec – “Wishing you were somehow here again“.
  • Ce rămâne însă, după ce se limpezesc apele și se cern multe? De ce îmi place piesa, la bază?
    • Versurile din cântecul “The Phantom of the Opera” (vezi aici secvența, trebuie oprit manual clipul când se termină secvența »):
    • CHRISTINE: Those who have seen your face / Draw back in fear / I am the mask you wear
    • PHANTOM: It’s me they hear…
    • Christine: – Cine ți-a văzut chipul, se retrage înspăimântat. Eu sunt masca pe care o porți.
    • Fantoma: – Ei mă aud pe mine…
      Cum le interpretez?

      • Sunt trei planuri. Prima variantă pe care o am e că am tendința, superficial, să fiu neatractiv. Și fizic, și și ca personalitate, am tendința să fiu neplăcut. Și mă gândesc la versuri din perspectiva asta (produc panică în oameni).
      • Apoi e planul în care reușesc, totuși, să am niște apropiați, care nu simt repulsie la planul superficial (fizic/personalitate). Și află niște lucruri despre mine, care îi fac să mă deteste (ai masca de afară care te protejează, dar dincolo de ea, cum zgârii un pic suprafața, dai de lucruri care provoacă repulsie).
      • În fine, e și varianta în care masca e religia (Hristos chiar). Și regulile pe care mi le impune ortodoxia mă fac neplăcut (majoritatea sunt OK, etică, muncă, ajutor, emoții, iubire, sunt însă și aspecte în ortodoxie care nu sunt agreate în societate; nu e de bonton să fii creștin ortodox).
    • Legat de “Wishing you were somehow here again“, e un cântec frumos (sună bine), din care îmi place mai ales partea cu “Teach me to live” (vezi aici doar secvența în cauză) » (învață-mă să trăiesc).

Concluzii

Acestea fiind zise, după ce s-au limpezit apele, rămân drept concluzii:

  • +: Mi-a plăcut foarte foarte mult vocea și interpretarea personajului feminin principal – Irina Baianţ (Christine Daaé).
  • +: Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost “românizarea” piesei.
  • -: Un detaliu important e că reprezentarea din Londra era mult mai elegantă și demnă decât cea de aici, în general.
  • -: OK, Irina Baianţ (Christine Daaé) cântă foarte bine. Celelalte două personaje principale – Florin Ristei (Raoul, Viconte de Chagny), Andrei Lazăr (Monsieur André) nu mi s-a părut că sunt la același nivel.
  • -: La nivel de punere în scenă, totul mi s-a părut extrem de rapid.
  • -: Din “Fantoma …” îmi plac două piese și cam aia e. Mi-am autoimpus să ascult toată opera, ca să înțeleg contextul, dar subiectul/scenariul nu mi s-a părut foarte atractiv.

Ca o concluzie generală, comparând cu alternativele, piesa e o alegere foarte bună, e relativ distractivă, și merită văzută măcar ca curiozitate. Puteți să vă uitați anterior la film și să ascultați cântecele de câteva ori, vă ajută. Dacă mie mi-a plăcut “Jesus Christ Superstar”, când am văzut piesa prima oară, sunt șanse mari să vă placă “Fantoma de la Operă”.

Principles of Economics: Robert H Frank, Ben Bernanke: Books

There is a dedicated page on this book for “the philosophy of this text”.

I won’t present it exactly, but I will present you the main idea.

Let’s say you are about to create an introductory text for a science. Any science. The trouble is, there are lots of notions to be learned, lots of different things.

How do authors generally approach this issue? “Oh, we’ll briefly present all or most of the ideas in the field, and, by the end of the book, the student will have a glimpse on what those ideas are”. Sometimes, this is taken to the extreme – “here are all the ideas / concepts / notions in the field” -, but most times it’s merely moderate – “these are the most important ideas in the field, have a glimpse of them all”.

And here comes a strategic idea by the book’s authors – don’t strive to present everything. Instead, you should pick the important things for the student and present them thoroughly.

P.S.: Ce a înțeles presa tabloidă din piesă (vezi titlul de mai jos):

:))

P.S. #2, 2015.05.04: Probabil cei de la Operetă au o scuză foarte bună pentru asta. Însă mi se pare de slabă calitate să investești enorm în producție și marketing, și ulterior specatacolul să nu ruleze cu lunile. Din weekendul când am văzut eu piesa și până azi, nu s-a mai jucat niciun spectacol. Luni de zile. La un spectacol de top pentru București. Cu toată investiția în sală / costume / marketing și tot efortul. Slab de tot.

P.S. #3, 2015.05.17: Am fost aici:
Mii de vizitatori în Noaptea Muzeelor! Muzeografi în apărarea artei | Stiriletvr.ro – Site-ul de stiri al TVR
„Fantoma de la Operă”, printre fantomele din Cimitirul Bellu
, și, în afara unor probleme de sonorizare, doar la piesa “Fantoma de la Operă”, spectacolul a fost frumos.

I am a Digital Marketing Manager for The KPI Institute. My expertise is in SEO (Search Engine Optimization) / UX (user experience) / WordPress. Co-founder of lumeaseoppc.ro (series of events on SEO & PPC) and cetd.ro (Book on branding for MDs). On a personal level, I like self-development - events, sports, healthy living, volunteering, reading, watching movies, listening to music.

No comments yet.

Leave a comment

Your email address will not be published.